Go west!5. Nordul Spaniei

Bilbao e prima noastra oprire in Spania. Majoritatea parcarilor din oras au fost descrise ca locuri in care calatorii si-au regasit masinile vizitate de hoti asa ca alegem sa dormim in periferia unei suburbii, langa aeroport, in compania multor altor campere de diferite nationalitati. Nu avem curent, locul e aglomerat si galagios din cauza avioanelor ce aterizeaza neancetat, dar totusi e mai bine aici decat in oricare alta parcare din oras.

Aveam in plan sa ne odihnim cam toata ziua, dar Aron ne propune totusi o incursiune in centru. Pana la urma il ascultam, doar sa profitam de vremea stabila si fara ploaie. O plimbare scurta si suntem in statia de metrou cea mai apropiata, de pe linia ce duce spre aeroport.

O jumatate de ora de calatorie, apoi debarcam in centrul orasului.

Fost centru industrial si cel mai mare oras din Tara Bascilor, Bilbao "a fost pus pe harta lumii" de un arhitect vizionar ce a proiectat si construit Muzeul Guggenheim.

Intreaga zona a fostului santier naval, aflat pe malul drept al estuarului raului Nervion, a fost reconstruit in stil modern.

Trecem peste podul pietonal ce leaga cele doua maluri, continuand apoi pe sub un alt pod, mai inalt, al unei artere principale.

Unul a fost motivul vizitei noastre in acest oras: Guggenheim.

Admiram amenintatorul paianjen de bronz al unei celebre artiste franceze, indreptandu-ne apoi spre intrare.

Formele rotunjite invelite in titan.

Inca de la inaugurarea sa, muzeul a devenit o atractie turistica de prima clasa. Acum intelegem de ce.

Intrarea, aproape anonima, se ascunde intr-o latura concava a cladirii.

Armonioasa imbinare de materiale si forme!

O opera gigantica a lui Richard Serra e expusa intr-o sala enorma a muzeului.

O exploram minutios!

Arta moderna nu e una din pasiunile noastre, ne e greu sa intelegem ce vroiau autorii sa transmita, dar ne straduim totusi...

Incercam sa identificam materiale si tehnici...

Salile sunt enorme!

...la fel si operele expuse!

Sound and light!

Astea-s un pic mai usor de digerat!

Asteia in schimb, nici cum nu am reusit sa-i dam de capat!

Chiar si peretii au devenit fundal pentru pictura!

"Tulips"

Albume fotografice, ghiduri, carti de arta si arhitectura in numeroase limbi elogiaza muzeul. Greu de ales!

Dinspre rau, cladirea seamana cu o nava...

"Puppy"- cea mai mare statuie acoperita cu flori din lume.

Incredibile geometrii.

Admiram din nou paianjenul.

And again...nu ne mai saturam sa fotografiem cladirea.

Bilbao, multumim!

Obositi, dar satisfacuti, cu o ultima imagine a muzeului pe retina, ne imbarcam in metroul spre Hope.

Gaztelugatxe, o mica insula aflata la vreo treizeci de kilometri distanta de Bilbao, a devenit faimoasa datorita spectaculoasei poteci ce urca serpuind pana la o veche manastire din varful ei stancos, dar si ca locatie de filmare a uneia din seriile celebrului lung metraj "Game of Thrones".

Parcam cu extrema dificultate intr-un locsor cam prea inclinat pentru gusturile copiilor, pe o ploaie marunta. Intelegem aglomeratia ca azi e din nou duminica... Copiii nu prea au chef sa iasa din vagauna, asa ca decidem sa coboram in doi pana la insula, dar, odata ajunsi la intrare, aflam cu stupoare ca ar fi trebuit sa rezervam online...se pare ca azi nu e chiar ziua potrivita! Poate vom reveni in viitor...

In timp ce ne intoarcem la Hope, ne aducem aminte de turul zidurilor pe care-l planificasem in cetatea din Dubrovnik, dar la care renuntasem din cauza biletelor extrem de scumpe... Se pare ca celebritatea se cere platita! Si acolo s-au filmat scene din acelasi film...

Hotaram sa ne mutam un pic mai spre vest, paralel cu coasta de nord a tarii. Ocolim Bilbao, apoi ajungem in parcarea pentru campere din Torrelavega-un mic dar foarte vivace oras din apropiere. Din pacate, pe cand ajungem noi e dupamasa iar cele zece locuri sunt deja toate ocupate. Optam pentru parcarea de masini alaturata, ocupand doua locuri. Scoatem si cablul, cerand voie unui domn sa ne legam la priza la care e legat si el. Facem o incurcatura de cabluri si adaptoare, dar pana la urma toata lumea e multumita!

