Go west!3. Uk si Irlanda

In noaptea premergatoare plecarii din Franta, nelinistile legate de condusul pe "partea gresita a strazii" ne bantuie profund, dar incercam sa ne incurajam reciproc, asa ca dimineata debarcam increzatori. Pe primii kilometri mai suntem opriti odata de cativa oficiali zelosi, curiosi, dar politicosi. Dupa ce clarificam motivele vizitei in tara protagonista a Brexitului, ne vedem de drum, atenti fiind in a ramane pe partea noastra de drum. De pe scaunul soferului imi e foarte usor sa raman pe margine, foarte pe margine chiar, fiind in imediata vecinatate a trotuarului...mai greu ne v-a fi cu depasirile, dar Aron ma v-a ghida cand v-a fi nevoie. Directia: Londra!

Trecem peste estuarul Tamisei pe giganticul pod de la Dartford crossing inainte de amiaza, apoi o imbratisam pe Rebeka intr-una din inghesuitele suburbii multietnice din apropierea Londrei. Are bagajul pregatit, asa ca nu zabovim mult ca nu prea sunt parcari disponibile...

Mergem rapid spre vest, inconjurand metropola pe centura dinspre nord, apoi o dam pe strazi mai laturalnice, ca ne plac mai mult. Trebuie sa ne obisnuim cu carosabilul ingust, lipsa de parcari si vitezele uriase de croaziera. Vitezele maxime admise pe aici sunt cam ca si cele din Uniune, numai ca sunt exprimate in mile...adaosul nu-i de neglijat!

Prima oprire o facem langa Silbury Hill- un deal preistoric artificial ce se vede de la mari departari. Suntem in zona faimoaselor monumente megalitice din sudul Angliei, la Avebury.

O scurta plimbare ne duce la un dolmen, numit aici long barrow. Dar prima oprire o facem la un urias stejar in care, bineanteles, copiii tin mortis sa e catere.

Ne obisnuim cu verdele crud al ierbii din insulele Britanice...

Anticul mormant devine teren de joaca, ne era dor de tine Rebeka!

Aliniamentele circulare de menhiri de la Avebury sunt la doar cativa kilometri departare. Ne grabim sa le vedem inainte sa inceapa ploaia.

Eterna intrebare a megalitilor...cu ce scop au fost construite?

Situl, exemplar intretinut, cu iarba perfect taiata si poteca tematica usor de urmat fac ca vizitele in acest loc linistit sa devina aproape mistice, mai ales pentru numerosii adepti ai ideilor New Age.

La sfarsitul plimbarii, o ploaie scurta ne aminteste ca in tara asta umbrelele nu sunt doar un accesoriu inutil.

Mai avem multi kilometri de facut pana la locul de dormit, dar locatia e una de exceptie...Stonehenge.

Ne inghesuim intre niste vanuri englezesti, pe marginea unui drum secundar, dar merita, caci privelistea ce ni se ofera de dimineata e de o minunatie electrizanta! Avem privilegiul de a lua micul dejun cu vedere spre unul din monumentele cele mai celebre ale preistoriei!

Am mai fost de doua ori aici, asa ca decidem sa nu intram in situl propriu zis, mai ales ca vizitatorii nu sunt admisi sa se plimbe printre megaliti. Azi ii admiram insa cam de la aceeasi distanta ca si cei inarmati cu bilete (scumpe dealtfel!)...

Conducem mult spre sud, pana pe Coasta Jurasica, reusind sa ajungem inainte de apus.

O scurta plimbare ne urca pe o faleza din apropiere, de unde se vede mai bine marea Manecii.

E interzis sa dormi in parcarile din apropierea plajei, (cu toate ca, cele cateva vanuri de surferi vazute nu prea se pare ca ar vrea sa se miste la noapte) asa ca, urmam sfatul unui simpatic cuplu de englezi si ne mutam la cativa kilometri, intr-o fosta cariera, mica si intima, ce ne v-a adaposti de vant si ochi indiscreti. Dimineata am vrea sa facem o plimbare de-a lungul coastei Jurasice, spre unul din simbolurile regiunii: Durdle Door.

"Pe aici nu se trece" - daca va amintiti de titlul unui film patriotic...

...cam asa si pe aici! Azi sunt trageri in poligonul aflat langa drum, asa ca circulatia e inchisa! Trebuie sa facem un ocol considerabil sa ajungem la parcarea din care vom incepe plimbarea.

Parcarea e cu plata si nu e ieftina, asa ca preferam sa-l lasam pe Hope la doua sute de metri mai incolo, langa o superba biserica anglicana din piatra.

In spatele acesteia, din micul cimitir cu cruci celtice, ne umplem rezervorul cu apa.

Ploaia inceputa de dimineata pare sa ne crute putin, lasandu-ne sa plecam la picior pe una din potecile costiere cele mai frecventate ale regatului.

E frig, bate vantul, iar o ploaie marunta si rece ne uda cu intermitenta...

Cred ca zona e superba de explorat, dar intr-una din putinele zile insorite de vara, nu acum.

...e imposibil sa uiti ca esti pe o insula!

Acestea sunt calcarele in care, cu intuitie si perseverenta unice, Mary Anning, o celebra vanatoare de fosile devenita paleontoloaga, gasise si descrise, in urma cu doua secole, mai multe schelete complete de dinozauri!

Doar o mila a mai ramas!

Vantul bate cu putere, dar continuam.

Abruptele scari taiate in solul argilos ne conduc spre poarta naturala devenita simbolul acestor locuri.

Incredibil dar adevarat, plaja e pustie!

Apucam sa imbucam cate ceva din merindele aduse cu noi, provocand apoi la joaca valurile uriase.

