MAROC- din Amtoudi pana in Tafraoute

   Trei fraze scurte, cantate melodios pe un ton dulce, rugator. Muezzinul ma trezeste delicat de data asta. Nu are nevoie de microfon, se aude clar ca o face cu fervoarea adevarat credinciosului. Are avantajul de a fi ajutat de ecoul defileului in care ne aflam. E magic. Nu e obisnuitul “allahu akbar” urlat in noapte cu o voce metalica, pe ton militaros si autoritar.”Al meu” trebuie sa fie un om bun, intelept si drept, caci vocea-i tremuranda trezeste in mine chemari ascetice, manastiresti. Omul asta e fericit, caci l-a gasit pe Dumnezeu. Sunt fascinat. Dupa o scurta pauza incepe chemarea la rugaciune. Vocea pare a fi alta, mai taioasa, iar tonul e mai dur. E a unui comandant ce-si trimite soldatii in batalie. Magia s-a terminat.
  Dupa scoala plecam spre agadir-ul aflat in acest capat al oazei. Era practic o cladire menita sa protejeze rezervele de alimente ale locuitorilor.

  O gigantica camara in care, fiecare familie avea o incapere in care isi depozitau alimentele mai putin perisabile. Am mai vazut un agadir, mai mare inainte sa fi intrat in oaza, il vom vizita cu siguranta si pe acela!

Urcusul nu e dificil, caci poteca urca in serpentine largi, fara sa aiba trepte extrem de inalte, astfel ca agadir-ul e tot mai aproape, tot mai impunator.

  Oaza e sub noi, cu palmierii si locuitorii sai prietenosi.

  Avem noroc, caci ghidul care are cheile e sus cu alti doi vizitatori. II lasa sa plece dupa care ne ghideaza pe noi aratandu-ne cam toate cotloanele cladirii.

 Agadir-ul a fost restaurat in 2007 de doi arhitecti europeni si o numeroasa echipa locala. Suntem fascinati atat de impunatoarea cladire, cat si de vederea ce se deschide inspre oaza aflata in valea de dedesubt.

  Copiii, hotarati sa nu le scape nimic; intra in toate camarutele, chiar si in cele mai mici, cu usi minuscule, ca de jucarie. Sa fie oare chiar asta motivul interesului extrem din partea lor sau e doar emotia noilor descoperiri? Oricare ar fi motivul lor, chiar si noi, adultii, il exploram cu acelasi entuziasm, parcurgandu-i orbecaind galeriile joase deseori fiind nevoiti sa mergem pe vine…

Coboram rapid in sat pe poteca pe care am urcat, iar pe drum suntem interpelati de o localnica ce ne cheama intr-un magazin.

 Practic e vorba de o incapere unde indemanaticele femei cos niste cosuri din frunze de palmier, folosind o tehnica veche. O tanara superba ,vorbitoare de engleza ne explica procedeul si ne arata cosurile gata facute. Negociem un pic pretul a doua din ele si ne intoarcem la camper fericiti. De acum incolo vom avea cos de fructe!

  Dupa pranz plecam cu camperul spre celalalt agadir, mai mare si mai impunator aflat la vreo cinci kilometri distanta. Parcam langa primarie, in imediata vecinatate a campingului neatragator.

  Ne inarmam cu apa multa si incepem urcusul abrupt pana la acest al doilea agadir.

  In vale observam mici parcele de gradini cultivate cu grau si legume, unele de doar cativa metri patrati. Vedem si cativa portocali, ascunsi printre maestuosii arbori de argan, omniprezenti.

  Sunt pe poteca in fata cu Petra care zburda ca o capra neagra de pe o piatra pe alta, urcand rapid spre varful dealului, cand, sunt fulgerat de un gand: am uitat banii in camper! Practic nu avem nimic la noi. La celalalt agadir am platit cincizeci de dirhami pentru toti, adica cinci euro, dar am ramas fara dupa cumparaturile facute in magazinul de artizanat…

  Ajungem sus cu Petra, incercam sa fim cat mai draguti cu paznicul, ursuz si asta ca si celalalt, si-i asteptam pe baietii care ramasesera mai in urma impreuna cu mama.

