MAURITANIA- din Atar pana in granita cu Maroc

  E aproape dimineata. Un vant teribil zgaltaie camperul. Suntem din nou in campingul din Nouakchott. Vreau sa profit de semnalul bun ce imi da posibilitatea de a avea internet decent. Trebuie sa scriu, dar am atatea...
  In dimineata plecarii facem scoala intensiv cu copiii, avand in vedere pauza pe care o vom face, apoi pregatim lucrurile pe care le vom duce cu noi: de la frontale si primus, paturi de polar si haine si pana la vesela, condimente, mancare si apa. Pana la amiaza suntem gata, dar nu plecam inca; asteptam sa se mai potoòeasca dogoarea. Copiii se uita la un film, in timp ce noi pregatim niste fische sperand sa nu uitam nimic important. E  a doua oara ca il vom abandona pe Hope. Prima data a fost la Geta si Sorin, la Talavera in Spania. Acopar panourile solare cu hamacele; unul pe jumatate, iar celalalt in totalitate. Soarele e prea puternic si nu vrem sa riscam o supraincarcare, mai ales ca stim ca instalatia are o problema de ne tot arde sigurantele.
  Incarcarea materialului ne ia putin timp caci suntem multi. cortul, saltelele, buteliile de gaz si tot cabalacul intra confortabil in bena acestei toyota ce ne da un sentiment de potenza si siguranta,

Inainte de plecare imortalizam momentul. Cel din stanga e Moulay, soferul nostru. Pe Hamid, cu mustata lui care ne aminteste de Saddam Hussein, il cunoasteti deja...

 O luam spre sud, pe asfalt, dar drumul in mai multe locuri e invadat de cate o duna de nisip, astfel ca o masina de teren e obligatorie ca sa poti trece. Oprim la o benzinarie sa facem plinul dupa care plecam spre Valee blanche si oaza Thungat. O traversam condusi de Hamid spre un promontoriu stancos pe care urcam spre marea placere a copiilor.

  De pe varf satucul aflat la baza se vede foarte bine, cu casele traditionale construite un pic peste tot. Ce ne surprinde e numarul ridicat al copiilor mici. Cred ca am vazut vreo suta cu varste intre doi, trei si cinspe ani. Se pare ca aici parintii nu se streseaza prea mult cu programarea...

 Un alt aspect e drumul de acces la aceasta oaza, de fapt e vorba de o pista nisipoasa si stancoasa pe care se circula nesigur si incet, mai ales pentru masinile ce nu au 4x4. Ce sa zic de aprovizionare, de deplasari pentru divertisment nemaivorbind. Aici se reduce totul la esential. Vedem asta in jucariile copiilor...unii se joaca cu cate o roata de masina veche, iar cei putini care au norocul de a avea o masinuta cu care sa se joace, si-au facut-o din sarma, cu roti ce se invart si cu o sarma cu care o imping din spate, alergand. Ingeniosi. Fericiti.
 Iesim din localitate sa punem cortul langa niste dune de nisip vazute in departare. Pista ne apropie de casa unui italian, Riccardo, ce a decis sa locuiasca aici impreuna cu sotia de prin partea locului si cei doi copii. Pana la urma nu oprim chiar daca aveam o sticla de vin pregatita sa i-o dam cadou.

  Gasim un loc bun, din care nu se mai vede satul si incepem sa pregatim bivuacul: descarcam tot din spatele masinii si incepem sa punem cortul patrat, mare cam de 5x5 metri. Nu are o latura asa ca vom vedea stelele la noapte! Il ridicam repede caci are doar un par ce se inalta in mijloc. Facem o groapa in care il fixam dupa care il intindem  cu patru saci umpluti cu nisip pozitionati pr colturi. Urmeaza sa punem saltelele si paturile in interior, dupa care ne putem apuca de cina! Avem doua butelii cu arzatoare plus primusul nostru mic pe care facem ceai.

 Inca nu am terminat cina ca suntem vizitati de cateva femei insotite de copii veniti pe jos din sat, cale de cativa kilometri. Cum au facut sa ne gaseasca, nu stiu, ca eram relativ ascunsi privirilor. Se aseaza silentios in semicerc la vreo zece metri si isi expun marfa de vanzare pe mici paturi. Au multe souveniruri facute chiar de ei: mici tobe si cutii din piele, impunatoare coliere  si multe, multe bratari. Azi, spre dazamagirea lor nu luam nimic, chiar daca sunt tentat de cateva schimburi pe care, totusi nu le propun. Pleaca dezamagite.
  Facem un mic foc intr-o groapa sapata in nisip, spre bucuria copiilor, dupa care ne minunam de claritatea cerului ce ne permite sa exploram Calea Lactee.

 Dormim bine, chiar daca ma trezesc de mai multe ori. Mi-e frig. Petra doarme bagata in mine, asa ca ne acoperim cu paturile si mai pun si fata de masa de picnic peste noi. Are aluminiu pe o parte asa ca ar trebui sa tina caldura. Dar e destul de mica... Pana la urma trece si noaptea asta. Pe la sapte ma trezesc si fac o plimbare spre niste varfuri semete inconjurate de nisip, foarte fotogenice.

   Dupa trezirea generala, adunam si o stergem spre Aujeft, o alta oaza in care soferul face plinul bine, bine leganand partea din spate a masini, din lateral. Se pare ca functioneaza caci mai baga vreo doi litri, asteptand putin sa se mai sparga di bulele spumei pe care o  face motorina.
  Plecam pe asfalt, dar nu e chiar asa simpla treaba ca la iesirea din sat, niste dune enorme acopera in totalitate drumul. Vedem si un utilaj care se lupta parese zadarnic cu nisipul...

Nici pe urmatorii kilometri nu se imbunatateste situatia...