Din pacate, ploaia a decis sa ne strice intalnirea cu natura, dezlantuindu-se impotriva noastra, a intrusilor. Ne biciuie si uda fara mila, ingreunandu-ne marsul spre casa.

Pe aici, suntem deja uzi pana la maduva...

Aron, care deja era un pic racit, e complet ud. Urmeaza sa traiasca cateva zile de cosmar, iar noi toti, impreuna cu el!

Pe drumuri inguste, putin circulate, marginite de copaci in straie de toamna si urmariti de severele priviri ale numeroaselor oite, ne indreptam spre nord.

Aron e invins de raceala. Face febra patruzeci pe care incercam sa o combatem cu impachetari cu gheata, ceaiuri si medicamente.

Slabit si ametit, cu o suspecta durere de spate, suntem tot mai convinsi ca are pneumonie. Incepem administrarea antibioticului din dotare, dar noptile sunt lungi iar asteptarea dureroasa...

Dormim intr-o parcare (bineanteles!) platita din centrul orasului Bath. Pentru plata parcarii nu vrem sa descarcam aplicatia indicata, care sa ne inregistreze apoi datele cartii de credit, asa ca trebuie sa platim cu monede... Pentru asta, mai intai mergem pe jos un kilometru pana la un bancomat sa scoatem lire. Apoi, fiind in zona centrala unde gasim doar baruri si restaurante, bantuim un pic pe strazi pana ce, pe un colt de strada, gasim un magazin de pakistanezi (ca astia si indienii tin deschis aparent non stop!) care ne privesc foarte suspiciosi in timp ce ne invartim printre rafturi...Pana la urma merg la casa cu un suc de fructe. La auzul accentului meu de esteuropa cu care-i cer restul in monede (absurda cerere, ca, cine mai plateste parcarea cu monede, ca acum se foloseste telefonul sau cardul!), proprietarul ii maraie ceva colaboratorului care statea langa el. Acesta, se repede spre rafturile printre care a intarziat Ilus, doar sa controleze numarul de sticle ramase pe rafturi...nu, de data asta nu am venit pentru tarie, prietene!

Stradute prietenoase cu multe pub-uri si magazine ne conduc spre centru.

...tentatii!

Centrul vechi, cu catedrala gotica, Bath Abbey.

E duminica, iar azi intrarea in celebrele bai romane e mai scumpa decat in celelalte zile ale saptamanii. Aglomeratia, dar mai ales pretul, incompatibil cu statutul nostru de calatori pe termen lung ne conving ca locul asta nu e pentru noi. Plecam fara remuscari.

Ne dam seama cat de selectiv a devenit turismul pentru familiile numeroase... in multe tari, pretul ridicat al biletelor de intrare la muzee si monumente fac ca vizitele culturale sa devina un privilegiu al celor bogati. Trebuie totusi sa recunosc ca mai multe muzee importante din UK sunt gratuite: British Museum, National History Museum, Science Museum.

Paddington si alte simboluri englezesti sunt expuse intr-una din numeroasele vitrine cu suveniruri din zona pietonala a orasului...

In drum spre un alt celebru sit preistoric, ne oprim la o veche cabina telefonica pozitionata strategic la o intersectie de drumuri. A fost transformata in anticariat liber. Adica mergi, te uiti, daca iti place vreuna ti-o iei si, eventual , lasi alta in schimb.

Noi nu prea avem loc in camper, la cate ar vrea copiii sa ia!

Calul alb de la Uffington, cu ai sai mai bine de o suta de metri lungime, se vede de la mare distanta.

Mama ramane cu Aron suferind in masina...Impreuna cu cei mici si Rebeka, facem scurtul traseu ce conduce spre dealul pe care a fost incis calul.

Ploaia ne evita, asa ca ne grabim sa-l urcam.

Cea mai buna vedere ar fi fost una aeriana, dar nu exista nici copaci, nici vreun turn de observatie, iar calul a fost incis aproape de varful dealului cel mai inalt din zona, ca sa poata fi vazut de la mare distanta.

...incercam sa gasim punctul de observatie cel mai bun...

Tehnica de realizare a fost relativ simpla: un strat gros de creta a fost depus si batucit in santurile preliminar sapate, dand liniile albe vizibile si azi. E clar ca situl are nevoie de o constanta si minutioasa intretinere sa nu fie napadit de iarba...minune ca nu s-a pierdut de-alungul mileniilor.

Coboram spre Dragon hill, un deal cu varful "retezat" din epoca bronzului pe care legenda spune ca sfatul Gheorghe a ucis dragonul...

Cea mai buna imagine a calului o gasim dupa ce ne intoarcem, pe o pancarta informativa!

Dormim in parcarea izolata de pe deal, chinuiti de febra lui Aron, care are nevoie de antifebril din patru in patru ore. Data situatia precara a sistemului sanitar britanic, incepem sa evaluam chiar si intoarcerea de urgenta in Italia, dar copilul e asa slabit ca nu reuseste sa stea in picioare, daramite sa faca o calatorie asa lunga! Asteptam si speram in eficacitatea antibioticului.

Dimineata, un ranger cu care ne scuzam ca am dormit in parcare chiar daca era interzis, ne sfatuie sa-l ducem pe Aron intr-unul din spitalele din apropiere.

Mergem la Oxford. Aron nu mai are febra (probabil ii v-a reveni diseara!).

Muzeele de stiinte naturale ne-au fascinat din totdeauna, iar cel din vechiul oras universitar nu face exceptie!

Un impozant schelet de Tiranosaur ne intampina in zona destinata paleontologiei.

Triceratops.

Amoniti si trilobiti.

Invitatie la...pipait!

Gigantice crustacee.

Jocuri de nuante.