   Ajung si ei si intram. Paznicul ne spune cat costa, ne explica parcursul in circuit si ne lasa sa descoperim singuri locul. E numai al nostru.

   Copiii par a fi neobositi in a explora pana si cotloanele cele mai intunecoase.

  Noroc ca incaperile au fost construite in jurul varfului de munte asa ca parcursul e si el, in mare, circular. Gasim imcaperea ce avea rol de cisterna, in care era canalizata apa de ploaie captata ingenios, apoi mai sunt si niste grilaje de piatra unde erau asezati stupii albinelor.

  Descoperirea cea mai importanta o face accidental, Aron care se urcase pe acoperisuri.

   E o camera plina cu obiecte vechi si prafuite.

Vedem niste sei pentru camile, un cantar, vase de caramica din care unele sparte, niste pumnale ruginite, ba chiar si o flinta agatata in partea de sus a peretelui.

  Intr-un vas mai mare descoperim o multitudine de placute de lemn cam de cinci centimetri latime si douazeci lungime cu variate inscrisuri in araba. Or fi ori contabilitati, ori contracte de vanzare cumparere…crampeie de istorii, dorinte si vise a cator si mai cator muritori...ca si noi.

  La iesire incerc sa explic paznicului ca nu avem bani, dar ca suntem dispusi sa-i lasam la primarie, ca doar acolo am parcat. Nu e fericit deloc si isi exprima insatisfactia. Probabil banii astia sunt un fel de”rotunjire a salarului” ca nu am primit bilete nici de la alalalt, ba am mai si negociat pretul de intrare! Ilus lanseaza varianta cu coborarea si urcarea pentru a-i aduce banii, dar nu sunt de acord ca ne-ar trebui cel putin o ora sa facem asta. Apoi Aron, care-i dotat cu ochi de vultur de nu-i scapa nimic, vede doua persoane urcand. Sunt occidentali asa ca ii asteptam si intram cu ei in vorba. Francezi din Alpi, calatoresc cu camperul, iar ieri ne-am si salutat cu domnul care trecuse pe langa noi, in drumul sau spre partea de sus a ouedului unde isi pierduse bastonul de excursie, mult indragit. Ne imprumuta ei banii necesari spre marea satisfactie a paznicului.

  Coboram linistiti la camper, lasam banii si un semn de carte cadou pe masa francezilor si ne intoarcem in oued, in locul in care am dormit si noaptea trecuta.

  Copiii se joaca fotbal cu prietenosii localnici, in timp ce eu ma apropiu respectuos de batranii ce stau sezuti la umbra.

 Acestia ma avertizeaza sa nu dormim in oued in noaptea asta ca e innorat si daca ploua, riscam sa fim dusi de apa care uneori soseste fara sa se anunte, chiar cu debite importante ce pot face daune.    Hotaram sa ne intoarcem la intrarea in sat, la campingul cel urat in care se lucreaza la modernizarea instalatiilor sanitare. O facem dupa ce mai dam o raita la magazinul cu cosuri de unde mai luam doua destinate a deveni cadouri. Ne mai oprim si intr-unul din magazinele satului de unde luam o paine calda si delicioasa. Parcam in campingul prafuit, monopolizat de un grup de francezi. Adormim repede, caci suntem foarte obositi.

  Asa cum am promis copiilor, dupa scoala vom merge sa exploram partea de sus a ouedului, unde ar trebui sa fie si o cascada cu niste bazine de apa care-i atrag foarte mult. Plecam bucurosi pentru excursie cu un ruscacel plin de apa si sandvisuri. La inceput mergem printre bolovanii de pe fundul vaii, dar dupa cateva sute de metri ni se pare mai usor sa continuam pe langa ingustul apeduct ce aduce un firisor de apa spre sat.
 

 Canalul asta cu peretii de ciment urmareste versantul muntelui, serpuind printre palmieri. Are avantajul de a nu avea obstacole, iar urcusul e aproape impercepibil.

  Trebuie doar sa fim atenti sa nu calcam gresit, sa nu cadem de pe marginea ingusta si sa nu ne ranim in asprele frunze de palmier. Aerul e racorit de apa ce curge, iar umbra data de palmierii pe care trebuie sa-i ocolim intr-una e si ea binevenita. Ne transformam toti in niste Indiana ce urmeaza sa descopere lucruri minunate.