  Coboram pe o pista foarte pietroasa, de desert.

Pe kilometri zonele astea asa aride pietroase se alterneaza cu portiuni de nisip pe care Moulay, soferul nostru foarte atent, trebuie sa puna 4x4.

  Coboram brusc pe o panta de nisip spre oaza Mhert, situata intr-o depresiune , probabil tectonica, ingusta de doar cateva sute de metri si lunga vreo zece kilometri.

  Facem o pauza in care povestim cu oamenii locului si incercam sa intelegem ambientul in care traiesc. Pentru ei desertul e un prieten. Da, poate deveni periculos, dar asta e casa lor, sunt obisnuiti doar cu asta.

  Iesim din depresiune pe o pista incredibil de abrupta, aproape ca un acoperis de casa...de pe la noi.
Privelistea de sus e magica.

  Oprim la o casa singuratica unde se pregateste ceai si se vand souveniruri putinilor vizitatori occidentali.

  Pista nu e deloc monotona, fiind o alternare continua intre zone pietroase si nisipoase, Superb!

 Intram intr-o zona extinsa cu nisip, dar destinatia noastra se vede deja in departare! E Chinguetti, mitica oaza, punct de intalnire a caravanelor inaintea infinitei traversari spre Timbuctu.

  Odata intrati in oaza, ni se mai ia o fisa cu datele personale si mai e inregistrat si Hamid cu numar de telefon cu tot! Mergem sa vizitam orasul vechi. In Chinguetti exista mai multe biblioteci private in care se pastreaza, in conditii uneori nu foarte prielnice, mii de documente, de texte scrise inca din secolul 13. Din pacate nu am avut sansa sa vizitam niciuna din biblioteci, una fiind inchisa iar proprietarul unei alteia era la rugaciunea de vineri a carei sfarsit nu prea eram dispusi sa o asteptam. O intalnim pe Aziza, o fetiscana de vreo 14-16 ani ce ne calauzeste prin labirintul orasului vechi, aflat aproape in stare de ruina. Cladirea cea mai bine pastrata e , bineanteles, moscheea, dar care e off limits pentru noi...

  Ne luam ramas bun de la Aziza, daruindu-i un colier, dupa care iesim spre marginea oazei sa facem o pauza la umbra unui copac foarte spinos sa pregatim pranzul.

  Plecam prin marea de nisip, spre oaza Ouadane caci vrem sa dormim intre dune. E zona cea mai spectaculoasa a traseului, vreo cincizeci de kilometri de pista prin nisip. Gasim si locul perfect pentru a pune tabara, spre bucuria copiilor ce se joaca pe dune.

  Punem repede tabara, pregatim cina si ne minunam de miile de stele...noapte buna!

  In racoarea diminetii, pregatim micul dejun si facem planul pe ziua de azi: vreo suta de kilometri printre dune iar apoi vom vizita o alta oaza: Ouadane!

Pista ne duce in inima desertului...

  Ouadane e ultima oaza pe care o vom vizita in excursia asta. Ne intereseaza doar orasul vechi, dar din pacate marea majoritate a cladirilor e in ruina. Doar minaretul si peretii moscheii au fost restaurate.

  Exploram stradutele inguste, facand un ocol larg  spre locul in care am lasat masina.

  Intram in orasel sa facem plinul si sa luam paine.

  Dintr-un mic magazin ii luam lui Markus o pereche de slapi caci a pierdut pana acum 3 perechi de incaltaminte...vanzatorul tine neaparat sa se fotografieze cu el...

 Suntem inconjurati de copii curiosi si galagiosi, un grup de trei fetite canta insistent...nu cred ca vin prea multi copii de afara pe aici.

  Plecam la marginea orasului, unde pregatim pranzul la umbra.

 Suntem repede descoperiti de localnicii curiosi ce vin in numar mare sa ne ofere produsele...

  Copiii negociaza niste schimburi...trocul pare a fi ancestral pe aici, nu e privit cu suspiciune, fiind o forma acceptata de comert.
  Plecam incet spre civilizatie lasand in amintiri oazele superbe pe care le-am vizitat.

Pe aici ploua cam o data pe saptamana, vreo trei luni pe an...

  Cautam un loc pentru bivuac la vreo cincizeci de kilometri de oaza, facuti repede, caci pista devine din ce in ce mai buna.

  Punem tabara, dupa care suntem vizitati de un tanar dintr-o tabara de nomazi aflata in apropiere. Nomazi din aia adevarati ce au traversat Sahara pana in Egipt. Moulay pleaca impreuna cu el, intorcandu-se mai tarziu cu o sticla de lapte de camila. Cat mi-ar fi placut sa merg cu el, dar stiu ca barierele lingvistice ar fi fost o problema in comunicare...

  Dimineata cea mai trista e azi, se pleaca inapoi la Terjit, unde ne asteapta mult iubita noastra casa, Hope. Spre bucuria copiilor, pana la pista principala le permitem sa calatoreasca in spate, pe incarcatura. Markus calareste cu naturalete grinda care tine cortul in picioare, de parca ar fi Harry Potter in persoana.
  La inceput Moulay merge incet pe pista care are milioane de denivelari regulate perpendiculare pe sensul de mers...probabil lasate de utilajul care a nivelat pista, si asta e mare lucru! E foarte traumatizant scuturatul asta continuu. Nu-i place nici lui asa ca il vad coborand de pe pista asta lata spre altele secundare ce serpuiesc pe stanga sau pe dreapta asteia. Asta pana cand trece o alta Toyota , cu viteza mare pe pista principala! Moulay adopta aceeasi metoda, apasa pe acceleratie si ii dam inainte pe pista cu denivelari, cu 80 la ora! Toate celulele imi vibreaza, simt tremuratul pana si in sira spinarii, dar avansam repede si asta e tot ce conteaza in peisajul asta monoton. Oprim la bifurcatia spre Chinguetti unde lasam sa coboare o autostopista de-a locului luata cu vreo 20 de kilometri mai inainte.

