Slovenia si Croazia

 Intram in Slovenia coborand din pasul Predel pe un drum in lucru extrem de ingust. Vedem multe varfuri, printre care si Triglav, cel mai inalt din Slovenia. Casele, cochete, cu acoperisuri inalte sunt concentrate in mici catune ingrijite. Am intrat in paradisul outdoor al vaii Soca in plin parc national.

Mergem spre Bovec, dar la o intersectie cotim in susul vaii, spre Trenta, destinatia noastra de azi. Oprim la un izvor cu parcare sa luam apa. Locul e extrem de aglomerat, cu multe firme de rafting care-si pregatesc barcile de lansare.

 Aron vede un cuplu care a coborat dintr-o masina de Ungaria. Unul din ei poarta un tricou ce face reclama unei firme de rafting ce opereaza in Bovec! Sunt exact cei pe care i-am contactat ieri pentru o coborare! Ma bag in vorba cu ei si aflu cu stupoare ca cel cu care vorbisem aseara la telefon e exact persoana pe care o am in fata! Lumea e mica, incredibil de mica, credeti-ma! Ne intelegem pentru maine si ne vedem de drum.

 La biroul turistic din Trenta parcarile marcate sunt toate ocupate, asa ca ma pun paralel cu un maldar urias de lemne de foc pe care le manevreaza dezinvolt un tip cu un tractoras. Pregatim niste sandvisuri si decidem sa facem o excursie pe Soca Trail, inspre aval. Primim si o harta cu traseul si o foaie cu orarul autobuzelor de intoarcere. Luam cu noi multe lichide si plecam la drum!

Dupa o scurta portiune facuta pe marginea drumului,

trecem un pod, minunandu-ne de apa cristalina a raului.

In departare, semete creste stancoase ne saluta.

In zece minute ajungem la un punct de belvedere de unde se vede si muntele Triglav, simbolul tarii.

Poteca urmareste apoi firul vaii cu apa-i translucida

Oprim intr-un loc idilic sa ne jucam si sa mancam niste fructe...pofta buna!

Trecem si pe langa un camping ascuns in vegetatie

 Oboseala incepe sa se faca simtita...

Apa e  de o transparenta incredibila!

Traversam raul de mai multe ori pe niste podete instabile.

Poteca pe care mergem, urmareste in mare cursul raului, dar uneori se catara pe versanti, iar noi impreuna cu ea.

Markus la barna...

Trebuie sa grabim pasul, caci ultimul autobuz v-a merge in sus peste doar douazeci de minute...

 Ajungem la tanc sa ne tragem rasuflarea...

Obositi, dar fericiti analizam traseul facut pe harta: 12 kilometri parcursi intr-o dupamasa de neuitat.

 Dormim intr-o parcare la capatul Bovec-ului in compania altor 7 vehicule.

Avem un pic de timp inainte de intalnirea fixata la centrul de rafting asa ca incercam sa mai reducem din hainele murdare, spalandu-le. Scot masina de spalat si facem vreo patru ture de spalare completa, umpland camperul de rufe insirate la uscat.

Pe la amiaza ajungem la locul de intalnire, luam pranzul si ne pregatim de excursie.

Ne punem neoprenele si suntem dusi la locul de imbarcare. Apa e extrem de rece, are doar zece grade!

Plecam sub atenta supraveghere a lui Anakin.

 Apa e supercristalina.

 Chiar daca a plouat puternic zilele trecute, apa nu e foarte multa, astfel ca traversam mai multe locuri cu nivel mic. Barca ramane suspendata asa ca vaslim, vaslim...

Un pic mai jos, intr-o zona cu apa adanca si un mic perete de stanca, intoarcem barca facand-o sa devina un tobogan. La inceput cei mici nu sunt prea convinsi, dar primul salt odata facut, nu mai e cale de intoarcere...vor din nou si din nou!

Aron face mai multe salturi de pe barca si unul din varful peretelui ce margineste " bolboana". Pe noi adultii, apa extrem de rece nu ne atrage prea mult, noi preferam apele termale si marile tropicale...

Dupa rafting, plecam din Bovec inspre aval, spre o mica localitate devenita celebra, din pacate, in primul razboi mondial. E Kobarid,  Caporetto in italiana...

 

Urcam dealul pe care se afla monumentul dedicat italienilor morti pe-aici.

In timpul "marelui razboi", italienii au suferit aici cea mai umilitoare infrangere din toate timpurile. Trupele austro-ungare, intarite de unitati germane au strapuns pozitiile italiene, fortandu-i pe cei din urma sa se retraga pana la raul Piave, pierzand teritoriu, oameni si materiale belice.

Nu ne incumetam sa incercam sa dormim in parcarile satucului, ca au toate semnul de "interzis camperelor", asa ca ne indreptam spre o creasta impadurita paralela cu granita italiana, aflata dealtfel foarte aproape. Urcam pe muntele Kolovrat, azi muzeu in aer liber, dar pe atunci o fortareata greu de cucerit. A facut-o totusi, pe atunci locotenentul Erwin Rommel, (pierzand doar sase oameni), cel ce avea sa devina "vulpea desertului"...El Alamein, va amintiti?

Drumul pana aici e extrem de rau, fiind in lucru pe o portiune de mai bine de patru kilometri. Intr-un loc cu panta abrupta la urcare si o masina oprita nepotrivit, lovesc cu oglinda dreapta un lemn semnalizator al lucrarilor. Oglinda zgariata se inchide fara daune majore! Uf! Nu puteam opri ca drumul era pietruit si cu griblura pe care rotile nu prindeau prea bine...

 Locul in care vom dormi e chiar parcarea muzeului in aer liber, cu o multitudine de transee, tunele si fortificatii pe care le exploram cu copiii.

Acum va dati seama de importanta starategiga a acestui munte?

Avem parte de o noapte linistita aici...

Dupa scoala de dimineata, coboram pe un, de-peacum obisnuit drum de munte, ingust si intortocheat cu numeroase curbe in care trebuie sa claxonez sa previn o coliziune frontala, pana la Nova Gorita, orasul impartit in doua.

Ne indreptam spre pestera Skocjanska, pe care am considerat-o intotdeauna cea mai spectaculoasa din cele trei pe care le vizitasem in Slovenia: Postojna- cea mai faimoasa si Predjama- cea cu castelul construit in intrarea surplombanta.

  Chiar daca e patrimoniu Unesco, vizitatorii sunt putini. Suntem impartiti in grupuri de cate zece persoane, ni se face instructajul, adica: sa avem masca, sa tinem distanta, blablabla si ni se vorbeste putin despre originea si morfologia pesterii. Se intra in subteran!

 Intram printr-o galerie cu numeroase formatiuni, scenografic iluminate unde stalactite, stalagmite, coloane si draperii se alterneaza magistral.

Apoi, printr-o alta galerie, ingusta, ni se deschide privirii imaginea partii active a pesterii. Aceasta, ne impresioneaza cu tavanul ei inalt si cu raul ce curge nestavilit in adancuri, ecoul puternic, amplificat de acustica mega galeriei si lungimea de cateva sute de metri.

Pe ambii pereti notam cu stupoare resturi  ale potecilor amenajate anterior cu scari din piatra, balustrade metalice ruginite si scanduri fragile pe post de podete.

Ultima portiune urca spre o intrare fosila unde o placa fixata pe perete ne reaminteste ca ne aflam intr-un sit Unesco.

 Din cauza virusului in circulatie, liftul care scotea turistii in mod obisnuit , nu mai este folosit, asa ca, odata iesiti din subteran, urcam pe nenumarate scari pentru a ne intoarce la parcare

Facem o scurta plimbare pana la un punct de belvedere de unde se vede si biserica satucului din apropiere, ce pare a fi construita aproape de marginea prapastiei

Pana mama pregateste pranzul, copiii uita de oboseala acumulata si descopera micul parc de joaca amenajat langa parcare.