 Nu suntem dezamagiti: dupa fiecare curba, dupa fiecare trunchi peisajul ne fascineaza. Oaza, se prelungeste in susul vaii pe mai multi kilometri, intrerupta fiind doar de scurte portiuni pietroase. Ne place la nebunie, intalnim doar un grup de francezi; cei cu camperele cu care am dormit in camping.     Unul ne vorbeste intr-o italiana pe jumatate uitata, spunandu-ne ca mama lui era din Emilia. Sunt toti destul de in varsta asa ca nu merg prea departe, ii felicitam in gand ca au curajul de a iesi din zona lor de confort de acasa si de a face o calatorie de genul asta, chiar daca e cu ghid si intr-un grup compact si impenetrabil.

  Trecem de un prag pietros, prin care apa a sapat un minicanion adanc cu niste jgheaburi invitante, dar apa mica si diferenta mare de nivel ne fac sa rezistam tentantiei de a ne lasa purtati de curent.

 In partea de sus peisajul se schimba usor, apa devenind tot mai prezenta. Trecem pe langa mici piscine naturale cu apa curata, rece si invitanta ale caror maluri sunt acoperite de vegetatie luxurianta.

 Peretii canionului, chiar daca raman la fel de verticali, se indeparteaza usor, permitandu-ne sa vedem putin mai departe in amonte. E totul mirific; cerul albastru, rocile degradate, negre si arse de soare, apa cristalina, verdele vegetatie si linistea absoluta ne fac sa ne oprim sa ne bucuram de acest mic colt de paradis.

 Mancam la umbra unui arbore spinos, langa urmele unui mic foc tipic pastoresc, facut pentru a fierbe ceai, intre trei pietre cladite vertical.

Bineanteles ca nu puteam pleca fara a face o baie in apa rece si nu prea adanca.

  Orele zboara, iar in timp ce copiii se bucura de piscina naturala, observam cu ingrijorare niste nori tot mai negri si grosi ce se aduna pe cer. Bine, vizibilitatea noastra e redusa de peretii canionului in care ne aflam, dar e preocupant caci nu am vrea sa ne prinda o viitura pe aici. Incet, incet ne intoarcem spre camper.

  Langa o alta piscina intalnim cuplul de nemti cu care vorbiseram inainte de plecarea de la camper si care isi parcasera Westfalia langa noi; sunt si ei fascinati de frumusetea si izolarea locului.

Camperul il regasim cu bucurie: e primitor ca o adevarata casa!

Ne intoarcem la camping sa-i ducem banii omului, ca azi diminata nu avea sa ne dea rest. E plin, cred ca ne-ar gasi cu greu un loc printre multitudinea de campere nou sosite… Suntem hotarati sa nu dormim aici, preferand o mica parcare prafuita din spatele primariei.

In timp ce copiii se joaca cu prietenii lor din sat, mama le pregateste o mica surpriza: clatite!

  Majoritatea le ung cu Nutella, facand doar cateva cu gem, iar din muntele asta mare nu v-a mai ramane nici una pana la culcare! Delicioase! Multumim!

  Dupa scoala facuta cu toti trei, da, da, a inceput si Markus, plecam spre noua noastra destinatie: Tafraoute si zona invecinata. Nu vrem sa mergem pana in localitatea asta, ci vrem sa ne oprim la vreo treizeci de kilometri de ea, intr-o mica oaza ce ocupa un canion ingust: Ait Mansour. Chiar daca navigatorul ne “sfatuieste” insistent sa facem un ocol pe care am fi facut dublul distantei, ne incapatanam sa o luam spre est. Decizia noastra a fost si influentata de faptul ca suntem fara apa, iar pe varianta asta, pe aplicatia p4n e semnalat un put de la care vrem sa umplem rezervoarele. Locul asta il gasim langa drum, in plin desert, cu mult spatiu de manevra asa ca putem umple tot ce se poate, inclusiv rezerva strategica din bidoane.

 Totul in compania a doua femei nomade de-ale locului venite cu cativa magarusi sa-si ia apa. Noroc ca debitul e important, daca deschidem robinetul mai tare. Aron le ajuta sa-si umple bidoanele fara sa risipim prea mult din pretioasa lichoare. Beau si magarii pe saturate.