  Continuam pana la un sit cu niste picturi rupestre aflate nu departe de drum.

Situl e mic, dar putinele picturi sunt interesante caci sunt dovada unei perioade climatice diferite in aceste parti. Reprezentarile sunt de animale tipice savanei: gazele si girafe, ba chiar si un mic elefant...

  Spre Atar drumul urca intr-un pas dupa care coboara serpuind printr-un defileu spectaculos.

  Oprim in Atar se ne refacem proviziile, astfel ca reusesc sa profit de ocazie si sa cumpar cateva kile de curmale seci, denumite de noi "bomboanele desertului". Extrem de hranitoare, sunt dulci, carameloase ,avand si fibra in acelasi timp... si mai sunt si ieftine!

Pe Hope il regasim intact in locul in care l-am lasat. Descarcam materialele din masina lui Moulay, platim oamenii lasand un mic bacsis si ne pregatim de plecarea de maine diminata, nu inainte de a face un mic bilant al schimburilor facute in desert.

  Zilele astea bateria din aparatul foto s-a descarcat, fara a o mai putea incarca, noroc ca am avut telefonul cu cablul aferent pe care il incarcam prin usb ul masinii. Astfel, cand ajungem la camper punem in priza tot ce se poate.

 Pregatim plecarea spre Nouakchott. Mai schimbam niste coliere pe curmale, facem schimb de mici cadouri, ne luam ramas bun de la Hamid si familia caci maine pornim din nou la drum!

  Vrem sa plecam din Tarjit cat mai de dimineata, dar nu e chiar asa usor; chiar daca ne-am trezit devreme nu reusim sa ne punem in miscare inainte de ora zece. Oprim la cativa kilometri, descarcam si mergem mai departe. Peisajul il recunoastem, ne e deja familiar.

  Facem repede mai mult de o suta de kilometri dupa care ne oprim pe marginea drumului sa facem micul dejun. Opreste o masina din care un negricios cu truban ne intreaba daca e totul ok? Da, mai frate si mersi ca te-ai oprit sa ne intrebi de sanatate. Mai trec cateva minute si aud o bataie in usa din dreapta. Cobor si vad pe unu, un pastor cu camilele cred eu, care tot asa, ne intreaba daca suntem bine. Ii zic ca e totul OK dupa care ii dau un pumn de curmale , fiind aproape sigur ca a venit pe jos de la antenele care le vedem in departare. Nu am dreptate, caci il vad trecand strada la masina parcata in sensul de mers opus. Probabil modul asta altruist de a se ajuta la nevoie e o consecinta a traiului intr-un ambient salbatic. Azi ti se intampla tie, iar maine poate mie!

Plecam spre capitala cu fortele refacute, rontaind din kilele de curmale luate din Atar. Unele sunt cele clasice pe care le cunosteam din Romania, moi si foarte dulci, altele sunt un pic mai seci, carameloase, in timp ce mai avem o varietate, foarte seci si uscate, fibroase dar carameloase si astea… Mancam kilometri, dar suntem nevoiti sa reducem viteza din cauza unui vant lateral ce aduce tot mai mult nisip pe fasia asta ingusta de asfalt. Miscarea nisipului se aseamana cu niste serpi unduitori ce-ti fura atentia. Ma concentrez sa apuc sa vad din timp gropile pe care trebuie sa le evit neaparat caci unele sunt super adanci de ramai fara suspensii...

 Ultimii o suta de kilometri pana in capitala au fost un cosmar. Nisipul in suspensie creaza un fel de ceata  prin care vizibilitatea se reduce foarte mult. Noroc ca traficul e extrem de redus. 

  Luam un autostopist.

Chiar si in oras intalnim putine masini, iar majoritatea o luminita halogena care le semnaleaza prezenta chiar si in conditiile astea. Intram in camping pe plina furtuna. Parcam si inchidem tot. Camperul nostru nu e etans asa ca peste tot in interior se depune un praf extrem de fin. Cred ca vom scapa de el doar odata intorsi in Europa, intr-un loc in care vom avea timp sa scoatem tot ca sa ne putem curata casa!

 Dimineata urmatoare vremea e mai buna. Facem scoala cu copiii si spalam haine toata ziua, in timp ce copiii se joaca prin camper.

  Azi am avut privilegiul de al cunoaste pe Otto. E de pe langa Munchen si calatoreste cu sotia lui intr-un camion 4x4. I-am vazut trecand pe langa noi in Tarjit. Isi aminteste. Apoi ne punem pe povesti. Otto are vreo saptezeci de ani si e in pensie. E slabut, nu prea inalt, cu parul carunt un pic mai lung ascuns sub o bereta. Remarc imediat lumina din ochii din spatele ochelarilor. E inteligent, fascinant si captivant. Iubeste desertul si libertatea si stelele si...cimpoiul. E tot timpul in miscare; a fost de zeci de ori in Iran, de mai multe ori prin Stan-uri si in Mongolia. A trait vreo douazeci de ani prin Libia si Algeria instaland transformatoare. Iubeste desertul si il cunoaste foarte bine. Chiar daca are varsta pe care o are imi descrie itinerarul lor din Mauritania... pentru el nu a fost o problema sa treaca (ilegal) din Mauritania in Sahara Occidentala doar sa vada un avion prabusit in desert. Imi arata niste picturi rupestre din desert, dinalea adevarate de cate doi, trei metri cu girafe si antilope, rinoceri si elefanti. Apoi un film cu un fenomen straniu si rar cu niste cascade de nisip ce se preling pe niste pereti de stanca, intr-un cadru natural fantastic, de o izolare totala! Trec ore si ore iar noi suntem tot in spatele camperului la povesti. Apoi vine seara si avem norocul de a avea un cer senin destul de instelat. Otto e si astronom amator, facand prezentari gratuite o data pe saptamana doritorilor. E o mina de informatii si stie cum sa o transmita. Aduce un laser din camper si ne arata stele si constelatii. Ilus e la fel de curioasa. Aflam multe despre orientarea in desert cu ajutorul stelelor. Imi arata fotografii de galaxii facute de prieteni de-ai sai. Ne apropiem de miezul noptii cand mergem la culcare. 