Lasam cablul sa traverseze parcarea, dar se lasa seara si tot mai multe masini se inghesuie in jurul nostru, unele fiind nevoite sa treaca peste el, in cautare de loc de parcare.

Aron ramane nelinistit la camper, in timp ce in patru exploram pe jos centrul vechi al orasului. E foarte dichisit, imbracat in lumini multicolore, pregatit de Craciun. Aglomeratia si senzatia de balci de provincie e amplificata de colinzile urlate din numeroase megafoane publice genial pozitionate cam peste tot.

Ne lasam convinsi de entuziasmul copiilor...

Cam dupa o ora de plimbare, ne intoarcem acasa, primiti entuziast de Aron. Cu agitatie in glas, ne povesteste ca, in timp ce eram plecati in centru, a fost vizitat de politisti. L-au facut sa dezlege cablul, l-au legitimat, au fotografiat documentele masinii si somat sa mute masina. Saracu, noroc ca gasise pe unu din ofiteri ce vorbea engleza...Amenda nu am primit ca nu eram prezenti nici unul dintre parinti, asa ca ascultam sfatul copilului si o stergem spre o alta locatie, ca nu cumva sa se intoarca copoii mai repede decat i-au promis.

Dormim intr-o parcare destul de galagioasa, a unui sat de langa Altamira.

Descoperita intamplator de catre un arheolog amator aflat la plimbare cu fiica lui, pestera de la Altamira a fost prima pestera cu picturi rupestre gasita in Europa. Au urmat numeroase altele in Spania si Franta, dar pana atunci, autenticitatea picturilor si originea lor preistorica au fost serios contestate de comunitatea stiintifica. Ulterior, dupa o lunga perioada in care pestera a fost deschisa publicului, s-a hotarat inchiderea acesteia pentru a proteja picturile de algele verzi ce au inceput sa prolifereze in ambientul umed, imbogatit in bioxid de carbon.

Numeroase alte grote pastreaza operele artistilor preistorici:

Grota pe care o vom vizita e doar o copie fidela a unei portiuni din original.

Celebrii bizoni ai pesterii ne lasa cu gura cascata. Culorile vii si liniile elegante ne dau impresia ca ar fi scosi dintr-un modern tratat de zoologie. Ne e clar acum de ce au fost atat de vehemente acuzele de fals la adresa exploratorului ce i-a descoperit!

Protuberantele naturale ale rocii au fost inglobate in picturi in asa fel sa dea senzatia de tridimensionalitate privitorilor.

Ocru, carbune, o mana sigura si ochi de artist rafinat au creat minuni.

Vizionam mai multe filme documentare de la inceputul secolului douazeci inregistrate de antropologi audaci, in cateva comunitati de populatii "primitive" de pigmei, masai, inuiti si aborigeni.

Un lung coridor prezinta cateva còpii ale unor picturi rupestre celebre gasite in alte locatii, in timp ce, intr-o sala special amenajata, numeroase fotografii marite ale picturilor din Altamira pot fi studiate in detaliu pe cateva panouri luminoase.

Locul exact al intrarii in pestera e inaccesibil, destul de departe, se vede doar o poarta ferecata, intr-un mic perete stancos inconjurat de vegetatie.

Situl si pestera sunt relativ modeste, dar Altamira trebuie vazuta de orice pasionat de istorie, pentru importanta pe care o are pentru istoria a artei.

Pe strazi inguste, serpuind prin canioane calcaroase adanci, intunecate si reci, ajungem la Las Arenas, o mica localitate la poalele muntilor "Picos de Europa".

Dormim intr-o gigantica parcare, in compania altor numerosi calatori francezi, nemti si britanici.

Dimineata devreme ne mutam in ultima parcare disponibila in susul vaii.

"Ruta del Cares", traseul pe care am vrea sa-l parcurgem azi, urca cale de unspe kilometri printr-un canion, pana la un sat izolat aflat in inima muntilor. Vom rezista sase ore jumate cat e traseul dus intors?

Urcam cam un sfert de ora pe drumul asfaltat.

Trecem printr-o scurta galerie apoi urcam o panta abrupta pe o poteca pietroasa.

De fapt, cam tot traseul e in urcus...noroc ca ne vom intoarce pe aceeasi strada!

Versantii vaii devin tot mai stancosi si mai abrupti.

Uitandu-ne inapoi, realizam ca in nici o jumatate de ora, ne-am indepartat binisor de parcare...

Valea devine de tip canion, cu pereti verticali si poteci aeriene, expuse.