 Mai mergem cativa kilometri si ajungem la intersectia din care trebuie sa mergem spre nord. Oprim la benzinaria cu pompe antice pe care apar inscrisi doar litri pe care ti-i pune, dar nu si pretul...ne interesam si care e starea drumului. Aflam cu bucurie ca e asfalt pana in Tafraoute. Perfect! Platim doua sute de dirhami, adica vreo douazeci de euro pentru cei douazeci si unu de litri de motorina pusi si plecam spre nord. Jaf la drumul mare in benzinaria asta, noroc ca nu a incaput mai mult in rezervor!

  Drumul e ingust, dar asfaltul e bun asa ca ne bucuram ca am venit pe aici. Mergem prin niste oueduri izolate cu oaze minuscule cu trafic redus si cu populatie prietenoasa ce ne saluta zambind.

Drumul asta e ingust, are foarte multe curbe, e cu pante abrupte de urcat si coborat, dar avem retinele gadilate de frumusetea peisajului, astfel ca, dupa fiecare curba si fiecare deal, asteptam si pretindem peisaje noi, magnifice. Nu suntem deloc dezamagiti!

  La un moment dat suntem pe o panta abrupta, in urcus. In spate am un mic camion ce ne urmeaza, iar din fata apare o “duster” ce se trage pe margine, langa un zid, dar nu o pune chiar bine, ramanand cu partea din spate , oblic, spre interiorul drumului. Incetinesc, dar nu vreau sa opresc de tot sa nu pierd demarajul si sa nu-l deranjez pe ala cu camionul. Ajung si in dreptul masinii, virez dreapta pana simt ca roata di fata e in nisipul moale de pe marginea prapastiei...ii dau inainte, dar hrrrrrr! Ating aripa din spate a aluia cu dusterul. Cabina a trecut, dar celula, fiind mai lata l-a atins! Mai trag cativa centimetri spre dreapta pana inceteaza sunetul neplacut si opresc in panta la vreo treizeci de metri.       Trece si camionul de masina si se opreste in spatele meu. Ma intorc spre soferul coborat, considerandu-ma vinovat, caci eram eu cel ce era in miscare. Acesta, cu un zambet imi arata zgarietura de pe masina nou nouta, spunandu-mi “daune minore, nu-i asa?” Nu stiu daca e numai circ sau e chiar sincer, dar nu, omul e sincer si mai e si grabit, asa ca dam mana si ne despartim amiabil. In Italia, am platit 250 de euro pentru o zgarietura mult mai mica! Continuam! Drumul tot mai ingust ne coboara intr-o oaza unde ajungem la o intersectie. Bineanteles ca noi trebuie sa mergem pe varianta mai ingusta, care mai si urca, asa, ca si colac peste pupaza!. Aici nu ai ce face daca vine o masina din contrasens, musai sa dai cu spatele. Noroc ca nu intalnim pe nimeni. 

  Luam trei baieti iesiti de la scoala. Mergeau pe marginea drumului spre casa aflata la vreo cinspe kilometri. Ar fi avut de urcat si apoi de coborat un pas montan. Ne pare rau ca nu i-am luat si pe ceilalti trei care erau colegi de-ai lor si care ne facusera si ei semn, mai tarziu.

  Dupa cativa kilometri intram intr-o oaza, in defileul Ait Mansour.

 Mai avem vreo opt kilometri pana la parcarea in care vrem sa dormim. Dar ce kilometri!

 Drumul, extrem de ingust, serpuieste printre palmieri, ale caror trunchiuri groase se apleaca deseori peste drum reducand si mai mult vizibilitatea deja insuficienta din cauza frunzelor uriase ce atarna si care ne zgarie ritmic peretii si acoperisul camperului.

 Speram doar sa nu stricam panourile solare! Intalnim o singura data un camion, intr-o curba, asa ca Aron e nevoit sa coboare sa ma dirijeze sa fac retro. Trecem cu bine si de dificultatea asta. Harsaitul de pe pereti nu-l mai bag in seama, sunt atent doar sa nu lovesc cu mansarda vreun trunchi dinasta de palmier...pana la urma kilometri devin sute de metri pe care ii parcurgem fericiti. Am ajuns!