  A doua zi trag camperul langa robinet sa bag apa, apoi ii imprumut furtunul lui Otto sa nu fie nevoit sa mute camionul. Iarasi la povesti. Sotia lui e specializata in boli tropicale. Ne vorbeste despre malarie, caci exact de pe aici incepe zona in care e raspandita. Ei dorm sub plasa de tantari si au un rand de haine impregnate cu o substanta ce ii tine departe. Ne atrag atentia cu privire la Senegal, Gambia si Guineea Bissau. Zonele de interes turistic sunt cam toate langa ape dulci statatoare pe unde misuna tantarii. Nepregatirea noastra ne darama psihic. Imediat o contactez pe Didi care traieste in Guineea- Bissau sa vad care e situatia in teren,,, Ma linisteste ca e sezonul uscat, dar ea traieste pe o insula, inconjurata de mare...Oricum chiar si aici la Nouakchott sunt multi tantari. Mergem in oras si luam doua sprayuri plus niste creme din farmacie. Sper sa fie bune si sa ne tina pana la Didi!

   Demontam turboventul  sa-l curatam de praf, ca aproape ca nu mai intra aer...

  Apoi ma bucur de o bere rece, caci e foarte cald, bineanteles fara alcool ca suntem intr-o republica islamica! Ultimele doze din rezerva luata din Spania le bausem undeva prin nordul Marocului , asa ca setea e mare!

  Dupa masa iesim cu copiii pe plaja. Intalnim doi senegalezi simpatici. Mi-au placut dintotdeauna senegalezii, de-abia astept sa le vizitam tara!

  Seara din nou la povesti cu Otto. Imi arata poze cu cimpoiul sau de parada. E facut cu fildes, argint si lemn de abanos si are peste o suta de ani. A avut un profesor scotian si canta regulat intr-o famfara de cimpoaie din Salzburg cu care imi arata si un filmulet. Vorbim de locurile de vizitat di zona lui, de filozofie, karma si reancarnare, despre calatorii. Ne invita la el sa ne uitam la stele ca are un telescop fix in mansarda si inca unul mai mic cu care merge pe teren. Are un Land Cruiser pregatit de desert cu care merge uneori sa vada stele. Vom vedea daca reusim sa ne intalnim in Germania cand vom merge spre nord, caci la vara vrea sa mearga la Murmansk. Drumuri bune si viata lunga iti doresc, om exceptional!

  Dimineata pregatim plecarea spre sud, dar nu inainte de a-l cunoaste pe Sasha, jurnalist din Paris care ne intreaba daca poate veni cu noi. Bineanteles, cu mare bucurie! Proiectul sau de calatorie era diferit...au plecat in patru din Marsilia cu o barca cu vele, dar cele doua fete care erau si proprietarele barcii, au avut rau de mare in timpul traversarii spre Barcelona, asa ca au hotarat sa intrerupa traversarea si sa vanda barca odata ajunsi in Spania! Sasha a continuat spre sud , cu autostopul insotit de celalalt baiat care s-a intors in Franta din sudul Marocului. Sasha a continuat singur, iar acum iata-l facand parte din echipajul nostru!

   Facem plinul si mai umplem si doua bidoane de cate zece litri. Plecam spre sud cu o suta de litri de combustibil.

   Sacha lucra pentru “Le Figaro”, e din Paris si are origini evreiesti nord Africane. E o companie placuta. Reuseste sa interactioneze foarte bine si cu copiii. Ne place tuturor. 

   Pe mijlocul drumului vad un dromader. E oprit perpendicular pe sensul de mers si nu se misca. 

Franez pana opresc la vreo sase metri in fata lui. E tot acolo. Nemiscat. Ne priveste curios. Apoi apare si proprietarul cu un par in mana si cu o falca in cer si una in pamant. Radem in hohote.

O suta de kilometri drumul e bun, asfaltat de curand, apoi trecem pe langa vreo zece kilometri de santier, portiune in care drumul vechi e inaccesibil pentru ca se toarna asfalt, iar circulatia a fost deviata pe pistele paralele. Pistele astea sunt foarte nisipoase, astfel ca ii dau a doua si calc puternic acceleratia cand intru pe ele, intorcand volanul in stanga si dreapta sa ajut rotile sa “muste” din marginile urmelor. Nu avem voie sa ne innisipam aici! Reusim sa trecem de fiecare data, uneori chiar pe muchie de cutit. Intr-un loc, daca ar mai fi fost doi metri, sigur ne blocam. Avem noroc. Rulam. Suntem tot mai in sud. Drumul e tot mai rau, nici macar nu mai e in lucru pe aici. Trebuie se treci cu mare bagare de seama daca nu ai super suspensii si 4x4, ca risti sa-ti rupi masina intr-o groapa sau ramai impotmolit in nisipul care deseori trece peste asfalt, ingreunand traficul dealtfel razlet.