Trebuie sa fim atenti sa nu ne apropiem prea mult de periculoasa margine de hau...

Pe la baza unui mic arc natural indrazneti constructori au ridicat peretii unui canal de apeduct ce facea parte dintr-un proiect hidroelectric mai complex.

Canalul pare bine intretinut, iar apa rece si curata ce curge rapid prin el e numai buna de baut.

Ce verticale!

...primele tuneluri.

Infruntam ultima portiune care e si cea mai spectaculoasa.

In zona asta, poteca a fost sapata mai mult in coasta muntelui.

Serpuiri.

Dupa oboseala si numarul tot mai ridicat al galeriilor, simtim ca suntem aproape de capat.

Varfurile de pe marginea canionului, cu ai lor peste doua mii de metri inaltime, sunt deja albe...a nins!

Peisajul e extrem, extrem de spectaculos!

Dupa fiecare curba, o noua surpriza ne asteapta.

Canalul era suficient de adanc si lat ca sa fie navigabil...

De la pod incolo a mai ramas doar o mica parte, dar foarte spectaculoasa!

Intr-una din galerii, suntem nevoiti sa scoatem frontala din rucsac sa evitam baltile...

Trecem prin ultimele tuneluri.

Apa siroieste pe pereti.

Micul baraj din capatul canionului a fost construit la marginea satului Cain de Valdeon.

...dupa unspe kilometri ajungem la primele cladiri din capat!

Peisajul e bucolic, satul fiind asezat intr-un imens amfiteatru natural. Numeroase activitati turistice, inchise in perioada asta, ne confirma popularitatea locului. Cine stie cate locuri frumoase ar fi de descoperit in imprejurimi!

Nu prea avem noi prea mult timp de ragaz, ca foamea ne trazneste brusc de cotrobaim prin rucsaci disperati. Devoram cam tot ce se poate digera, apoi facem cale intoarsa.

Markus are un moment de deznadejde stiind ce-l asteapta, dar se lasa incurajat...avem doar de coborat!

Facem un alt popas la izvorul de langa pod.

Apoi ii dam la talpa, ca cerul e acoperit de nori tot mai amenintatori.

Pasarela asta are dedesubt o suta buna de metri de verticala!

Pe la jumatatea coborarii, incepe sa picure...

Din cauza oboselii acumulate si a stancilor umede, pasii ne devin mai nesiguri, dar ajungem totusi cu bine inapoi la camper, inainte de lasarea intunericului si inainte de inceputul diluviului ce avea sa tina vreo doua zile!

Printr-un superb peisaj asemanator Apusenilor, cu munti nu prea inalti si multe calcare, conducem incet spre vest trecand din Cantabria in Asturias.

Cuevona de Cueves e mai mult decat un simplu pod natural, e o adevarata pestera!

Se intra cu masina, se admira stalactitele, apoi, dupa trei sute de metri, se iasa prin partea opusa, intr-un mic sat izolat.

Nu va speriati, nu a fost inundat drumul de acces, asta-i o grota mult mai mica in care ne aventuram pe jos!

Ne oprim vreo doua zile intr-o parcare pazita de un enorm eucalipt.

Facem scoala, citim, ne odihnim.

In extinsele calcare jurasice din regiunile de pe coasta de nord a Spaniei au fost gasite numeroase fosile si urme de dinozauri, carora le-a fost dedicat un muzeu, MUJA.

Intram in cladirea construita in forma de amprenta de dinozaur.

Aici se masoara deriva continentelor!

Exponatele sunt numeroase, bine valorizate si detaliat descrise.

Intalnim din nou o veche cunostinta!

Imaginatia poate sa zburde in ceea ce priveste coloritul pieii dinosaurilor!

Doi Tiranosauri, imortalati intr-o poza...neobisnuita.

Curtea muzeului e ocupata de mai multe laboratoare unde copiii pot descoperi munca entuziasmanta a paleontologilor pe teren.

Mai multe modele de dinozauri in marime naturala ne atrag atentia.

Triceratopsi, Ovoraptori si Tiranosauri, Diplodoci si Velociraptori...

Cu mare placere am notat aici in nordul Spaniei numerosii versanti acoperiti cu paduri de eucalipt. Originara din Australia, s-a adaptat foarte bine climatului Atlantic.

Cresterea rapida si lemnul dur, bun de prelucrat, il face sa fie specia preferata a plantatorilor din zonele cu suficienta umiditate.

O parcare linistita ne e gradina temporara pentru o noapte.

In apropiere se gaseste un mic muzeu cu tematica preistorica.

Intr-un spatiu multimedial de exceptie, ne sunt prezentate còpii ale celor mai importante opere de arta preistorica.

(Re)vedem principalele picturi de la Lascaux

Leii din Chauvet...

Superb propulsor sculptat in corn de ren reprezentand un bizon.

Celebra Venus de Willendorf.

Chauvet si Lascaux...

Vizionam un lung documentar despre pesteri, apoi facem o plimbare prin parcul muzeului.

Vreo doua duzini de caprioare aproape domestice pasc linistite intr-un tarc. Saracele!

Galicia e regiunea cea mai vestica a Spaniei, cea care se gaseste in nordul Portugaliei. Cu clima ei atlantica, relieful montan si plajele nesfarsite e paradisul iubitorilor de sporturi outdoor. Surfingul, kayakul, catararea, canioningul, parapanta si plimbarile montane sunt doar cateva din sporturile practicabile aici. Iar daca cineva are inclinatii spirituale si vrea sa se regaseasca, poate sa parcurga doua ramuri principale ale pelerinajului spre Santiago de Compostela.

Ne strecuram printre munti cu defilee calcaroase si versanti inverziti, urmand rauri cu ape cristaline, bogate in pastrav si somon. In micile sate prin care trecem, localnici gospodari isi lucreaza gradinile inverzite. Iernile blande si precipitatiile bine distribuite pe parcursul anului le permit sa cultive salata, varza si legume chiar si in perioada asta, mai rece.

Plaia de las Catedrales se afla in nord vestul tarii, la golful Biscaya. Ajungem dupa masa tarziu, iar accesul ne e putin ingreunat, ca a inceput fluxul. Coboram totusi sa vedem macar plaja.

Masive turnuri de roca, definitiv separate de faleza principala sunt permanent erodate de valurile ce le transforma lent in nisip fin. Inaintam prudenti pe plaja umeda, atenti la undele in crestere.

Plaja si- a primit numele de la numeroasele arcuri naturale ce-i dau aspectul unei catedrale gotice.

Fluxul se apropie rapid, asa ca plimbarea in lungul plajei o amanam pe maine.

In parcarea in care suntem nu e permis inoptatul, dar panoul cu interdictia a fost smuls din pamant, probabil de un camperist (prea) zelos, iar acum zace culcat intr-o rapa, asa ca putem spune ca nu l-am vazut...

Intram in vorba cu o familie de francezi cu doi copii, plecati in calatorie acum sase luni. Mael, Gaetan, Dolores si Zoe au calatorit in Scandinavia si insulele Britanice, iar acum sunt in drum spre sud, spre Portugalia si Maroc.

Un brutar simpatic se prezinta de dimineata cu marfa proaspata. Luam paine si briose.

Facem scoala, in asteptarea refluxului. Maximul e la ora trei dupamasa, dar pe la doua coboram in plaja.

Fata de ieri dupamasa, apa e mult mai retrasa, permitandu-ne sa exploram minutios vagaunele.

De mai multe ori, cei cinci copii dispar prin cate o grota intunecoasa, aparand apoi din cu totul alta directie!

In primavara, intr-una din scurtele noastre pelegrinari prin Romania, am facut o tura cu Lyonel si familia la bisericile sasesti. La Viscri l-am cunoscut pe Mihai care, foarte disponibil, ne-a fost ghid la casa printului (pe atunci) Charles. De atunci, impreuna cu familia, s-au mutat tocmai in Galicia!

Ne intalnim in varf de munte, la cativa kilometri de Vigo si de granita cu Portugalia. Povestim despre copii, ne cunoastem, depanam amintiri de calatorii, ne impartasim indoieli, convingeri si dubii tipice parintilor de homeschooleri. Ne marturisesc ca, contrar asteptarilor, le-a fost relativ usoara integrarea in scoala pe care au ales-o pentru copii.

Dupa masa zboara repede, iar bucatele tipice mancate impreuna la un mic restaurant au fost delicioase! Mihai, Raluca, Rada, Petru, Iosif, va multumim pentru ziua asta de neuitat! Mult noroc in noua viata, oameni buni si sa ne revedem cu bine!

Dormim intr-o parcare a orasului Ourense, suportand bruiajul traficului de noapte doar de dragul unor ape termale din apropiere.

Trecem peste un pod pietonal, indreptandu-ne spre micul bazin cu apa termala amenajat pe malul celalalt, chiar langa piciorul podului (in stanga fotografiei de mai sus).