  Parcam, iar di neant apare o doamna cu ecuson care sa ne ia banii, 20. Platesc si incerc sa incropesc un dialog cu dansa, dar nu stie sa-mi spuna daca exista poteci pe care sa te plimbi, imi indica doar fasia de asfalt pe care am venit…

  Pana Ilus pregateste cina, Petra si Markus se joaca cu niste frunze de palmier devenite maturi magice cu care se poate zbura. Aron vine cu mine sa vedem cum e drumul pe care urmeaza sa-l facem maine.

 Ura! Dupa numai o suta de metri fasia de asfalt incepe sa urce sustinut , iesind dintre “periculosii” palmieri.

Dorm linistit.

  Azi e duminica, asa ca lasam copii sa doarma cat vor, nu insistam nici cu imbracatul. Lenevim. Ne ingrijoreaza tot mai mult situatia sanitara grava din Europa. Din stirile de pe net si din mesajele avute de la persoane cunoscute ne dam seama ca treaba e serioasa si se agraveaza pe zi ce trece. Decesele sunt aproape de doua mii doar in Italia, iar cu toate ca e in carantina toata tara, numarul celor infectati e tot mai mare. Spitalele sunt la limita colapsului, strazile pustii iar activitatea umana e redusa la minim! Oameni buni, suntem cu voi, va sustinem! Stim ca mai repede sau mai tarziu va trebui sa intram in batranul continent, stim ca va trebui sa infruntam si noi virusul asta!. Asta daca vom fi lasati sa iesim, sau daca vom fi lasati sa intram in Spania care a blocat si ea tot incepand cu ziua de ieri. Vom vedea. Am fi vrut sa mergem in Portugalia unde avem si niste prieteni, dar nu stim daca va mai fi posibil…

  Din Ait Mansour plecam destul de tarziu, doar dupa ce mama a pregatit pranzul. Il vom manca la noua destinatie, aflata la doar douazeci si cinci de kilometri: “pietrele vopsite”.

  Drumul e extrem de spectaculos, cu multe serpentine, stramte si abrupte, mai intai in urcus, iar apoi in coborare.

  Vederea spre crestele din jur e, de aici de sus, magnifica.

 Parcam langa doi monoliti din granit , mari cat casa si care au fost vopsiti: unul in rosu iar celalalt in albastru.

 Ce contrast cu natura inconjuratoare. E deranjant pentru ochi, neobisnuit sa perceapa asa o nebunie cromatica in mijlocul naturii.

  Dupa pranz decidem sa facem o plimbare spre niste grupuri de bolovani, vopsiti si ei, ce se deslusesc in departare. Identificam mai multe culori: rosu, portocaliu, negru, dar predomina un albastru profund, asa cam ca de Voronet.

  Autorul acestor opere de arta a fost artistul belgian Jean Verame, care , in 1984, folosind nu mai putin de o suta de tone de vopsea a creat o atractie turistica foarte, foarte controversata.

  Facem o lunga plimbare prin imprejurimi. Coboram spre doua grupuri de pietre vopsite concentrate pe doua varfuri de deal, facem fotografii si ne destindem muschii picioarelor. Culorile puternice se vad de departe… “i-a trebuit ceva timp sa-si descarce nebunia, astuia” - Ilus, ironica ca de obicei…

Plimbarea a fost superba, granitul aici prezent fiind foarte degradat, cu crapaturi adanci si tipice forme rotunjite. Ne intoarcem la camper sub amenintarea unui front de nori negri care, pana la urma nu se descarca…

Ne uitam la “Hobbit”, cinam si ne retragem la nana. Maine vom ramane toata ziua aici!

Si azi dimineata ne trezim tarziu, asa ca le facem toate mai tarziu… e si asta un aspect placut al calatoriei. Sa ai libertatea de a nu depinde de ceas...e fantastic!. Luam micul dejun, facem scoala mai tarziu si pranzim dupa masa tarziu.

 Ca sa nu treaca ziua asa, fara sa ne fi miscat deloc, iau baietii cu mine si mergem la o plimbare pe un tanc aflat in apropiere.

  In imensitatea asta de spatiu distantele reale sunt mai mari decat cele pe care ti le imaginezi, asa ca ne ia mai bine de o ora pana urcam muntele.