Copiii de prin sate alearga spre drum cand ne vad cerand “cadeau”, dar nu vrem sa ne oprim ca stim cum e...in cinci minute se aduna in treizeci si nu poti sa le dai la toti…Mai avem cateva jucarioare si carioci pe care am vrea sa le dam mai incolo. Ajungem din urma o coloana de campere frantuzesti, din care depasim cateva. Culmea, din sens opus vin si doua camper italiene. Dau jos geamul cand ajung in drept cu primul. Vin din Guineea Bissau unde au fost la Carnaval. Mai vorbim de una si de alta, dar nu exista feeling. Tipul de la volan imi zice de vreo trei ori ca “voi non siete italiani”. Nu, nu suntem dar ne-am atasat mult de tara aia ca doar copiii ni s-au nascut acolo!. Prefer sa fiu doar un calator, fara apartenente stupide de genul asta. Nu ne intreaba nimic, dar ce era mai important a fost spus deja...Imi e rusine ca am steagul tarii asteia cu mine, dar imi dau seama ca sunt oameni si oameni, sau poate judecata mea a venit prea repede. Pleaca cu camperele lor noi de cate o suta de mii, al doilea fara sa opreasca macar, sau fara sa dea jos geamul… Aroganti. Era mai bine daca nu-i intalneam…

Ajungem la intersectia la care trebuie sa parasim drumul “principal” care duce la Rosso, caci nu vrem sa mergem in vama asta, de multi considerata cea mai corupta din tot continentul. Ne indreptam spre Diama, o localitare mica unde s-a deschis un post de trecere acum vreo zece ani si unde vamesii inca nu au devenit atat de avizi si prepotenti. Suntem surprinsi cat de bun e drumul pe urmatorii treizeci de kilometri pana in ultimul orasel. Suntem relaxati, asfaltul e o minune. Ne oprim si mancam toti impreuna, la umbra. Sacha primeste si el o portie de spaghetti. Devoram tot fara nazuri din partea copiilor. Petra avea dreptate cand a deschis frigiderul si ne-a zis ca “nu a fost niciodata atat de gol”. 

Da asa e, in tara asta legumele si fructele au fost extrem de scumpe, greu de gasit si de o prospetime indoielnica. Chiar si in capitala. Dar acum ne indreptam spre o tara cu alta clima, mult mai multa apa si alta cultura; speram sa avem parte de mai multe verdeturi si fructe! Pana in orasel rulam repede, dar brusc, intr-o curba la dreapta, in momentul in care navigatorul arata inca patruzeci de kilometri, drumul devine o pista. 

  Din aia adevarata cu noroi intarit alternand cu portiuni nisipoase, de nu stii in ce directie sa tragi de volan. Incepe sa se insereze, dar ii dam inainte. Pista e groaznica, sunt denivelari si de jumate de metru, majoritatea sunt ca niste valuri enorme paralele cu marginea, probabil au fost facute in perioada ploilor, cand trebuie sa fie groaznic, caci risti sa aluneci de pe drum. Vedem un excavator infundat complet in noroiul tare ca piatra. I se vede afara doar turela.

Inaintam extrem de lent, trece o ora si mai avem treizeci de kilometri. De cosmar. Ajungem la niste cladiri langa care vedem cateva veicole camperizate printre care si o Westfalia intalnita ieri. Facem greseala de a nu ne opri! Intram in necunoscutul cel mai intunecat. In toate sensurile…

Mergem la pas. Atingem jos, dar avem placa de protectie pentru motor. 

Vad o varianta mai usor de urmat pe o pista paralela. Cobor de pe dig si mergem un kilometru un pic mai repede, dar pista se termina brusc iar noi trebuie sa urcam din nou pe aia naspa de pe dig. O calc pe panta super inclinata, dar in momentul in care ajungem sus, raman suspendat in trei roti. Aia din stanga fata nu mai atinge terenul asa ca nu ne mai ajuta. Suntem blocati ca nu vreau sa dau cu spatele. Coboara toti si vin si niste ajutoare. Asta e fantastic la africanii astia! Se opresc imediat si stau cu tine pana pleci din nou! Din doua masini coboara vreo opt tipi care ma sfatuiesc sa dau un pic cu spatele. O fac precaut , coborand in marsarriere pe panta inclinata. Accelerez, iar ei imping cu toate puterile.

 La a treia incercare reusesc sa trec de punctul critic astfel ca camperul se balanseaza inainte cu centrul de greutate, apasand pe ambele roti din fata. Rotile fac priza pe teren . Trag. Am iesit si de data asta din incurcatura! Mergem!

Apoi, la un moment dat cu roata din dreapta mergem pe o creasta, in timp ce cu stanga suntem pe fundul unei urme antice adanci. Suntem extrem de inclinati spre stanga, astfel ca peretele camperului freaca noroiul intarit de pe marginea gropii. Hrrr! Ilus incepe sa bombane. Are dreptate, nu-l tratam prea bine pe Hope.

Intr-o curba a drumului, dintr-o coliba iasa un soldat. Fische. Si taxa pentru parcul national. Vrea 200 de persoana. Nu vrem sa platim ca e intuneric si nu se vede nimic. Da un telefon, in timp ce eu inchid geamul sa nu intre tantarii. Da, tantarii astia ne sperie rau, mai ales ca am vazut pe marginea drumului o tabla pe care era scris un indemn sa se foloseasca plase de tantari, ca pe-aici malaria e endemica! Nici pe ala nu-l arat nevestei, sa nu se nelinisteasca.

Soldatul imi intinde telefonul. Vorbesc cu superiorul sau cu care ne punem pe negociat. Pana la urma platim doar noi, cei trei adulti. Mergem mai departe!

Mai incolo aud un puternic sunet metalic. Ceva s-a rupt in partea dreapta. Opresc si cobor cu Sacha sa vedem ce e. Pipai marginea camperului si constat ca am pierdut usa laterala inferioara. E indoita. Asta e! Impreuna cu Sacha lipim usa cu scotch. Tantarii ne mananca, ne musca peste tot de saltam intr-un picior sa-i alungam Inutil. Ne mananca de vii. Nu stiu cat o sa tina schotchul.

Ilus e tot mai suparata. E stresata. Copiii si ei, silentiosi. Suntem toti franti de oboseala.

Apoi se vede lumina. Nu e de la capatul tunelului, e un incendiu, iar pista noastra pe care poti inainta doar foarte incet se indreapta intr-acolo! Flacari pe cerul intunecat al noptii! Noroc ca vantul bate in directia opusa!

Pana acum cu Sacha glumeam spunand ca suntem pe “highway to hell”, dar acum am ajuns chiar si la “door of hell”.

   Ne apropiem de linia ce pare a fi un perete de foc. E lung cam un kilometru. Cerul e rosu. Fumul dens si sufocant invaluie totul. Stuful arde chiar daca e verde. Suntem in plin parc national. Pacat! Ne apropiem de frontul incendiului notand cateva focuri razlete si pe partea dreapta a drumului. Brusc imi aduc aminte de cei douazeci de litri de motorina din cutia metalica din spate. O mica scanteie, sau un jaratec ce zboara si ...suntem fripti! La propriu! Nu spun nimic Ilusei care il consoleaza pe Markus. Plange si ii e frica. E obosit. Mama il pune in pat unde adoarme imediat, saracul!

Ne indepartam incet de flacari pe drumul la fel de rau. Daca ar trebui sa fugim de flacari sau de orice altceva, nu am putea sa o facem! Frustrant.

O alta ora, alti zece kilometri. Oribili. Mai avem putin, doar un kilometru. Ultimul.

Mi s-au ars becurile de la faza scurta astfel ca merg doar cu faza lunga si nu vad bine suprafata drumului. Apoi simt o groapa cu roata din fata dreapta. E adanca, foarte adanca. Las camperul sa coboare apasand usor frana, ca deja e prea tarziu sa dau inapoi. Apoi accelerez puternic si ies, dar stiu ca urmeaza axul din spate pe care apasa cea mai mare parte din greutate. Las si roata din spate sa coboare in groapa, franand, caci nu vreau sa se rupa nimic. Accelerez. Nimic! Stam pe loc! Accelerez din nou, pana in fund, dar inutil. Rotile din fata se rotesc fara a avea puterea de a ne scoate. Suntem blocati in mijlocul pistei!

Mai incerc o data, asa sa fiu cu inima impacata, dar in adancul sufletului stiu ca nu va fi deajuns. Opresc motorul si propun sa ne culcam. Chiar daca suntem in mijlocul pistei stim ca nu vom deranja prea multa lume pana la dimineata…

Ilus e distrusa. Plange nevrotic. Bombane. Cred ca azi si-a atins limitele. Noroc ca-i aici Sacha, prezenta caruia o face sa se mai domoleasca. “Te urasc”- imi spune. Situatia mi se pare similara cu cea traita acum multi ani de zile cand aceleasi cuvinte si le-a auzit si Miky, de la a ei Katrine, undeva aproape de varful lui Gran Paradiso. Cred ca e vorba doar de o lipsa de control in gestiunea stresului si a fricii. Se pune sa completeze fische...pentru Mauritania. E clar ca nu vrea sa mergem mai departe, iar eu intr-un fel ma bucur ca lucrurile au decurs asa. Imi ramane amaraciunea si regretul de a nu fi mers sa ne intalnim cu Didi. E o fata super! Sper sa ne intalnim totusi pe undeva!

Adormim imbracati complet sa fim pregatiti in cazul in care apare cineva. Suntem doar noi si tantarii, chiar daca la patru sute de metri se vad luminile postului de trecere a frontierei. E atat de departe si de inaccesibil acum! Pe la miezul noptii trece o toyota cu luminile de avertizare aprinse. Nu opreste , chiar daca Ilus claxoneaza de mai multe ori…

Pana la urma adormim. O voce interioara imi spune ca toate problemele au o solutie, trebuie doar sa-ti canalizezi energiile in directia buna. Ma gandesc la o solutie. Pare dificil iar somnul ma duce intr-o alta lume. Brusc, toate incertitudinile dispar caci ma vad , literar, ma vad ridicand camperul cu cricul si ma vad bagand bolovani sub roata. Asta e frate! Jur ca am trait si am perceput tot exact aievea. Sunt complet linistit, o stranie senzatie de fericire ma cuprinde, trebuie doar sa asteptam sa vina dimineata, sa se duca tantarii in treaba lor ca dup-aia o sa pot scoate camperul chiar si singur singurel! Adorm.

Pe la ora cinci, inca pe intuneric aud doua masini ce se opresc, iar apoi zarva mare. Din ele coboara vreo zece africani in drum spre vama. Doi se apropie de mine si-mi propun sa ne ajute...pentru “cent euro”. Le propun 500 de ouguiya (12,5 euro), linistit de vocea interioara care stie deja ca pot s-o fac si singur , mai tarziu, pe lumina. Unu imi zice ca nu poate cumpara nici macar un pachet de tigari cu banii aia…Le spun ca de cand am venit in Africa am intalnit doar oameni solidari care ne-au ajutat. Se apuca de treaba stiind ca asa si e. Azi tie, dar maine mi se poate intampla mie...

Legam cablul de remorcare de duba lor, dar e foarte incarcata astfel ca nu reuseste sa ne traga afara. 

La lumina lanternelor unul se baga pe sub camper sa vada daca nu sa rupt axul. Eu stiu ca nu e asa si scot cricul sa ma puc sa ridic partea din spate. As fi preferat sa o fac fara compania lor, din cauza tantarilor care continua sa impunga, dar sunt totusi fericit ca avem ajutor. Mai aduc si ei un cric astfel ca e totul mai usor. In timp ce doi ridicam camperul cu cricurile, un altul sparge noroiul intarit din fata rotii. Ultimul bulgare il crap chiar eu. Odata camperul ridicat, bagam doi bolovani sub roata si ies din groapa fara a mai avea nevoie de remorcare. Uff, am facut-o si de data asta!

In vama ajungem pe lumina si ne punem in coada care incepe sa se formeze. Ii uram drum bun la Sacha, care ne invita la Paris, la restaurantul pe care e pe cale sa-l deschida in urmatoarele luni. Bine mai omule daca vom merge la Disneyland, asa cum am promis copiilor, vom veni si pe la tine. Pana atunci, drum bun sa ai!

   Intoarcem camperul chiar in fata vamii, cu vedere spre partea senegaleza. E “Ultima Thule” pentru incursiunea noastra spre sud. Oprim langa groapa cu pricina sa o examinez, apoi plecam tacuti.

 Accept totul nu ca pe un esec, nu ca o infrangere ci ca un nou inceput. Drumul inapoi spre nord va fi lung si anevoios, asa ca dau drumul la motor. Patruzeci de kilometri in patru ore. Pe drum vedem zeci de pasari, printre care multi pelicani.

 

 Apar si cativa porci extrem de vigurosi, iar spre iesirea din parc , foarte aproape de fata masinii ne taie calea un babuin agitat. Mai tarziu trecem si pe langa locul cu incendiul de azi noapte. Stuful inca mai arde langa drum. 

  O pasare verde albastrui zboara agitata in jurul unei tufe in care, probabil isi are cuibul.

Regasim cu bucurie asfaltul, iar drumurile astea, chiar daca pline de gropi si de nisip nu ni se mai par atat de rele. Intr-o urcare raman impotmolit in nisip, dar fac retro, bag a doua si reusesc sa trec la limita. 

  La campingul din Nouachott ajungem dupa masa. E plin de masini noi, printre care si cele doua de italieni intalniti pe drum. Mergem pe plaja, caci copiii mai vor o baie in mare. Mai tarziu, la dusuri, unul dintre italieni ii confeseaza lui Ilus ca si-a rupt camperul prin Senegal si ca vamesii din Rosso sunt “bastarzi”. Cine stie cate bacsisuri a platit pe acolo…

Suntem rupti. Adorm fara cina pe la ora sapte. Dimineata la sapte, imediat dupa ce se lumineaza, plecam. Copiii inca dorm. Pun navigatorul pe Nouadibou, localitatea cea mai importanta din nord, portul in care ajunge the “iron train”. Avem rezervorul plin, caci ieri am pus motorina cu ultimii bani si am golit si cele doua bidoane. Macinam kilometri. Drumul e monoton, dar e mult mai bun decat ce am avut ieri. Inaintam. Tot mai spre nord.

Pe drum oprim de mai multe ori langa niste dune de nisip pe care copiii se joaca de minune.

 Suntem la primii zece mii de kilometri facuti de la plecare.

 Ne odihnim, rulam, oprim din nou. Regulat trebuie sa dam fische la punctele de control. Trecem si de Chami, localitatea unde am dormit in incinta cazermei de jandarmi cand am mers in jos.

 Kilometri facuti se inmultesc, iar cei ramasi scad tot mai mult, la fel si motorina din rezervor. Pe cand mai avem doar vreo suta de kilometri pana in Nouadhibou, incep sa ma alarmez caci imi dau seama ca nu prea vom reusi sa facem toata distanta cu combustibilul ramas. Ne apropiem de intersectia din care spre oras mai avem cincizeci de kilometri, iar spre vama cu Marocul doar treisprezece. In strada, un soldat ne cere fische. Il intreb cat mai e pana la prima benzinarie… “à Nouadhibou”, imi raspunde, asa ca o luam spre dreapta, spre Maroc.

Intram in vama mauritana la cinci fara douazeci. Iesirea merge repede, ni se anuleaza passavantul in vama, ni se pun vizele de iesire si suntem inregistrati intr-un computer. Peste tot trebuie sa merg cu pasaportul si actele masinii, ca o am trecuta pe pasaport, nu as putea iesi fara!

  Trecerea dintre granite e lunga si ne macina nervii, parca de data asta gasim mai greu pista ce ne duce spre asfalt. E important pentru noi sa o facem cat mai repede caci in viteza intai sau a doua, cum mergem noi acum , consumu e destul de ridicat, iar litri de combustibil din rezervor ii pot numara pe degete. 

  In vama marocana ni se aplica viza de intrare, suntem intrebati daca stim de urgenta sanitara din Italia si ne intreaba daca avem arme. Ii arat mandru pistolul lui Markus, asa ca pleaca razand. Ne mai baga si pe la scanner unde mai pierdem o alta ora, dar unde intru in vorba cu Soleyman, un sofer saharawi ce transporta marfuri intre Maroc si Mauritania. Ochii ii stralucesc cand ii spun ca fiecare popor ar trebui sa aiba tara lui...

  Ni se aplica vizele si ni se elibereaza cardul de inregistrare a masinii. Suntem liberi sa plecam. Cu aburii din rezervor ne taram pana la benzinarie, unde schimbam bani si facem plinul. De aici mai mergem o suta de kilometri pana la plaja Legzira unde vrem sa ne odihnim cateva zile. Bun (re)gasit Maroc!

  Iata cum a trait Ilus experienta mauritana:

"Suntem plini de nisip, de amintiri, de vise, de sperante, de incredere. Speranta si incredere pentru ca am sosit in aceasta tara plini de frici si prejudecati, plini de ipoteze si concluzii, evident trase dupa cele citite pe siturile oficiale a unor tari europene. Experienta directa cu desertul si oamenii sai ne-a metamorfozat. Asa ne-a trimis desertul dupa ce noi am stat cu el si cu oameni sai timp de trei zile si trei nopti. Este putin e adevarat, dar pentru noi care nici macar nu il cunosteam este mult. Pentru noi toti a fost o experienta puternica si foarte pozitiva. Am vazut ceruri instelate, dune invitante, cu forme infinite si care cereau sa fie admirate, platori de piatra intr-o degradare extrema, munti uitati sub arsita soarelui, oamenii locului. Nici nu stiu cu ce sa incep. Dar am sa incep totusi cu ce este mai valoros:oamenii. Oamenii locului, de la nomazii, pastorii de capre si dromaderi, cultivatori de curmali si pina la vinzatorii de artizanat. Oameni simpli care nu au timp sa programeze nimic, traiesc impreuna cu desertul si in simbioza cu desertul. In ultima seara in desert ne-am oprit in mijlocul nimicului as defini eu, dar din acel nimic dupa citeva minute au aparut 3 copii de virste diferite. Acesti copii impreuna cu familiile lor au traversat toata Sahara pina in Egipt. Incerc sa imi imaginez cit de mult trebuie sa iubesti desertul sa calatoresti cu dromaderi, capre, pe mii si mii de kilometri. Va spun sincer sunt fascinata de acesti oameni, care iubesc si cunosc atit de bine desertul. Poate ne intrebam cu totii ce le da desertul? Cred ca le da libertate, daca cineva se simte liber ei sunt liberi, liberi sa aleaga directia care o vor sa isi urmeze animale si instinctele. O spun pentru ca si in mine a trezit desertul acest instinct al libertatii, acea putere care te face sa fii convins ca viata este a ta si numai a ta. Iar modul nostru de a calatori acum este precum cel al nomazilor, eu cel putin m-am regasit in ei.

Acea imensitate de nisip si piatra te face viu, privilegiat, onorat si norocos de-a fi prezent la acest spectacol arhitectural al desertului. Culorea nisipului se schimba uneori in 3 sau chiar 4 nuante pe o suprafata citiva metri patrati, adevarate tablouri cromatice, iar petecele de verde ale plantelor in combinatie cu infinitul albastru al cerului iti dau o senzatie de extaz. Nu este nimic mai minunat sa itit desfaci manile si sa incerci sa cuprinzi desertul, dar dupa citeva secunde constientizezi ca este el cel care te cuprinde, te imbratiseaza. Am avut senzatia ca ma aflu in fata unui batrin intelept scump la vorba, meditativ, impaciuitor si blind.

Copacii erau atit de prietenosi de la distanta dar in momentul cind ma apropiam ma treceau fiorii cind vedeam spini care-i impodobeau. Iubesc copacii si i-am admirat intotdeauna, nicodata nu mi-am imaginat ca voi intilni insa unii atit de impunatori, vehementi si plini de viata in batrinul desert.

Apa, un alt element de mare valoare al desertului, este putina si te face sa fii extrem de constient ce mare valoare are. Chiar si pentru noi cei care nu traim in desert, va pot spune cu mina pe inima ca acum am o alta atitudine in privinta consumului de apa. Nu cred ca poti sa devii mai responsabil pina nu traiesti cu acesti oameni inconjurati de canistre, rezervoare, bazine colectoare si o multime de alte recipiente pentru apa.

Am avut marea onoare sa vedem citeva oaze pe traseul itinerant ales de insotitorii nostri. Cea care a trezit magia caravanelor a fost Ouadane. Pacat ca s-a pastrat putin dar plimbindu-ma printre resturile de ziduri ramase di vechiul oras, auzeam forfota multimii, bucuria sosirii, speranta unor noi schimburi de marfuri, de istorii, de emotii. Se auzea muezinul care chiema poporul la rugaciune, se auzea vintul care suiera printre ziduri. Iar la periferia orasului era El, marele desert care asteapta plin de rabdare, sa te intorci, reintorci, odata, si inca odata ,si de-o infinitatate de ori precum granulele de nisip din dunele sale.

Chiar si copiii nostri erau curiosi de ce le povesteam si ce ne imaginam, pot sa spun ca a fost precum o micuta poveste intr-o mai mare poveste.

Turistii sunt putini, ceea ce ne face sa ne simtim plini de atentie din partea localnicilor. La fiecare oprire a nostra suntem inconjurati de copii si femei. Problema cea mai mare este ca toti vor sa ne vinda ceva. Ne place sa ii privim cu aceeasi curiozitate cu care ne privesc ei pe noi. Femeiile sunt extrem de colorate,o delectare pentru privirile noastre, copiii rid si saluta, dar nu le place e sa ii fotografiezi. Au dreptate, dar totusi nu putem sa rezitam, sunt prea frumosi!

Desertule, desertule ai furat inima chiar si a copiilor nostri. Aron ne spune “eu cind voi fi mai mare aici ma voi reintoarce”. Sa stiti ca Aron iubeste frigul, vrea sa traiasca in Alaska, dar s-a indragostit de marele desert. Da se pare ca aceasta magie e reintorcerii a functionat si la noi…. Acum, in acesta clipa ploua, ploua in desert. I-au aceasta mini, mini ploaie precum o binecuvintare din partea locului si-a oamenilor pentru mai departe. Ne simtim norocosi si plini de viata incarcati de energie pentru a merge inainte pe drumul nostru, drumul nomadului cu camper, care vrea sa cunosca lumea si sa se faca una cu ea". Multumesc!