MAROC-din granita cu Mauritania pana la oaza Amtoudi.

  Ajungem in Bir Gandouz, o mica localitate de granita, sediul unei importante garnizoane militare. Mergem la cele doua magazine mici,  aflate unul langa celalalt. Cumparam legume si fructe, asa cam cat incape intr-o roaba. De la morcovi, cartofi, ceapa si usturoi, ardei, rosii, vinete, dovlecei, conopida, piscatori si pana la banane, lamai, portocale, mere, si avocado. Mai luam si un kilogram de masline, spre bucuria lui Petra. Apoi ne mutam in magazinul celalalt pentru paine, biscuiti, ulei, orez, kefir, oua. Reusesc sa cumpar o minge pentru Markus ca o sa fie ziua lui peste cateva zile...
  Cei 16 kilometri pana la Legzira beach ii facem pe intuneric, dar cunoastem deja strada, nu ne stresam prea mult. Suntem doar obositi. Parcam in zona in care am fost si data trecuta, in josul plajei. Am facut aproape sase sute de kilometri azi. Multi.

  Dimineata copiii merg sa-i salute pe Eneo si Giovanna, simpaticii italieni cu care Aron a pescuit primul sau peste. Cu mare bucurie vad camionul lui Otto parcat aproape de noi. Ziua de azi trece cu relax si povesti, lungi povesti cu italienii, dar e Otto cel care ma surprinde de fiecare data. Imi povesteste despre viata lui in Libia, aflu ca face si scufundari...In tinerete a lucrat ca si tehnician pentru aeronautica militara germana. Apoi a devenit inginer electrician. De cand e in pensie, adica in ultimii 14 ani a facut 250 de mii de kilometri din Maroc, Algeria si Libia si pana in Arabia Saudita, Oman, Iran, Mongolia si Rusia. Imi povesteste niste experiente halucinante, de la traversarea Siriei in perioada de inceput al razboiului si pana la evenimentul de deunazi, din Mauritania cand a fost amenintat cu pistolul si arestarea de catre un politist. E chiar un "bad ass" omul asta, chiar daca e trecut bine de saptezeci de ani. Vorbim de politica si economie, energetica si calatorii. Aflu ca vorbeste bine araba si imi povesteste cateva experiente hazlii cu vamesi ce nu stiau asta...
  Usa de jos e rupta rau, s-a desfacut complet si am pierdiut si balamaua cu tot cu profilul de plastic.

 Mergem la camperul lui Otto care are un inverter de o mie, ca al nostru nu ducea uriasa bormasina imprumutata de la el. Facem doua gauri sa pot lega cu sarma usa. Doar asa, provizoriu. Otto imi propune sa lipesc tot cu un gel special de-al sau. As prefera totusi sa am acces usor si rapid la partea de jos a camperului. Pana la urma o rezolv cu o unica sarma ce tine tot intr-un surubel, ba mai reusesc si sa inchid tot cu cheia si inca pe ambele parti! Aron si Markus au mers doua dimineti la pescuit si s-au intors cu doi pesti. Nu-s prea mari dar le imbogatesc pranzul si cina. E demult de cand nu mai mananca carne. Doar sardine si ton in conserva.

 Otto il supraveghaza pe Aron...

 Pestele de azi a fost un pic mai mare...

Dimineata a venit si cisterna cu apa, iar la plecare soferul nu a vrut sa ne ia banii, a zis ca ni-i ia saptamana viitoare...cine stie pe unde vom fi pe atunci...