Cea mai impresionanta sectiune a muzeului ni se pare a fi imensa colectie de antropologie.

Obiecte misterioase, triburi necunoscute, locuri indepartate, expeditii temerare, exploratori neanfricati, pericole si riscuri, aventura...un loc minunat!

Oxford, al tau mic muzeu ne-a facut sa visam!

Nu am fost in stare sa gasim o parcare cat de cat linistita in apropiere de centrul Londrei, asa ca sfarsim intr-un camping scump la periferia de nord a orasului. Proprietarii, politicosi dar foarte rigizi ne dau senzatia ca aici exista un singur Dumnezeu: banul. Si nu sunt departe de adevar!

E ultima noapte pe care o petrecem impreuna, Rebeka maine trebuie sa mearga la munca!

Ne despartim de ea intr-o aglomerata statie de metrou, undeva in centrul Londrei...ai grija de tine nepoata draga!

Prima oprire o facem la Buckingham Palace.

La Muzeul de Stiinte Naturale ni se refuza intrarea pe motiv ca nu avem rezervare...trebuia sa o facem online. Petra e foarte dezamagita!

Cu biletele din dotare, ce ne permit sa folosim toate mijloacele de transport pentru o zi, urcam intr-un autobuz "double decker" prin parbrizul caruia avem o vedere de exceptie.

...trecem pe langa Westminster Abbey, locul multor incoronari, nunti si comemorari regale.

Big Ben.

Cativa demonstranti manati din spirit civic (sau paranoia conspirationista) sunt postati intr-o intersectie din apropierea parlamentului...

Tamisa in centru.

Ne intoarcem la Muzeul de Stiinte, un pic obositi dupa lungul mars prin centru.

Povestea incepe cu inceputurile motoarelor cu aburi.

"The rocket" a lui Stephenson, una din primele locomotive cu aburi...

Trecem direct in era spatiala!

Aselenizarea si istoria ei ne fura mult timp, dar povestea e fascinanta asa ca o urmarim cu placere.

Odata iesiti din muzeu, ne indreptam spre metrou trecand pe langa intrarea Muzeului de Stiinte Naturale, cel la care nu facusem rezervarea...Circumstantele favorabile ne permit sa intram in cele din urma, de nu stim nici noi daca a fost noroc chior, spirit de reactie sau banala intamplare...

"Hope" scheletul de balena ce a luat locul lui "Dippy".

De data asta Tiranosaurul isi face auzita vocea!

Dupa un lung periplu prin tara, Dippy s-a intors acasa...

Un nou omagiu adus lui Mary Anning si al ei ichtiosaur...v-o mai amintiti?

Celebra felie de sequoia din muzeu are peste o mie trei sute de ani vechime, avea peste o suta de metri inaltime cand a fost taiat!

Ultima oprire o facem in Trafalgar square, dar e prea tarziu sa zabovim foarte mult.

Cladirea Galeriei Nationale e superb iluminata pe timp de noapte. Nelson, din varful inaltei sale coloane supravegheaza sever piata. Suntem obositi, plecam spre casa!

Ajungem pe intuneric, dupa o alta ora si jumatate prin metrouri. Suntem franti, asa ca mai ramanem o noapte in campingul rece si anonim.

Tara Galilor, cu strazi si mai inguste si cer ploios, ne intampina cu un vant napraznic ce ne scutura din rasputeri in timp ce ne apropiem de un pas montan.

Lui Aron i-a trecut febra, dar ii e greu sa se tina pe picioare din cauza unor puternice dureri de incheieturi. Trebuie sa se sprijine in timp ce se deplaseaza, asa ca nu ne indepartam prea mult de Hope.

Sunt suficiente doar cateva raze timide de soare ca sa ne faca sa zburdam!

Locul asta e foarte linistit, tocmai de ce aveam nevoie!

O scurta plimbare pe dealul din apropiere e intrerupta de ploaia marunta, mereu la panda sa te prinda in sah.

Ca sa mai amanam intoarcerea in civilizatie, framantam paine.

Unul mai putin de spalat!

Numeroase lacuri, inecate in verdele inca crud al toamnei, se insira pe langa drum precum un sirag de margele. Din pacate, in locurile cele mai panoramice nu exista posibilitatea de a parca din cauza drumului stramt, asa ca ne continuam drumul.

De multe ori carosabilul are doar trei-patru metri largime...cam putin avand in vedere ca noi suntem doi si treisicinci.

In drum spre nord, vai largi, napadite de ferigi rosietice ne incanta ochiul .

Terenul e imbibat cu apa, iar daca te hazardezi sa iesi din drumeagurile pietruite, chiar si pe pantele mai abrupte, risti sa te scufunzi, minim pana la glezna... v-o spunem din proprie experienta.

Cerul, aproape permanent acoperit de nori, ne obliga sa dam drumul motorului in timpul stationarilor mai lungi. Momentan, e singura metoda pentru incarcarea bateriilor, ca panourile solare sunt aproape inutile.

Suntem in Snowdonia National Park tot in Tara Galilor, iar azi vom incerca sa facem o plimbare in valea glaciara Cwm Idwal.

Oprim pe A5, langa Llyn Ogwen, un superb lac glaciar aflat in plin parc national. Din parcare, o poteca pavata cu dale de piatra serpuieste in sus spre un circ glaciar suspendat. Aron inca nu se simte, Markus nu vrea, iar mama nu poate, asa ca plecam sa facem plimbarea doar in doi, cu Petra.

La inceput, traversam cateva paraiase, poteca fiind usor de urmat...

Llyn Ogwen vazut de sus.

Ploile de toamna au umflat paraiele.

Crestele ne sunt ascunse de nori grasi , dar ne bucuram totusi de scurta pauza dintre ploi...

Dintr-o sa, coboram spre superbul circ glaciar, Cwm Idwal.

Aproape de lac, suntem ajunsi din urma de ploaie. Atitudinea pozitiva a unei familii de englezi ce o suporta nepasatori, urcand stoici spre lac, ne incurajeaza, mai ales ca noi coboram spre confortul micii noastre casute.

...ce pasiune au englezii astia pentru pietrele ridicate in picioare!

O ultima pauza la un centru de informatii, apoi ne intoarcem la Hope, unde suntem asteaptati cu un pranz fierbinte.

Calatorului ii sade bine cu drumul...

...frustrarea noastra majora in Anglia rurala a fost...sa nu avem unde sa ne oprim sa admiram peisajul!

...sau parcarile pline, ca si in superbul colt de paradis de mai sus.

Pregatiri de Halloween, aveti grija!

Ca sa dormim linistiti, ne refugiem pe un deal, in apropierea unui celebru cerc de pietre ridicate in neolitic, acum mai bine de cinci mii de ani.

Dam o raita in doi, inainte de culcare.

Dimineata cercul de pietre se vede un pic mai bine.

Happy family!

Cat de departe sunt de aici marile orase industrializate...

Una din rarele parcari ne dau posibilitatea de a vizita un vechi pod. Pe celalalt mal, o cladire in stil traditional britanic, se aseamana cu o casuta din povesti.

Parcarea pentru noaptea asta este langa un drum ce merge paralel cu Valul lui Adrian- un zid fortificat lung de mai bine de o suta de kilometri, construit din ordinul imparatului caruia ii poarta numele si care reprezenta granita de nord a provinciei Britannia. Spre miaza noapte se extindeau taramurile celtice libere ale Caledoniei.

Din loc in loc, masive turnuri de observatie intareau capacitatea defensiva a imperiului, iar mai multe castre romane adaposteau doua legiuni gata de interventie in caz de atac.

De-alungul zidului, o poteca de lung parcurs strabate Anglia de la vest la est pe vreo 117 km, dar portiunea cea mai spectaculoasa e cea ceantrala, exact in zona in care ne aflam.

Plecam spre est dis de dimineata. La doar cativa kilometri, ruinele unui fort si a unui turn de aparare ne imbie la o oprire.

O veche cariera de piatra s-a umplut cu apa creand un lac incantator. In parcarea din imediata vecinatate nu e permisa inoptarea ca altfel am fi venit aici inca de ieri. Resemnati, platim costul parcarii pentru patru ore, bani care vor ingrosa conturile organizatiei non profit National Trust.

Avem noroc de vreme buna azi, adica asta vrea sa zica ca nu ploua...

Aron nu e inca complet refacut dupa raceala, asa ca viteza de inaintare e redusa.

Parcursul e destul de valurit, cu urcusuri si coborasuri continue, spre diperarea lui Aron.

Traseul ales de noi, are in totalitate unspe kilometri.

Ne apropiem de partea cea mai spectaculoasa si mai circulata a intregului zid. Si se vede...cativa proprietari de caini au adunat excrementele, dar au uitat pungile...

Urcam pe Steel Rigg- un deal cu un abrupt spectaculos, traversat de zid.

Aron e frant, dar nu se lasa.

Pe partea cea mai frumoasa a traseului avem parte si de un pic de soare. Multumim!

Sycamore Gap, cu paltinul la care a fost fimat un memorabil moment al filmului Robin Hood.

Aproape de capatul traseului, ajungem la castrul de la Housesteads, foarte vizitat de curiosi.

Intram pe poarta din spate, din partea care e lipita de zid, asa ca nu mai cumparam bilete...

O opera de arta creata de localnici, foarte colorata si care evoca prin forma sa o poarta romana, a fost pozitionata in apropierea portii ce permitea accesul in Imperiu.

Numeroase panouri informative imbogatesc peretii din apropierea restaurantului din parcare. Obositi, intram sa ne informam daca mai circula autobuzele ce merg in directia in care il avem parcat pe Hope.

Spre bucuria noastra, raspunsul e pozitiv, asa ca, in mai putin de un sfert de ora privim peisajul prin geamul unui autobuz condus nebuneste de soferul sau grabit.

Strada e paralela cu zidul, astfel ca, un pic mai incolo, in departare intrezarim chiar si Sycamore Gap...

In parcare nu mai putem ramane, fiind deja expirat timpul pentru care am platit, asa ca plecam spre nord, spre Scotia.

Dormim in Alnwick, intr-o parcare inconfortabil de intunecoasa de la marginea orasului, in care am ajuns seara tarziu.

Dupa scoala, incercam sa vizitam castelul orasului, in care s-au filmat mai multe scene din "Harry Potter". E foarte vechi, din secolul doispe, fiind si al doilea cel mai mare castel privat locuit din Anglia, dupa Windsor. Din pacate, ultima zi de vizita pentru sezonul asta a fost... ieri, asa ca nu ni se mai permite sa intram...

Traversam un pod vechi, doar sa avem o privire mai de ansamblu asupra vechii fortarete. De departe, incercam sa identificam locurile din mitica saga cu vrajitori. Din pacate, se vad doar varfurile turnurilor ce strajuiau curtea in care au filmat scenele cu zborul pe maturi a rivalilor principali. E bine si asa!

Nu departe de castel, o gara a unei cai ferate locale dezafectate, construita in stil Victorian la sfarsitul secolului nouasprezece, a fost transformata in anticariat.

Si nu unul oarecare...Barter Books, cu peste cincizeci de mii de volume puse in vanzare si cu cei peste 350 de mii de vizitatori anual, e unul din anticariatele cele mai mari din Europa.

Vrajiti, ne pierdem printre rafturi...

Fiecare dintre noi e atras de alte rafturi, in functie de pasiuni!

Un loc imperdibil pentru "cautatorii de comori" pasionati de lectura!

Nici noi nu am rezistat numeroaselor tentatii!

O parte importanta a gradinilor castelului a fost reamenajata in stil modern, cu fantani arteziene inconjurate de gazon tuns scurt, in stil englezesc. Numeroase specii de plante otravitoare vii sunt prezentate publicului intr-o zona separata, in timp ce in exterior, o enorma casa construita in copaci a fost transformata in restaurant.

Aranjamente de Halloween.

Casa asta din copac e fabuloasa! Peretii sunt din lemn, la fel, pardoseala si mobilierul.

Putin mai la nord, capitala Scotiei, Edinburgh o batem la picior, ca e foarte greu sa gasesti parcare in orasele mari...

Pe cand ajungem la Parlamentul scotian suntem deja obositi, dar curiozitatea ne mana inainte.

Scotian, Britanic si Ucrainean...semn al sustinerii neconditionate acordate acestei tari.

Grupuri de tineri, mascati, dau culoare strazii...e seara de Halloween.

Ne indreptam spre centrul vechi.

Bineanteles ca magazinele de souveniruri ofera zeci de varietati de whiskey local...aproape imposibil sa rezisti tentatiei!

Fulare, kilturi, cimpoaie si multe, multe vesminte in carouri sunt expuse peste tot.

Asta-i un magazin foarte specializat, dar care nu duce lipsa de pasionati! Unul e de-al nostru!

De muzeul asta am auzit si citit multe bune si multe rele...sa-l exploram!

La parter, o noua intalnire cu una din cele mai vechi locomotive din lume, mandria scotienilor. Are acceasi varsta ca si Puffing Billy, vazut la muzeul de stiinte din Londra.

Un robot "inteligent" ii raspunde semnelor lui Markus.

Redescoperim scripetul.

Dolly, prima oaie clonata.

In doar cativa metri trecem de la robotica la stiinte naturale.

Doua exponate atat de diferite, par sa se impace de minune, dar singurul lucru ce le e in comun ar fi... coarnele.

Feline, rechini, corali si...

...avioane.

Mare harababura, cu foarte multe exponate de toate felurile, un pic haotic aranjate, dar, totusi...ne-a placut!

Faimosul castel al orasului il admiram pe inserat de pe terasa panoramica a muzeului.

Plecam spre nord, pe timp de noapte, intr-un trafic infernal.

Parcarea pentru somn e undeva la vreo o suta optzeci de kilometri nord de oras, pe malul marii.

Nu-i destul ca plecam tarziu din oras, incetiniti de traficul lent, dar, colac peste pupaza, mai trebuie sa si schimbam un bec de faza scurta ce ni se arde la plecare...

Ajungem seara tarziu, adormind repede in locul pustiu si batut de vant.

Dimineata facem paine proaspata!

E atat de buna cu pasta de alune ca infulecam mai bine de jumatate din ea, doar la micul dejun!

Ca sa mai consumam din numeroasele calorii consumate, iesim la o plimbare pe malul marii.

Exploram indelung stancile alunecoase de pe coasta, unde fiecare mic bazin ascunde nenumarate surprize.

Numeroase geode cu ametisti sclipitori ii aprind imaginatia lui Markus, care tare si-ar dori una, dar rocile dure si statutul de zona protejata a locului ne fac sa renuntam la idee.

Putin mai la nord, de pe faleza unei inalte peninsule, austerele ruine ale castelului Dunnottar nu inceteaza sa supravegheze marea.

Locatia e faina, dar nu vrem sa-l vizitam din cauza pretului: 28 de sterline...atat de mult nu merita!

Ne intoarcem la Hope, abandonat pe margine de drum.

Plecam spre nordul Scotiei spre Highlands!

Emie si Joshka, cuplul de autostopisti nemti cu care am calatorit in Armenia si Georgia ne-au recomandat o pagina web ce descrie destinatii curioase, monumente particulare, locuri misterioase. Se numeste www.atlasobscura.com si a devenit unul din site-urile ce ne inspira cel mai mult in alegerea itinerarului. Spre marea mea surpriza, in mijlocul Highlandului scotian am gasit referiri la o piramida misterioasa. Curiozitatea ne mana pe drumuri neasteptate, astfel ca, pe la ora amiezii al ultimei zile din octombire oprim intr-o parcare din care ar trebui sa urcam pe varful de deal unde se afla monumentul...

Mai multe sageti informative indica accesul spre gradinile unui castel, iar o fotografie panoramica ii poarta si numele...Balmoral. Ca un fulger, prin cap imi trece tot ce stiu despre locul asta...ca e un castel regal, resedinta favorita a reginei. Intram din curiozitate in domeniul regal, impreuna cu un grup numeros de vizitatori.Se pare ca intrarea e gratuita, dar se poate vizita doar exteriorul . Pentru noi e suficient!

In timp ce dam ocol fastuoasei resedinte, de pe internet aflam ceea ce banuiam deja: regina Elisabeta a II-a a murit aici in data de 7 septembrie 2022...

Domeniul foarte vast in care a fost construit castelul e in mare parte acoperit de paduri de foioase. Nu-i de mirare ca reginei ii placuse atat de mult aici!

Pana pe varful de deal ce era destinatia noastra initiala, mai avem aproape o ora de mers pe jos, dar plimbarea a meritat tot efortul!

Trecem pe langa unul din numeroasele conuri comemorative ridicate in padure, apoi, dupa un urcus abrupt, surpriza!

Avem in fata ochilor o piramida de piatra, ridicata pe varf de deal, intr-un superb punct panoramic!

A fost construita in 1862, in memoria printului Albert din ordinul vaduvei acestuia, regina Victoria.

Coboram pe un drum pustiu, printre minunate culori de toamna tarzie.

Cateva vaci tipice scotiene din rasa Highland pasc pe un camp al domeniului regal. Incerc sa le prind intr-o fotografie mai de detaliu, apropiindu-ma, dar sunt timide si pastreaza distanta. Acum imi pare rau ca nu avem un teleobiectiv...

Seara se lasa rapid in perioada asta a anului, asa ca nu prea zabovim in Inverness, unde am oprit pentru cumparaturi. Dealungul raului Ness, coboram spre malul estic al lacului Loch Ness. Din pacate, nu prea sunt parcari gratuite pe malul lacului, doar parcari in imediata vecinatate a drumului. Ne multumim cu una din ele care are vedere spre celebrul lac, sperand ca noaptea v-a trece fara sa fim deranjati prea mult de trafic.

Loch Ness e lacul cu cel mai mare volum de apa din Insulele Britanice si a doua ca suprafata. Apele sale, tulburi si reci, vremea capricioasa cu ploi multe si ceturi dese au alimentat misterul ce inconjoara existenta "monstrului". Numeroasele fotografii, inregistrari de sonare si filme ce l-au avut ca protagonist s-au dovedit a fi falsuri mai mult sau mai putin grosolane, dar, pana una alta, numarul mare de turisti atrasi de legenda acestuia sustin puternic economia locala...asa ca legenda trebuie alimentata...convine!

La ceas de cina, inca ne holbam spre apele intunecate ale lacului, sperand parca intr-o misterioasa aparitie...

Nici dimineata, la mic dejun situatia nu se schimba prea mult. Nessie nu se arata!

Voi vedeti ceva? Un gat lung cu cap mic...ceva?!

Inconjuram lacul spre sudvest, facand o oprire la o cadere de apa umflata de consistentele ploi din ultimele saptamani.

O frumoasa cascada. Atunci si acum.

Din pacate, dupa impresionantele cascade norvegiene vazute in primavara, toate celelalte par a fi minuscule, nesemnificative...

Urcam pe un platou inalt, acoperit de paduri de foioase, apoi, un pic mai spre nord, unde padurea dispare complet, lasand loc tipicului peisaj scotian.

Vegetatia ierboasa cu multe ferigi rosietice inconjoara numeroasele loch-uri (lacuri glaciare).

Loch Duich nu e un lac, asa cum ii sugeraza numele, ci un lung golf, legat de mare printr-un canal ingust. Pe unul din numeroasele-i insule, o mica fortificatie avea rolul de a apara zona de incursiunile vikingilor.

Construita in secolul XIII, pe ruinele altora mai vechi, Eilean Donan e cel mai fotogenic castel din Scotia, ca dovada, numerosii fotografi cu trepiede ce se inghesuie sa ocupe pozitia cea mai buna...

I-am vazut asteptand ore si ore doar sa faca cate o serie de fotografii castelului, profitand de rarele momente in care soarele iesea dintre nori.

Vi-l amintiti din "Highlander"?

Descendentii familiei care a restaurat complet castelul, la inceputul secolului XX, au deschis castelul vizitatorilor, dand si posibilitatea de a innopta intr-una din numeroasele camere de oaspeti. Organizeaza si nunti...aviz amatorilor!

Petra il deseneaza rapid in jurnalul ei secret...

Intram pe superba insula Skye, ce apartine arhipeleagului Hebridelor. Aici, de-a lungul mai multor secole doua clanuri, MacLeod si MacDonald, s-au razboit sangeros pentru putere.

Un grup de indieni isi fotografiaza nevestele imbracate in sari, avand in fundal podul Sligachan construit peste un rau ale carui ape, potrivit legendei, ar fi o poarta spre o lume magica...

Nu prea au timp sa vada daca e adevarat, ca doamnele, pe jumatate congelate se refugiaza in masini, asa ca, foarte repede galagiosii sudasiatici dispar, lasandu-ne singuri.

In nordul insulei Skye, Fairy Glen e o zona incantatoare cu dealuri rotunjite si pante dulci, lacuri si varfuri stancoase ce au inspirat numeroase legende.

O parcare mica din apropiere ne e refugiu temporar pe timpul amiezii, apoi exploram peisajul, impreuna cu numerosi alti vizitatori.

Suntem permanent amenintati de ploaie...

Pantele repezi sunt numai bune pentru ghidusii!

Urcam la Castelul Ewan, un varf stancos absolut natural ce nu are nimic de a face cu numele ce i-a fost atribuit...

Stropi mari si grei incep sa cada tot mai des din cer, spre disperarea unui grup de italieni de-abea sositi. II indrumam spre locul cel mai interesant, apoi fugim la camper inainte sa ne ude complet!

Ploile Atlantice ne vor insoti pe tot periplul nostru Britanic...

O mica parcare, linistita si izolata, situata langa un pitoresc sat de pescari, ne e adapost pe timpul noptii. Avem si vedere spre mare, iar apusul de soare e cireasa de pe tort!

Pregatim un delicios Tiramisù.

Facem ocolul peninsulei pe care ne aflam, trecand pe malul estic. De aici vom merge tot spre sud! Directia: Portugalia!

Stancile unui mic golf pastreaza urme de dinozauri. Coboram sa le gasim, dar e foarte foerte greu sa le deosebesti de crapaturile naturale ale rocilor.

Fara nici un rezultat concret, ne alaturam copiilor ce sapa canale in nisip.

In apropiere, un mic parau se arunca de pe stanci.

"Old man of Storr"- o stanca ascutita de vreo cincizeci de metri inaltime se inalta deasupra peisajului. E prea frig ca sa-i mai convingem pe copii sa ne aventuram pe scurta plimbare pana la baza acestuia, asa ca ne continuam drumul spre sud.

Ramanem doua nopti in acelasi loc, inconjurati de natura, un loc in care, dimineata coboara caprioarele.

Wilderness!

In zona asta a tarii intalnim foarte multe campere inchiriate, in special la sfarsit de saptamana.

In drum spre un celebru pod de cale ferata, intr-o larga curba spre dreapta, am impresia ca sunt prea pe mijlocul drumului, fix in momentul in care ne intersectam cu un camper ce vine din directia opusa... Bufnitura provocata de impactul celor doua oglinzi e inspaimantatoare. Trag pe stanga, pun avariile, si incercam sa evaluam daunele. Ale noastre si ale celuilalt, dar ia-l de unde nu-i, nu s-a oprit! Oglinda noastra din dreapta s-a inchis, dar nu are mai nimic, doar o mica crapatura in partea inferioara.

Masina care se afla in spatele nostru ne depaseste, oprindu-se cu avariile aprinse. Speram ca nu am lovit-o! De la volan, coboara o doamna care ne inmana o hartie cu numarul ei de telefon. Dupa spusele dansei, camperul ce se deplasa pe contrasens (si caruia i s-a distrus complet oglinda) era intrat pe banda noastra...

Ma simt un pic responsabil de cele intamplate, dar daunele noastre sunt nesemnificative, asa ca mai asteptam cateva minute, dupa care ne continuam drumul pana in parcarea de unde urmeaza sa facem o scurta plimbare.

In timp ce alegem parcarea mai ieftina, care oricum costa o exagerare ca e 6 lire, apare camperul cu care am avut incidentul... Ne urmareste prin parcare, apoi da sa plece... noroc cu Aron care-i surprinde in timp ce ne fotografiau din spate. Claxonez nervos, facandu-i semn sa se intoarca in parcare.

Un tip cu puternic accent francez, politicos, ne acuza ca eram pe contrasens. Nu ma contrazic prea mult, ci ii inmanez numarul doamnei ce conducea masina, pe care o suna numaidecat.

Dupa convorbire, i se schimba tonul si atitudinea. Chiama asigurarea, care-i confirma acoperirea pentru oglinzi, apoi completam niste acte, pe care le fotografiem prevazatori.

Oglinda facuta tandari.

Sa ne ne fie invatatura de minte!

Ne indreptam spre viaductul Glenfinnan...

...cel in curba, din "Harry Potter"!

Urcam spre un punct de belvedere, de unde vederea spre viaduct e optima. Din pacate, de cateva zile, celebrul tren cu aburi, "The Jacobite steam" (sau sa-l chemam mai bine "The Hogwarts Express"?) nu mai circula, ca altfel am fi putut face niste foto (si mai) grozave!

In departare, o coloana singuratica, pe malul unui Loch ne atrage atentia. Ramane pe mai tarziu!

Loch Shiel.

In varful monumentului, statuia unui "Highlander" scotian a fost ridicata in memoria unuia dintre numeroasele razboaie (inutile) impotriva englezilor.

In drum spre Cairnryan, un mic port din sud vestul Scotiei, notez cu ingrijorare aprinderea unui bec rosu in bord. Avaria semnaleaza o defectiune a franelor. Ni s-au mai aprins in Armenia, atunci cand am avut problema cu schimbul placutelor de frana...

De data asta nu mai vrem sa schimbam si discurile, asa ca, urgent, incercam sa gasim un mecanic care sa ne schimbe placutele! Dam cam o duzina de telefoane pe la mecanicii Fiat din Glasgow, dar nu reusesc sa-i impresionez cu povestea noastra. Ni se propun niste programari peste o saptamana sau chiar doua! Degeaba le explic ca maine avem o nava spre Irlanda de Nord...

Plecam spre sud dezamagiti. Pe drum oprim la trei mecanici, dar fie nu au spatiu pentru imensa noastra casa, fie nu au timp...

In ultima instanta dau telefon unui mecanic de langa Belfast, explicandu-i care-i necazul. Tipul imi da un raspuns evaziv, zicandu-mi sa-l sun maine, dupa ce coboram de pe nava. Il simt dupa voce, e omul nostru!

Un pic de scoala dupamasa, inainte de traversare.

Dimineata devreme, plecam spre Irlanda de Nord.

Navigatia dureaza doar doua ore, timp in care vizionam un film la bordul navei.

Ajunsi in Larne, putin mai la nord de Belfast, nu ne mai sinchisim sa dam telefon mecanicului, ci ne prezentam direct la atelierul de reparatii. Suntem primiti foarte calduros de sotia sefului ce se intereseaza de calatoria noastra, bombardandu-ne cu intrebari. In timp ce Aron incearca sa -i raspunda cat mai detaliat, incerc sa le explic mecanicilor despre ce e vorba.

Demonteaza roata, constatand ca placutele sunt in stare buna, doar ca firul electric ce e legat la senzor s-a topit creand un scurt circuit. De aici venea becul aprins prematur in bord! Fericiti ca placutele nu s-au consumat inca, repunem in stiva placutele de rezerva noi din dotare. Unul din baieti ne avertizeaza ca roata din fata dreapta e foarte consumata, specificand ca e ilegal in UK sa circuli cu asa ceva... Scoatem roata de rezerva si o inlocuim cu cea uzata...se pare ca in curand ne paste un schimb de cauciucuri! Dupa ce au taiat firul senzorului sa nu ne mai alarmeze degeaba, baietii monteaza roata noua. Trebuie doar sa nu uitam sa controlam din cand in cand grosimea placutelor!

Cu inima usoara, merg in birou sa platesc interventia, dar, spre marea mea surpriza proprietarul nu vrea bani! Sa fi fost simpatie sau empatie, sau a fost doar magia exercitata de copii? Nu stim!

Ma intorc in birou cu o sticla de vin italian si una de tuica din Romania care sunt primite cu mare bucurie, apoi plecam intrebandu-ne daca oamenii pe care i-am cunoscut aici sunt protestanti, adica englezi, sau catolici irlandezi? Faptul ca au patru copii ne face sa credem a doua varianta...ce diferenta fata de tratamentul avut in Scotia!

Firma se numeste: Thomas McCrea & Co LTD. Daca aveti nevoie de un mecanic in zona vi-i recomandam!

Renuntam sa vizitam Belfastul, ca se apropie amiaza, iar noi am vrea sa vedem azi Giant's Causeway!

Bineanteles ca cerul e acoperit, dar pe de-acum suntem obisnuiti! Alegem traseul ce ne v-a duce pe ocolite spre faimosul site, patrimoniu UNESCO.

De pe faleza, aruncam o privire spre mica peninsula, unde maretia coloanele de bazalt, caci despre ele e vorba, poate fi admirata cel mai bine.

Coboram sa vedem de aproape coloanele. Peisajul e magnific !

Traseul pe care l-am ales, fiind mai ocolit, e mult, mult mai rar parcurs de numerosii turisti ce viziteaza anual coloanele. Ne bucuram de natura!

Cateva din cele patruzeci de mii de coloane.

Gigantice, nu degeaba au intrat in folclor!

Din pacate, poteca panoramica taiata in panta abrupta a falezei a fost inchisa cam la jumatate de kilometru distanta, iar azi copiii nu vor sa ma urmeze sa ...sarim gardul. Ne intoarcem spre mica peninsula vazuta de sus.

Dalele naturale de piatra sunt foarte umede, deci foarte alunecoase! Trebuie sa avem mare grija! Noroc cu micile diferente de inaltime intre diferitele coloane care ne opresc la nevoie!

Poligoane...

Ploaia marunta ce ne insotise la un moment dat se opreste, lasand loc razelor solare ce lumineaza un superb curcubeu.

Pentagoane, hexagoane, ba chiar si heptagoane. Mai rar apar si coloane cu trei, patru, cinci si pana la opt laturi, dar noi nu am dat de ele.

Parcam langa insignificantele ruine ale castelului Dunseverick.

Pe peninsula cu ruine nu vrem sa mergem, preferam mai degraba poteca costiera, noroioasa si alunecoasa.

In apropiere, o cascada in evantai isi curbeaza apele inspumate spre mare.

Intram in Republica Irlanda dupa masa tarziu, pe langa o superba plaja...pacat ca in locurile astea apa e atat de rece!

Prima noapte in Irlanda o dormim intr-o mica parcare a unei plaje. Din fericire suntem adapostiti de vantul rece ce sufla cu putere, starnind valuri uriase.

In timpul refluxului, facem o plimbare pe plaja. Trebuie sa fie paradisul windsurferilor cu un vant ca asta!

O alta plaja din apropiere e foarte recomandata pentru nisipul fin si locatia spectaculoasa.

Parcam in curtea unui camping, negociind un pic costul acesteia. Ii lasam omului doua lire, ca atat ne-a mai ramas din tara vecina, apoi ne incumetam sa-l infruntam pe Eol dezlantuit.

E la peste un kilometru departare, din cauza unei pasuni prin care, proprietarul nu lasa pe nimeni sa treaca. Avem de ocolit foarte mult...Nici traseul nu e bine marcat, asa ca, cei mici impreuna cu mama se intorc la Hope sa pregateasca un ceai cald, in timp ce noi doi, cei mari mergem pana la plaja.

Murder Hole beach.

Superba, chiar si pe o vreme ca asta!

Plaja e superba, dar curentii marini periculosi fac ca inotul sa fie foarte riscant chiar si vara pe vreme buna!

Daca nu ai grija, vantul te doboara!

Ca sa injumatatim drumul la intoarcere, trecem prin atat de controversatul teren privat...

Nu numai ca dormim bine intr-un mic port pescaresc, dar gasim si un robinet cu apa potabila de la care ne umplem rezervoarele cam goale.

Slieve League e practic o faleza ce se inalta cu cateva sute de metri deasupra Atlanticului. Parcarea, aflata cam departe, la vreo patru kilometri mai jos, costa cinci euro pentru doua ore. Gardianul care ne taie biletul, dupa un moment de sovaiala, ne lasa sa mergem intr-o parcare aflata mai su, in varful unui drum tortuos si abrupt. Ne explica cum sa intram in curba cea mai abrupta, avertizandu-ne ca, odata ajunsi pe faleza, chiar si vantul poate fi periculos. Urcam in viteza a doua, cu pedala apasata pana in podea, simtind din plin rafalele ce ne scutura zdravan.

Drumul ingust si fara protectii, ne scoate in parcarea superioara, un pic incomoda din cauza pantei accentuate.

Ne indreptam spre platforma de observatie pozitionata deasupra haului.

Vantul e rece iar vizibilitatea cam redusa din cauza cetii ce invaluie creasta muntelui.

Mult sub noi, imense valuri inspumate asalteaza neancetat baza falezei.

Urcam un pic mai sus pe poteca bine amenajata, dar vizibilitatea se reduce simtitor, asa ca ne dam batuti. Destul! Ne intoarcem la Hope sa ne incalzim cu o ciocolata calda!

De multe saptamani de zile traim un echilibru energetic precar... