NEBUNIA

   Nebunie. Da! Asta e cuvantul cel mai potrivit sa descriu ce se petrece in ultimele zile cu noi...Suntem atat de ocupati cu pregatirile ca nici nu reusim sa ne bucuram de numaratoarea inversa. Am facut zeci de simulari mentale cu liste nesfarsite de lucruri ce ne-ar putea servi si totusi...parca avem impresia ca vom uita ceva extrem de important, ceva esential fara de care plecarea nu v-a fi armonioasa.  Sa fie asta doar o voce interioara terorizata de viziunea unei schimbari asteptate dealtfel  de-o viata si pentru care am sacrificat atatea? Lista lucrurilor de dus e nesfarsita si e impartita pe categorii: avem echipamentul de campare, hainele de iarna si cele de vara, materialul didactic si cartile, electronice si electrocasnice, alimente si lucrurile necesare in bucatarie. Practic trebuie sa ducem cu noi tot ce avem nevoie in viata de zi cu zi. O gospodarie intreaga! Suntem convinsi ca, cu cat vom lua mai putine lucruri cu noi, cu ata va fi mai usor sa ne organizam! Pe langa carti de identitate, pasapoarte si carnetele cu vaccinuri, documentele de calatorie s-au completat si cu un carnet de conducere international...
   Timpul nu asteapta, iar racirea vremii ar putea avea repercusiuni negative asupra itinerarului si ritmului calatoriei. Am hotarat sa plecam la sfarsitul acestei saptamani. Din pacate Parcul Cascadelor de la Molina va fi inchis sambata asa ca ne vom orienta spre o alta destinatie tot in regiunea Veneto, apoi vom merge spre Milano pentru a avea o mult asteptata intalnire cu rudele ce locuiesc acolo.
 

 

   Copiii la randul lor isi manifesta nelinistea, fiecare in felul lui. Markus incearca sa atraga atentia, parca mai mult ca de obicei , facand tot felul de nazbatii, Aron sufera de dureri de stomac iar Petra, cea mai sensibila, are fricile si regretele ei manifestate prin  plans. Sufera, iar noi ne preocupam impreuna cu ei. Ne pare sincer rau, copii ca va facem sa treceti prin asta, dar situatia devenise insustenibila! Noi, parintii aveam nevoie de  o schimbare radicala, Ileana nu mai putea face munca de dinainte datorita problemelor medicale avute, iar eu, chiar daca locul de munca pe care il aveam era OK, simteam nevoia unei schimbari. Daca nu o facem acum, momentul propice nu va mai reveni niciodata. Stiu ca multi pot cataloga asta ca si egoism, inconstienta sau (si) lipsa de "iubire", condamnandu-ne, dar motivul adevarat al radicalizarii noastre este neamanabila necesitate de a petrece mai mult timp cu copiii. Nu incercam sa justificam alegerile noastre, ne asumam intreaga responsabilitate  a eventualelor repercusiuni, atat pozitive cat si negative, dar daca nu am fi incercat macar sa ne realizam visul, am fi trait toata viata cu intrebarea fara raspuns: "cum ar fi fost , daca?"

  Un singur lucru ne-am promis: la cel mai mic semn de neadaptare a unuia dintre copii excursia va fi intrerupta incercand sa revenim la ordinea vietii de dinainte.