  Umplem tot ce avem: bidoane si rezervoare, dar si trei galeti mari pe care ni le imprumuta un vecin belgian ce nu stie o iota de franceza, ca ne-a specificat ca e "din Valonia". Avem in total vreo doua sute de litri de apa. Destul pentru cateva zile.
  Inca ne lingem ranile...azi am reusit sa scot din nou tot de sub camper. Am aranjat si am inchis tot, apoi am curatat si ordonat partea din fata a camperului. Uf! Grea viata!
  Dupa masa mergem din nou la italieni in povesti. Vorbim de Turcia si Grecia, Franta si Portugalia. Toate locurile astea fantastice ne asteapta,  deabea asteptam sa vizitam fiecare din tarile astea! Avem doua baguette cumparate inca in Mauritania. Sunt tari ca piatra, dar le facem "in ou" pentru cina. Ne uitam la "Harry Potter" in timp ce vine Otto sa ne aduca cutia cu piatra rosie; un brain teaser pe care i l-am imprumutat ieri dimineata. Ieri dupa masa venise sa ne spuna ca jocul nu poate fi rezolvat, iar Aron i l-a facut pe loc, in doua minute. S-a intors la camper sa i-l arete nevestei si ni l-a readus acum. Se opreste o ora buna, la o bere rece. Povestile se leaga usor, cu umor si inteligenta. Multumim batrane!
  Azi ne odihnim, facem scoala, gatim pestele de ieri si hotaram itinerarul pentru zilele urmatoare. Aron maine ar trebui sa faca ora de saxofon, iar poimaine e ziua lui Markus! Vrea tort de lamaie facut de Aron! Noroc ca avem toate ingredientele!
  Dupa masa facem o plimbare de-a lungul plajii. Poteca trece pe langa un mic pod natural .

  Rocile sunt pline de fosile: mii de arici de mare si scoici. Sper sa gasim fosile si intr-unul din numeroasele situri din interiorul tarii. Ne-ar interesa amoniti, trilobiti, dinti de rechin, vom vedea daca vom avea noroc!

Copiii imi arata resturile unei testoase. Chiar daca e pe plaja asta de trei ani, e impunatoare. Petra si Markus se joaca, iar Aron incearca sa prinda ceva. Nimic, ca si azi dimineata, dealtfel.

   Suntem pe plaja asta infinita. Doar noi si vantul asta ce raceste tot si te umple de nisip. Ma minunez  cum pot sa stea aici pensionarii italieni pe care i-am cunoscut, din noiembrie si pana in aprilie?
  In timp ce cei mici se joaca, iar Aron isi desfasoara echipamentul, ma indrept catre o mica duna de nisip. Ma asez in partea ferita de vant si de particulele de vant in miscare si ma intind pe panta dulce si moale admirand privelistea. Sunt obosit si mi-e somn, tare mi-ar placea sa dorm putin, asa ca inchid ochii...e liniste.
  Vantul a batut puternic toata noaptea nevrand nici acum sa se domoleasca, asa ca Aron azi dimineata cand l-am trezit a hotarat sa nu mearga la pescuit. Nici pe Enea nu-l vedem pe plaja. Hotaram sa trezim gasca, sa facem mic dejun, scoala, Aron muzica si apoi plecarea, ca am vrea sa facem 400 de kilometri azi!
  Pana la urma Aron pleaca pe plaja sa-si incerce norocul, dar pana la zece jumate cand merg sa-l chem la ora de muzica nu prinde nimic asa ca impachetam. Cand ajungem la Hope vedem plecand camionul lui Otto. Ne vad si se opresc sa mai dam mana o data...sunt sigur ca ne vom mai vedea!
  Aron face ora de saxofon prin skype, iar noi ceilalti mergem sa ne luam ramas bun de la italienii ce vor mai ramane aici pana pe la jumatatea lui aprilie.
   Plecam pe la unu spre orasel. Din sat luam un autostoppist. E un sergent "chef" din Tata, o oaza aflata la peste o mie de kilometri distnta. Conversam intr-o franceza stalcita. De ambele parti. La magazinul din Bir Gandouz luam niste maruntisuri, dupa care oprim si in benzinarie sa facem plinul. De cei zece litri din cutia din spate nu ne atingem- si bine facem.
  Drumul e ingust si nu prea bun, iar marginea neregulata din care lipsesc bucati mari de asfalt precum dintii stricati ai une vrajitoare e extrem de periculoasa. Trebuie sa incetinesc mereu, mai ales cand ne intalnim cu cate un camion ce vine din sens opus. Extra mai bate si un vant lateral cand dintr-o parte, cand din alta, de sta camperul inclinat. Astuia i se mai adauga socul lateral  care devine extrem cand trecem pe langa monstri astia supraincarcati. Sunt ca niste lovituri seci ale unor ciocane enorme. Astea nu iarta, aici nu am voie sa fac greseli, asa ca tin volanul strans cu ambele maini.  Nebunii astia vin mai degraba pe mijlocul nemarcat al strazii. si imi mai si fac cu farurile sa ma trag! O fac reducand mult viteza, spre saptezeci sau mai putin. Cu mari sacrificii din partea nivelului de motoina din rezervor ajungem la marele sens giratoriu de unde se poate merge spre Dakhla. De aici drumul mult mai lat devine de nivel european , cu marcaj lateral si semnalari pe masura. Ma relaxez, dar sunt cu un ochi pe nivelul combustibilului, iar cu celalalt pe kilometraj.  Trecem pe langa camionul lui Otto oprit in plin desert, paralel cu soseaua. Claxonam si ii dam mai departe. Nu dupa mult timp un sunet metalic ne anunta ca usa laterala ne-a zburat din nou. Reusesc sa ma opresc, dar destul de departe de trebuie sa fac retro pana in locul cu pricina. Aron o recupereaza din nisipul in care s-a implantat, la vreo zece metri de carosabil. Ma tot gandesc cum sa o repar... cred ca voi folosi doua balamale prinse in suruburi in partea de jos si voi pune un lacat, sau chiar doua in partea de sus. dar va trebui sa astept sa ajungem intr-o  localitate unde voi putea cumpara tot ce-mi este necesar...Doamne, de ce am lasat acasa bormasina?
  Traversam in sens invers tropicul Racului. De data asta nu oprim.
  Nu mai avem mult si ajungem si la benzinaria semnalata de Aron, copilotul oficial al calatoriei. Facem plinul caci nivelul scazuse ingrijorator, iar dupa cateva zeci de kilometri iesim de pe sosea spre Oued Kraa. Ajungem la o cladire a jandarmeriei nationale, unde vedem cateva campere parcate, dar nu vrem sa ne oprim aici ca ni se par prea inghesuiti, asa ca mai mergem cateva sute de metri pana in micul sat pescaresc. Ne intoarcem, trecem pe langa cladirea jandarmilor si iesim de pe asfalt, pe o pista bine batuta spre o alta plaja. Parcam paralel cu tarmul, nu departe de van-ul unui cuplu elvetian. Plaja, nisipoasa, e barata spre sud de o faleza destul de inalta, formata dupa spusele italienilor, din strate de roci nisipoase de diferite culori.