In parcarea pesterii e interzis sa dormi asa ca dupa masa plecam spre granita cu Croatia. Evitam autostrada si o taiem peste munte pe ingustele drumuri cu circulatie aproape inexistenta, spre un mic castel de vanatoare. In zona asta navigatorul e esential ca altfel e greu sa te descurci.

Cautand o benzinarie, dam peste parcarea unui muzeu interesant dedicat zilelor dificile in care aceasta mica gema a Europei si-a dobandit independenta. Incepe sa se insereze, asa ca ne hotaram sa ramanem in parcarea camperelor din spatele muzeului. A doua zi, avand apa la discretie, spalam rufe cu Markus, in timp ce Petra si Aron fac scoala.

Din cladirile in care a fost creat muzeul au plecat primele blindate care trebuiau sa infranga dorinta de independenta a slovenilor. Fara succes.

Armele expuse acopera tot secolul douazeci, de la razboaiele mondiale si pana la razboiul rece. Sper doar sa-i fac constienti pe copii ca toate masinariile astea aparent fascinante aveau un singur scop abominabil: sa ucida oameni.

Navigatorul si soferul camperului o iau razna, hotarand sa devina complici in a chinui pasagerii, ducandu-i pe niste drumuri de munte neasfaltate si inguste, dar care ofera tuturor, pe langa adrenalina data de necunoscut si momente de natura incontaminata.

  Urcusuri si coborasuri pe drumuri fara asfalt, in plina natura, pe mai bine de treizeci de kilometri, in mijlocul Europei. Minunat!

 

Pana la urma relieful devine mai plat iar drumul mai domestic, ne duce la parcarea castelui unde pregatim pranzul.

 Facem un ocol al constructiei, admirandu-i podetul cu elegantele-i arcade, lacusorul cu nenumaratii pesti si turnurile datatoare de siguranta. Fantastic.

Printesa si castelul...

 Tinerete...

De la castel intr-o jumatate de ora ajungem in Croatia, pe un drum din ce in ce mai bun.

 Apoi, oprim pentru o mica pauza, care se prelungeste insa, pentru a aduna o parte din zmeura ce ni se ofera de mama natura.

 

Continuam spre est, dar se intuneca inainte sa ajungem la destinatie, asa ca, obositi fiind ne hotaram sa dormim intr-un mic sat, in spatele unei biserici.

 Dimineata plecam devreme sa nu ranim vreun suflet bisericos prea sensibil, asa ca ajungem inainte de opt in parcarea lacurilor de la Plitvice. Luam biletele, pregatim rucsacul si intram sa (re)vedem minunea.

E destul de dimineata asa ca poteca nu e foarte aglomerata, dar suntem ingrijorati pentru ce a fi sa vina cand vom ajunge langa cea de-a doua intrare. Ne bucuram de spectacol urcand incet pe langa lacurile cu o numeroasa populatie de pesti. Pastravi multi ci cate o stiuca. Paradis pierdut...pentru pescari.

Unul din lacurile mai mari il traversam cu un mic vaporas electric. Peisajul ne incanta, asa cum a facut-o inca de la vizionarea filmului "Winnetou", turnat in parte pe aici.

 

Devine tot mai cald iar poeca e tot mai aglomerata de "intarziati". Ce-or sa mai sufere pana la sfarsitul excursiei!

Oriunde privim, ramanem incantati de vegetatie, pesti si insecte, de apa. Apa! Care genereaza viata si o intretine, cea care astampara setea si ne vrajeste privirea. Relaxanta cu susurul ei. Unica. Ma gandesc la desertul din Mauritania... suntem la antipozi!

Cascadele devin mai inalte iar lacurile tot mai mari.

 

Inca un pic...

Ultimul lac...

Odata intorsi cu trenuletul  la intrare, ne oprim la doua puncte de belvedere.

Plecam de la lacuri pe la ora unu, luam niste pizze take away de la un restaurant din apropiere si ne indreptam spre sud-est spre un alt parc national pe care tinem mortis sa-l vizitam: Krka. Se dezvolta mult in lungine si include cateva lacuri mari, cu cascade, padure virgina, doua manastiri si un site roman.

Caldura e mare, asa ca ignoram toate interdictiile de a ne imbaia si intram in apa racoritoare sub privirile intelegatoare a doi tarani ce-si lucra pamantul in apropiere...

Mai mergem vreo douazeci de kilometri spre sud sa vizitam cascadele de la Rosky Slap. Traversam un pod extrem de ingust, cu sens unic alternat, parcam si facem un circuit inelar pe jos sa vedem lacurile  si cascadele.

Un canal cu apa destinata unei vechi mori ne conduce pe malul lacului din aval unde, langa un mic debarcader, se poate face baie. Nu stam mult pe ganduri sa ne bucuram de apa racoritoare.

Plecam pe intuneric din parcare, obositi, dar fericiti pentru ca am avut norocul de a-i intalni pe Dana si J.D. cu ai lor cinci copii. Mormoni din Utah, traiesc in Germania. Multumim pentru lectia de viata!

Dormim singuri, singurei intr-o enorma parcare, deasupra vaii ce adaposteste lacurile inferioare de pe Krka si de unde se poate vedea foarte bine manastirea catolica construita pe o insulita.

Dupa scoala, plecam spre punctul cel mai sudic al incursiunii noastre croate, cascadele de la Skradinski Buk.

Platim cifra exagerata ceruta la caserie pentru a putea vedea cascadele si coboram poteca abrupta spre intrarea aflata in vale. E extrem de multa lume, iar din cauza asta va recomand sa veniti seara tarziu sau dimineata devreme pentru a intra gratis si a avea locul nu prea aglomerat. E muult mai multa lume aici decat la Plitvice, dar aici e permis sa faci baie...

Inainte de a ne bucura de apa, parcurgem un traseu de doi kilometri pe podetele de lemn ce ne fac sa descoperim lacuri si cascade in succesiune rapida.

Copiii sunt nemultumiti de lunga plimbare, ei ar vrea sa intre in apa cat mai repede, asa ca grabim pasul spre lacul inferior.

In aglomeratia si haosul ce domnesc aici nu poate fi vorba de distantare sociala. Incercam doar sa ne bucuram de momentele petrecute impreuna.

Dupa doua ore bune de apa vine randul inghetatei mult promise si ravnite...Toata lumea e multumita!

De pe lungul pod pietonal ce traverseaza raul, aruncam o ultima privire spre fascinantele cascade.

Mai sus, spre iesire se mai vad cateva bazine si cascade spectaculoase.

Refacem pe jos lungul urcus pana in parcare si plecam spre nordvest. Facem o oprire sa ne improspatam rezervele de legume si fructe la un magazin, reusind sa ajungem pe lumina la noul loc de dormit. Suntem pe malul marii, intr-un loc destul de greu accesibil vehiculelor cu gabaritul nostru.

Dimineata ne trezim tarziu, dupa o noapte in care am suferit cumplit din cauza caldurii si a tantarilor. Facem scoala foarte putina, un pic de bricolaj, dupa care ne bucuram de apa. Toata ziua.

Seara vine repede, iar noi incercam sa ne bucuram de momentul asta magic.

Noapte  buna!

Ne trezim mai devreme azi. In timp ce Petra e ocupata cu scoala, ma intind in hamac. Baietii au plecat tacticosi la pescuit. Am doar o pereche de chiloti pe mine si o cana de ceai in mana. Privesc in sus si ascult concertul insectelor al caror nume il cunosc doar in turca. Cekirge. Sunt cu miile dand zgomotul de fond specific acestor paduri de pin maritim. O liniste profunda ma cuprinde. Libertate!

Ma gandesc la urmatoarea etapa din calatoria asta: Austria, mai exact zona de pe langa Salzburg. Inshallah!