Deja de la distanta ne dam seama ca ceva nu e in ordine, intrucat, doi barbati in uniforma de gardieni se indreapta spre noi hotarati... de departe ne someaza ca, trebuie sa ne incaltam cu slapi daca vrem sa ne apropiem de zona bazinelor! Uf, la asta nu ne-am asteptat! Slapi nu avem, dar nici nu suntem dispusi sa mergem in oras sa ne cumparam doar de dragul unei bai, asa ca renuntam la balaceala, dar cu inima indoita!

Cautasem demult o zona cu ape termale, iar Galicia e o regiune care are mai multe izvoare, asa ca ne indreptam spre un alt loc, mult mai salbatic, pe malul unui lac.

Bazinele cu apa calda se afla chiar pe malul lacului, in apropierea ruinelor unui castru roman. Stiau ei unde sa construiasca!

In cele patru sau cinci bazine, apa are diferite temperaturi. Vreo doua sunt foarte calde, cu temperaturi de peste patruzeci de grade, doua sunt reci, iar in al cincilea, apa nu e nici prea rece nici prea calda. E cea pe care o prefera copiii ca au spatiu pentru inot, dar pentru noi ar fi mai buna daca ar avea cateva grade in plus.

Locul e un fel de refugiu pentru "alternativi", cu tot dichisul de la zona cu nudisti, yoghini in posturi sofisticate si pana la ritmii deranjanti de rave. Noroc ca spatiul nu lipseste astfel ca fiecare isi gaseste coltisorul.

A doua zi vin si francezii cunoscuti la mare si cu care am ramas in contact, dar se opresc o singura noapte.

Noua ne e greu sa ne dezlipim de locul asta asa ca ramanem, pana ni se cam termina merindele, iar bateriile incep sa sufere ca nu prea se incarca de la soare, saracele!

Ultima zi avem parte de o lunga intalnire cu un cuplu de portughezi in varsta ce s-au retras sa traiasca in apropiere, intr-o casa veche, fara incalzire centrala, televizor sau internet. Un superb model de simplitate, umilinta si respect. Multumim pentru lectia de viata!

Plecam de la ape, dar avem parte din nou de o aventura pe cinste...Din cauza ploilor din ultimele zile, asfaltul foarte abruptei strazi ce coboara la izvoare e alunecos. Am prevazut asta, asa ca Aron si Ilus urca pe jos sa opreasca eventualele masini ce vin din contrasens. Plecam in viteza intai, ca nici nu ma gandesc sa bag in a doua din cauza inclinarii strazii, apoi, imediat dupa prima curba, apas pedala pana in fund. Motorul urla din cauza efortului, ducandu-ne tot mai sus, dar...pe ultimii doi metri, chiar inainte sa iesim in principala si in locul cu panta cea mai pronuntata, incepem sa derapam! Rotile, cam vechi si consumate, se invart in gol alunecand neputincioase pe asfaltul ud, iar fumul scos de ambreiaj ne incetoseaza vederea. Opresc in panta pronuntata, apoi incerc sa ies...nici vorba, alunecam doar spre dreapta, spre marginea de hau! Imi dau seama ca de aici doar tractat mai pot iesi, dar, un enorm bolovan de pe margine de drum imi da o idee. Aron ia bolovanul, pozitionandu-l in spatele rotii posterioare. Dau drumul franii, proptindu-ma in el apoi fac o noua tentativa atacand panta in zona in care e mai putin abrupta. Miracol! In scrisnit de cauciucuri si fum alb de ambreiaj, inaintez vreo zece centimetri!. Frana! Aron muta bolovanul mai sus si refacem operatiunea. Din nou si din nou! Iesim la a patra sau a cincea tentativa multumiti ca am scapat asa ieftin, dar constienti ca ambreiajul nou pus in Germania nu v-a dura prea mult asa... A, si inca ceva, trebuie sa schimbam cauciucurile! O vom face peste doua mii de kilometri pe cand vom ajunge la Tommaso in Algarve...Promit!

Dupa ce ne mai tragem sufletul, facem cativa kilometri pana la un alt bazin cu apa calda, dar temperatura prea ridicata a apei si o ploaie aproape torentiala, foarte rece, nu ne permit sa ne bucuram prea mult de scaldat.

In zona asta de granita, ne atrag atentia vechile granare construite din blocuri mari de piatra. Ridicate pe piloni sa nu poata intra rozatoarele au un aer retro ce ne place foarte mult.

Tot pe ploaie, ca se pare ca vremea nu vrea sa se schimbe, urcam printr-un parc national, pe un drum aproape neumblat, spre granita de vest. Paraiele sunt umflate, asfaltul e alunecos, iar noi avem cauciucurile cam duse, asa ca trebuie sa fiu foarte prudent.