Vom explora mai bine zona maine! Facem cateva fotografii, pregatim cina, dupa care ne uitam la un alt episod al unei saga memorabile: Harry Potter. A ajuns sa-mi placa filmul, asa, de dragul copiilor care ii cunosc toate personajele. Ne punem la culcare, dar nu reusesc sa adorm din cauza vantului puternic care zgaltaie camperul ca pe o cutie de chibrituri. Suspensiile scartaie si ma ia si o stare de greata, ca de rau de mare de la unduirile continui ale patului...e "motion sickness"! Daca mai adaugam si zgomotul de fond al valurilor ce se sparg nu departe de noi, avem reteta potrivita pentru o noapte de nesomn! La un moment dat ma gandesc sa ne mutam, dar renunt la idee sa nu-i trezesc pe copii si pe vecini. E ora doua. Azi e ziua lui Markus! Prima zi de nastere sarbatorita in calatorie! Norocosul, face sase ani!

  Pana la urma se mai potoleste un pic si vantul asa ca merg la dormit. Nu dureaza mult caci azi ne trezim de dimineata. Nu e o zi oarecare, e ziua de nastere a lui Markus. Face sase ani. Ne trezim, facem micul dejun, dupa care urmeaza scoala. Azi facem germana si engleza cu amandoi. Merge destul de bine. Apoi copiii ii dau lui Markus cadourile simple pregatite zilele trecute. 

Facem si stegulete pe care le fixam cu prinzatorile de haine direct pe sfoara pe care intindem hainele. Dau camperului o atmosfera de adevarata sarbatoare. 

Apoi, ajutata de copii, mama se apuca sa faca tortul. Markus il vrea de lamaie. La pregatirea lui participa toti.

Intre timp ni s-a terminat si cea de-a doua butelie de gaz, asa ca trebuie sa montez ultima, cea mica de zece litri. Cand o scot de sub patul lui Aron imi dau seama ca a intrat extrem de mult praf in compartiment, asa ca scot toate cutiile cu haine si curat bine interiorul cu o carpa umezita. Apoi montez butelia.