  Pe varf ajung insotit doar de Markus, ca lui Aron i s-a dezlipit talpa de la sandala asa ca merge anevoios.

  Odata ce am parcurs lunga si panoramica creasta ce ne-a adus pe varf, decidem sa coboram din saua in care ne-a asteptat Aron. Asa, pe direct.

  E mult mai abrupt si mult mai rapid, astfel ca sandala fara talpa ne da un pic de furca pana ajungem jos unde terenul e mai nisipos. Totul merge bine, asa ca reusim sa ne intoarcem teferi la camper, inca pe lumina!

  Inainte sa fac dus, Ilus imi taie un pic din parul tot mai lung ca are niste sclipiri argintii ce nu-mi fac placere...

Markus nu e obosit...

  Azi nu vom merge prea mult, doar vreo douazeci de kilometri, pana in Tafraoute. Plecam fara sa-i fi trezit pe copii si ajungem repede. Parcam si mergem la cumparaturi. La un moment dat trece o duba cu numar de Timis, il strig pe tip, iar acesta se opreste sa vorbim… e Laurentiu, in calatorie cu sotia si cei trei copii cu varste identice cu alor nostri. Il insotim pana intre palmierii unde au bivuacul, luam micul dejun si ne simtim foarte bine impreuna. Ei sunt pe picior de plecare, asa ca ii mai intarziem un pic, dupa care ne dam cateva sfaturi de unde, ce si cum si ne punem de acord sa ne vedem in zilele urmatoare, pe drum, undeva pe langa Tata, ca sa continuam impreuna.

 Ne cunoastem si vecinii: olandezii cu un camion 6x6 si doi copii, nemtii, ce calatoresc si ei cu un camion antedeluvian, austriecii cu van-ul de pompieri si Simon, italianul de limba germana care nu mai stie italiana, ce calatoreste cu nevasta si cei doi baieti de ani de zile. E incredibil cat de multe lucruri avem in comun cu persoanele astea…

  Copiii intind hamace , se urca prin copaci si-si exerseaza cunostintele de engleza cu copiii olandezilor, noi intretinandu-ne cu cele doua vecine de limba teutonica.

  Inainte sa se insereze facem o plimbare pe jos pana in oras sa mai luam cate ceva de-ale gurii. Apoi vedem primele persoane cu masti, fapt ce ne alarmeaza putin. Intalnim si un cuplu de italieni care ne spun ca, consulatul italian din Agadir incearca sa organizeze un vapor care sa duca la Genova toti italienii cu campere care au ramas blocati in zona. Nu stim daca vrem asta, nu prea am sti ce sa facem in Italia, nemaiavand o casa ar fi greu sa stai in carantina. Bine, restrictiile astea ar putea sosi si aici, dar macar nu am fi singurii. Aflam deasemenea ca nu putem merge in zona de nord a tarii , deoarece in arealul respectiv s-au adunat extrem de multi camperisti care asteapta redeschiderea rutelor de navigatie cu Spania. Noi hotaram sa ne bucuram de faptul ca suntem impreuna chiar si cu libertatea limitata, asa ca incercam pe cat posibil sa-i incurajam si pe copii. In special Petra e afectata de toata istoria asta a virusului. De doua nopti doarme cu noi in pat. Sper sa o mai linistim cu prezenta noastra.
  Trece si un convoi de masini de politie si o ambulanta, cu toti soferii avand masca si cu un operator sanitar ce vorbeste prin megafon, in araba. E clar ca sunt directive legate de virus. Aflam mai tarziu de la un comerciant ce vorbeste engleza ca erau indicatiile clasice de a se spala des pe maini si de a tine copiii in casa.
  Pe drum, inapoi spre locul de dormit, ma gandesc in ce zona a Marocului am putea merge: sa nu fie extrem de populata, cu putini turisti si nu departe de porturile din nord...cred ca nu exista un asemenea loc, sau e extrem, extrem de greu de gasit.
  Intorsi la camper, vine si paznicul ce ne ia plata, apoi ne punem la culcare, nu inainte de a scoate pijamalele de iarna ca dimineata e frig. Petra doarme cu noi. Iarasi.