Peste doua zile Petra v-a implini o frumoasa varsta, asa ca ne lasam convinsi sa mergem intr-un camping pentru trei nopti. Alegem unul aflat pe malul marii, in insula Pag si ne indreptam intr-acolo.

Trecem podul ce leaga insula de continent si ramanem surprinsi de ariditatea insulei. Piatra peste tot.

Mama pregateste un alt pranz delicios...

Suntem intr-o megastructura, un adevarat sat cu cartiere, strazi, multe magazine si o plaja de doi kilometri.

Apa e superba, dar plaja e aglomerata, iar de nisip nici pomeneala. Doar petricele, rotunjite de valuri, dar asta o stiam deja.

Gasesti aici cam de toate: inchirieri de imbarcatiuni si biciclete, supermarket, pizzerii, bancomate, frizerie si cate si mai cate. Au si un trenulet intern ce leaga diferitele zone intre ele. Locul asta, practic o enorma parcare fara suflet in mijlocul padurii de pini, e gandit sa te tenteze si sa te stoarca de bani. Repede. Eficient. Rece. Imoral. Indecent. Astia suntem? Noi, occidentalii astia am devenit? Traim doar sa consumam ce ne-a mai ramas ca resurse? Fara regrete si fara sa privim inapoi? Fara sa ne gandim la repercusiunile actiunilor noastre?

 Inchiriem un SUP ca sa-si faca Aron si Ilus o dambla mai veche. Copiii se distreaza de minune, ba chiar reusesc sa ma convinga si pe mine. La sfarsitul zilei se decreteaza unanim ca trebuie sa ne luam unul. Nu stiu cum sa ma fac inteles ca "nu prea mai e loc in camper"...

A doua zi se dau cu carturi pierzandu-se prin camping...

Vine si ziua cea mare! O sarbatorim cu un fel de "mitittei", dar avem si tort!

Bineanteles ca soseste si cadoul nesperat...

Fericire maxima!

Zilele astea, in afara de ultima, a fost extrem de cald, asa ca am dormit cu geamurile deschise si cam dezveliti. Consecinta e ca ne-am racit bocna. Prima data Markus, apoi Petra si ultimul tata. Cu febra, dureri de gat si de cap...tipice simptome ale virusului mult temut...

Plecam totusi in ziua stabilita (si) pentru ca a plouat toata noaptea, iar previziunile meteo sunt sumbre si pentru urmatoarele zile.

Pornim de dimineata, lasand copiii sa doarma. Ne indreptam spre micul port aflat in nordul insulei, de unde cu un ferry se poate trece pe continent.

Peisajul e tipic dalmatic...

Traversarea dureaza doar un sfert de ora,

dupa care, pe mai bine de o suta de kilometru urmam panoramicul, dar sinuosul drum costier.

Trecem pe langa insula Rab, iar langa Rijeka cotim spre interior, spre Slovenia, evitand autostrada.

Avem parte de o mica surpriza cand, pe tortuosul drum de munte vedem un nume ce trezeste in noi memorii antice...

E vorba de locul in care s-a(u) turnat o parte din scenele filmului inspirat de  fascinantul roman al lui Karl May.

Din pacate v-a deschide doar peste trei ore, asa ca ii dam ocolul, facem fotografii, dar nu putem intra.

Luam pranzul si plecam spre Slovenia, aflata la putini kilometri. Trecem din nou prin tara asta de care ne-am indragostit, oprind o singura data sa facem plinul la fantasticul pret de un euro pe litru...

In Austria se intra dintr-un mic pas, urcat cu dificultate di cauza drumului extrem de abrupt. La vama mi se ia temperatura de trei ori. De fiecare data arata 37,9...Soldatul ma intreaba daca "e cald in masina". Ii dau dreptate dand din cap, iar el, cu ezitare, imi face semn sa trecem...Uraa! Suntem in Austria!

Febra e reala... sper doar sa nu ne strice planurile...