Un pescar aparut din neant ne ofera un peste cam de un kil pentru 40 de dirhami. E destul de scump, dar ni-l curata cu cutitul nu prea ascutit asa ca trebuie doar sa taiem carnea in bucatele mici si putem sa o pregatim pane.

Tortul se coace lent si cu intreruperi ca vantul tot mai puternic continua sa stinga flacara din cuptor, dar pana la urma iasa acceptabil. Il presaram cu zahar praf sa mai ascundem din nereguralitati. Rezultatul ne multumeste. Avem si o lumanare, fabricata de Petra cu ceara ce acoperea branza cumparata acum cateva zile. A adunat-o, i-a dat forma si a pus inauntru o ata. E scurta si indoita, mai groasa in mijloc, dar e lumanarea pe care o vom folosi. Functioneaza!

Dupa pranz mancam o felie de tort, iar Markus deschide ultimul sau cadou: o minge impachetata in hartie alba de xerox. O umflam cu compresorul, iar copiii se grabesc sa o incerce in groapa de langa camper, unde vantul se simte mai putin.

Facem o plimbare pana la faleza din capatul plajii.

 Unele din stratele orizontale ale acesteia au niste culori neobisnuite ce merg de la rosu si galben si pana la violet. Intr-un strat observam niste formatiuni concentrice de culoare rosie. Se aseamana cu conturul ceasurilor lui Picasso.

Copiii escaladeaza bolovanii prabusiti pe plaja de pe care sar in nisipul moale in care acestia sunt partial ingropati. 

  Vantul ne obliga sa ne intoarcem la camper unde primim un mesaj de la Otto cu urari de bine pentru Markus. Se afla la doar un kilometru distanta. Coincidente placute…

   Elvetienii cu care am impartit plaja noaptea trecuta au plecat, astfel ca suntem singuri singurei, doar mai tarziu dupa masa a venit un spaniol cu un jeep. Merge spre sud, dar nu prea reusim sa comunicam ca el hableaza doar spanish. Ne intelegem totusi cu mainile si picioarele.

Ne uitam la un film dupa care impartim pijamalele. Bine am facut ca am ramas toata ziua aici! Maine plecam de dimineata ca am vrea sa facem multi kilometri. 570.

  Am avut parte de o noapte super linistita. Vantul ne-a lasat sa dormim.
  Plecam devreme, lasand copiii sa doarma. Ca prima destinatie am ales o plaja pe care se afla o epava, aflata la vreo 160 de kilometri. Inaintam repede astfel ca ajungem cand incepusera sa ne spuna ca le este foame. Coboram de pe platou si ne bucuram de micul dejun intr-un loc salbatic. Apoi urcam pe jos panta domoala a unei dune largi, cu nisip intarit, contempland plaja infinita. Undeva departe se intrezareste si silueta epavei, dar nu suntem prea aproape ca nu am vrut sa merg pe pistele astea nisipoase sa nu ramanem blocati.

  Dupa alti doua sute de kilometri oprim sa luam apa.

  Dau sa scot furtunul din spate, dar nu pot! E blocata si a doua iala! Bine ca avem inauntru doar zece litri de motorina! Apa o incarcam cu stropitoarea. Umplem si toate bidoanele. In total vreo dou sute de litri.
  Facem cumparaturi in primul oras mai mare, El Aaiun. Schimbam niste bani intr-o benzinarie, facem plinul si luam fructe si legume.
  Ultimii kilometri pana in parcarea deja cunoscuta de pe malul lagunei di Naila sunt lungi, dar ajungem cu bine inainte de apus. O scurta plimbare, cina si la culcare, caci maine mai avem kilometri de macinat!

    Azi e 8 martie, nu ca i-am da o semnificatie aparte zilei asteia, doar asa pentru cuantificarea timpului. A trecut deja o saptamana de cand am revenit in Maroc. Incepem ziua cu un pic de scoala. Azi e una din zilele alea in care copiii nu reusesc sa se concentreze, Petra cu a ei tabla a inmultirilor, iar Aron cu logica cerintelor din problemele simple de geometrie. Dupa  vreo doua ore bune stabilim sa fim mai constanti pe viitor.
  Soseste un microbuz din care niste tineri descarca opt lazi mari de plastic cu ceva inauntru. La inceput credeam ca asteptau vreo barca de la pescuit, apoi vad ceva miscandu-sa. In lazi au doua sute de porumbei bine ingrijiti care vor fi eliberati toti deodata.

  Cam intr-o ora vor ajunge acasa la Tafraya, localitate aflata la vreo cincizeci de kilometri. Ce amotie, sa vedem tot stolul asta compact zburand spre casa, imediat dupa ce a fost eliberat!

   Markus ne cere sa-l tundem, asa ca mama se pune pe treaba!

  Iata rezultatul:

  Un alt copil!
  Plecam spre Guelmim, unde speram sa luam apa. Drumul e lung, vine si ora pranzului , asa ca incercam sa gasim un local in care sa mancam ceva in Tan-Tan. Dupa patru incercari nereusite plecam un pic posomorati. Mai facem vreo suta de kilometri si oprim intr-un "autogrill" de-al locului. Intru si incerc sa ma explic: am vrea doua tajine fara carne pentru noi adultii si niste carne facuta la gratar pentru copii. Sunt dus in bucatarie unde vad vreo zece vase pentru tajine, fierband usor pe tot atatea focuri de aragaz. Sunt cu carne , asa ca noua ni se vor pregati alte doua, doar cu legume. Tajine e o mancare traditionala marocana ce se gateste in niste vase de lut largi care au un fel de capac in forma de con trapezoidal cu un orificiu prin care iasa aburii. Se poate gati in multe feluri: cu orice fel de vegetale, cu peste, dar bineanteles ca cea mai apreciata e varianta cu carne. Apoi mergem sa aleg carnea care sa fie pregatita. Dintr-un frigider, un baiat scoate o frumoasa pulpa de "mouton" pe care urmeaza sa o pregateasca... Cine stie cati au vazut pulpa aia si cati or mai vedea-o, ca pana la urma ce vor aduce in farfurii va fi o parte complet diferita...ceafa... Carnea se pregateste afara, pe un gratar cu carbuni. Odata totul pregatit chelnerul imparte bucatile de carne prajita copiilor, luandu-le cu mana de pe un platou mai mare. Foamea e mare, iar carnea dupa spusele copiilor,- delicoasa. Manaca direct cu mana, lasand tacamurile la locurile lor. Uit si de neconcordanta dintre ce am targuit si ce ni s-a adus...

  Vin si cele doua tajine  facute doar cu cartofi, morcovi, masline, piscatori si niste patrunjel proaspat. Sunt delicioase!

   Devoram totul.
   La izvorul din Guilmime gasim o gramada de persoane ce asteapta cu bidoane, asa ca plecam fara sa fi luat apa. Am golit cateva bidoane din rezerva strategica. Plecam spre o mica localitate aflata nu foarte departe, Fask.
  Pe drum Aron face cateva fotografii unor mijloace de transport memorabile...

 O oaza se vede in departare...

  La intrarea in sat, navigatorul imi semnaleaza ca trebuie sa o luam spre dreapta spre destinatia introdusa. E vorba de un izvor termal "gasit" in urma unui foraj in cautare de hidrocarburi. Se afla in plin desert la vreo 6,7 sau 8 kilometri si v-a trebui sa parcurgem o pista pentru a-l gasi. Pista la inceput e buna, nu e deloc nisipoasa ci e argila intarita. Doamne fereste sa te prinda ploaia pe aici, ca tre sa ramai pana se usca tot! Facem primul kilometru, iar pista devine "cu variante". Navigatorul o ia razna, caci nu suntem pe o strada cunoscuta si ne da doar pozitia si locul in care trebuie sa ajungem. Ne apropiem, apoi se blocheaza. Aron incepe sa se agite, rugandu-ma sa ne intoarcem. Plange, implorand. Petra "da-i inainte!" Tensiunea creste caci soarele sta sa apuna. Mai facem vreo doi kilometri pe pista tot mai rea, dupa care, brusc devine foarte nisiposa. Ma opresc, hotarat sa ne intoarcem, dar la cateva sute de metri vedem miscare in jurul unor cladiri, asa ca indreptam intr-acolo sa cerem un sfat. Ne vine in intampinare Abdu Rashid, care ne arata locul in care sunt camperele, parcate chiar langa izvorul de apa termala. Cam un kilometru in linie dreapta. Ne explica ca ar fi doua piste. Una pe direct, nisipoasa si care trece printr-un ued pe o portiune mai abrupta si o a doua , mai lunga, dar poate mai buna pentru Hope. Il rog sa vina sa ne insoteasca pana acolo. Accepta asa ca mergem spre izvor. Camperul se umple de praful ridicat pe pista ce devine tot mai rea si greu de deslusit pe intuneric. Soarele a apus deja, asa ca mergem pe bajbaite. Incet si cu ajutorui baiatului ne apropiem. Vad camperele in departare. Ma intorc spre Ilus ce sta in spate. O vad cu mainile impreunate, privind ingrijorata pe fereastra in timp ce camperul se balangane ingrijorator pe pista tot mai degradata. Aron nu mai plange, probabil prezenta baiatului il linisteste. Iarta-ma fiu iubit! Trecem de oued printr-un loc mai tehnic, dar reusesc la prima incercare. Nici nu vreau sa ma gandesc cum va fi la intoarcere! Deslusim mai multe van-uri, un camion si un camper. Parcam satisfacuti dar super stresati. Abdu Rashid nu accepta cei o suta de dirhami pe care incerc sa ii dau si ne promite ca va veni maine seara cu motocicleta. Ii multumim dupa care pleaca.
  Pe bucata asta de pista nu am facut fotografii. Cred ca in momentele alea nimeni dintre noi nu are chef sa o faca din cauza tensiunii, iar eu sunt prea stresat sa o cer macar. Vom face la intoarcere. Poate.
  Suntem in mijlocul unei vaste depresiuni plane, fara nici o urma de civilizatie in jur. La orizont, coline pietroase si sterpe ne inconjoara, ca o coroana. Undeva in departare se vad luminile satului din care am coborat pe pista. Pe cer luna plina lumineaza puternic. Langa noi, un grup de tineri canta acompaniati de o chitara armonioasa. "I am a passenger, and I ride and I ride..."- o fac natural si relaxati. Ne mai calmam si noi, salutandu-i in franceza si engleza. Apoi mergem la balta ce inconjoara teava din care tasneste apa calda. Nu e prea adanca, dar apa e invitanta, mai ales pentru copii care hotarasc sa faca o baie pe lumina lunii...

  Ne intorcem la Hope sa imbucam ceva si sa ne punem la culcare. Dupa cina cer scuze copiilor si in special lui Aron. Ne prindem de maini asezati in cerc. Inchid ochii si spun o rugaciune. Petra rade, Aron plange, dar nimeni nu rupe momentul magic. Incerc sa emit cuvintele cu naturaletea cu care o face Zohaib, prietenul nostru pakistanez, super credincios. Nu-i usor, dar pana la urma reusesc. Sper sa mearga bine totul la intoarcere, sper sa tina Hope si sa gasim pista cea mai potrivita pentru noi fara a face daune majore. In izolarea asta e extrem, extrem de greu sa fii ajutat daca ai o problema mecanica. Speram in bine! Luci, prietene, cred ca si de data asta am facut una, cum zici tu "de-ale tale"! Imi promit sa nu-l mai bag pe Hope in locuri din astea, dar o fac(k) a cata oara?! Ilus imi aminteste ca au trecut doar zece zile de cand am parcurs pista de cosmar de langa granita cu Senegalul... are perfecta dreptate. Imi fac "mea culpa"...oare sa fie chiar cum zice ea, sunt adrenalinodependent? sau tampit sa aduc copiii aici? Nu dorm prea bine.

  Deschid unul din geamurile din mansarda. Linistea asta o poti auzi si percepe doar in desert. Imi tiuie urechile. E magic. Multumesc providentei pentru norocul de a putea trai visul asta. Sunt viu. Iubesc si sunt iubit. E tot ceea ce conteaza. Multumesc!
  E aproape sase dimineata. Scriu de mai bine de doua ore. Voi opri tot sa ma mai odihnesc putin!

  Dimineata facem scoala cu cei mari in timp ce Markus nu rezista tentatiei de a face o noua baie.

  In timp ce el se delecteaza cu balaceala, studiez peisajul. De jur imprejur avem doar desert, cu baltoaca asta in mijloc ce atrage europenii ca un magnet.

  Profitam de rara ocazie de avea apa calda la discretie si...scoatem masina de spalat. Alternam spalatul rufelor cu scoala copiilor.

  Cuplul de langa noi calatoreste cu un camper ce are aceeasi motorizare ca si a noastra: ducato 2,8. El, spaniol din Galizia, iar ea, nemtoaica din Hamburg. Ii spun ca avem orasul ei pe harta calatoriei noastre pentru ca am dori sa vizitam o macheta cu trenulete electrice care, extinzandu-se mereu,  a devenit cea mai mare din lume. E Miniatur Wunderland. Imi destainuie ca a lucrat la ei un an de zile ca si designer, recomandandu-ne locul. O sa mergem! In timp ce ea imi arata superbele desene cu portrete pe care le face, prietenul ei imi da cateva sfaturi cu locuri de vizitat mai putin cunoscute din nordul Spaniei. Vom vedea daca vom reusi sa vedem tot... Deocamdata nu stim nici macar, daca si cand ne vom intoarce in Europa. Stirile de pe net sunt alarmante, Italia e in carantina, iar numarul infectatilor si a deceselor e extrem de ridicat. Contactam cativa din prietenii nostri intrebandu-i de sanatate. Sunt toti ok.
  Incet, incet ii cunoastem pe toti cei de aici: pe englezii dintr-o trupa ce merg totusi sa cante la un festival anulat din cauza virusului in circulatie, pe suedezul care merge cu ei, pe austriecii plecati din 2018, dar si pe noii veniti; belgienii cu doua fetite ce s-au pus langa noi si pe frantuzoaica insotita de cei doi fii cu van-ul rosu ce au parcat de cealalta parte a oued-ului.
  Dupa scoala copiii vor o baie, apoi inca una si inca una. Ne alaturam lor dupa ce terminam cu spalatul.

  Multi din cei cu care am vorbit ne marturisesc ca le-a fost greu sa ajunga aici sau erau pe cale sa se razgandeasca pe parcurs. Deci nu am fost singurii in criza! Tensiunea legata de plecare se mai domoleste, astfel ca hotaram sa mai stam o zi.
  Primim un nou mesaj de la Otto, care se afla la doar zece kilometri distanta. Ce coincidenta! Ultima data am dormit pe doua plaje invecinate, iar acum suntem din nou atat de aproape. Mi-ar placea sa mai povestim, batrane. Strada e infinita, dar deseori drumurile ni se intersecteaza cu anumiti calatori. Nimic nu e intamplator! A la prossima!
  Seara vine sa ne vada Abdu Rashid, facem un foc mic in partea ferita de vant a camperului, bem ceai si mancam ultimele placinte delicioase facute de mama pentru pranz. Apoi facem o baie impreuna cu o duzina de persoane. Multi sunt nuzi, dar azi fiind maxim de luna plina e ca si cum am avea un bec undeva deasupra, foarte sus. In timp ce Abdu Rashid se retrage un pic jenat "sa caute lemne pentru foc", le explic copiilor de ce consider ca nu ar trebui sa ne fie rusine de nuditate. Imi accepta explicatia luand tot ca pe ceva natural. Dragii de ei!
   Dupa o scurta balaceala, ca prea mult nu rezista nimeni sa stea in apa din cauza temperaturilor ridicate, ne intoarcem la focul nostru. Abdu Rashid pleaca, dar nu inainte de a ne promite ca va veni si maine, dupa apus, poate insotit de un prieten. Bine omule, va asteptam maine atunci, prietenul tau e si prietenul meu...Rade, dupa care se face nevazut in bezna noptii...ma tot minunez cum de reuseste sa se orienteze.
  Markus doarme dus, iar mama scrie la computer.  Hotaram sa mai ramanem o zi, mai ales ca Abdu Rashid ne-a zis ca vine cu noi la Fask sa vada cascada recomandata noua de frantuzoaica cu copii. Bonne nuit!

  Balaceala, scoala, relax si o plimbarica facuta cu Aron. E mult sau putin pentru o zi? Nu ma intereseaza. Nu vreau sa cuantific evenimentele. Uneori avem cate o zi extrem de intensa, ca mai apoi sa reducem ritmul emotiilor. Faptul ca suntem impreuna 24 din 24, zi de zi ne face sa traim totul cu o implicare diferita. Copiii nostri incep sa devina frati cu adevarat, iar noi suntem surprinsi de rapiditatea cu care se adapteaza noilor situatii. invata tot mai multe cuvinte in franceza si araba...
  Au plecat spaniolul cu nemtoaica, belgienii, englezii si suedezul. Au sosit in schimb patru polonezi inarmati cu sticle de tarie.
 Dupa masa facem o plimbare cu Aron pana la locul in care se poate trece pe partea cealalta a uedului. Adunam lemne, iar pe lungul drum inapoi spre camper studiem diferitele variante ale pistei, incercand sa memorizam pe aia mai buna pentru noi. M-am linistit. Pe lumina e mult mai usor sa alegi pista buna, decat pe intuneric. II si zic Ilusei "maine te scot de aici cat ai zice peste". E un pic ingrijorata, dar stiu ca ne va fi mai usor maine, mai ales ca as vrea sa facem o strada noua ce pare mai buna...sper!
  Inca o balaceala, dupa care aprindem focul...

  Dimineata plecam devreme spre Guelmim, dar o iau pe pista noua de data asta, in directia in care au mers belgienii. Nu am vazut foarte bine pista pe care au luat-o ca i-am urmarit doar prin binoclu, si erau destul de departe, dar dupa repere, cred ca merg pe urmele lor...

Din fericire pista asta e mult mai buna decat cea pe care am facut-o cand am venit si e si mai scurta ca ne duce direct intr-o oaza din care trecem pe asfalt. Avem un singur moment un pic mai tehnic, dar reusesc sa urc panta cu pricina din prima. Aron e super fericit, iar Ilus mandra ca a filmat tot.

  Oprim intr-un supermarket la intrare in oras si facem o megacumparatura ca nu mai aveam merinde. Printre rafturi dau nas in nas cu Gilbert si sotia, simpaticii francezi intalniti cu o luna in urma in sudul Marocului, la peste o mie de kilometri distanta!

Imediat langa este si o benzinarie unde facem plinul. Angajatii ne dau voie sa umplem  rezervoarele si bidoanele cu apa. Hurra! Mergem in centru unde schimbam bani si luam si o butelie de gaz, ca o folosim deja ultima iar diminetile sunt reci de trebuie sa dam drumul la incalzile. Nu mult, doar 10-15 minute, cat sa schimbe temperatura, dar gazul se consuma repede asa...Dimineata mercurul coboara si pana la 11, 12 grade.
  Plecam spre Fask, satucul langa care am vrea sa vizitam niste cascade. Intrebam niste localnici care ne dau niste indicatii vagi, astfel ca sfarsim din nou pe o pista pietroasa ce ne duce afara din sat.

  Ii dau inainte vreo cinci sau sase kilometri pana incepe sa devina tot mai ingusta si mai abrupta. Inspirat, parchez intr-o zona mai larga. Plecam mai departe pe jos pe o poteca ce urca usor spre o sa, putin deasupra unui oued cu multi palmieri.

  Mai tarziu gasim o alta poteca, foarte vaga ce ne coboara intre palmieri, langa paraiasul plin de pesti.

 Dupa o scurta balaceala in apa racoroasa, plina de brotaci, plecam inapoi la camper.

 Hope ne asteapta rabdator in pustietatea de piatra.

Drumul spre civilizatie e lung si prafuit...

 Odata ajunsi la asfalt o luam spreo oaza Amtoudi aflata la vreo cincizeci de kilometri. Distanta asta o facem incet, cu multe opriri pentru fotografii, caci peisajul, pe cat de arid si sterp e pe atat de exotic si fascinant, mai ales ca trecem  prin si pe langa cateva oaze...

  Cred ca zona asta e paradisul pasionatilor de stratigrafie...

  Inca putin si ajungem la destinatie: oaza Amtoudi, ascunsa intr-o crapatura adanca in scoarta terestra.

  La campingul aflat la inceputul oazei nu oprim din cauza recensiilor nu prea bune si a lucrarilor in curs de desfasurare, asa ca urcam prin oued pana la un hotel care permite camperelor sa stationeze in parcarea sa externa. Parcarea fiind complet plina, mai mergem cateva sute de metri in susul vaii, pana gasim un loc ce pare prielnic innoptarii. Maine vom incerca sa vizitam agadir-ul sub care am parcat.

Copiii socializaza repede cu localnicii, jucandu-se cu ce au la indemana...

Noapte buna!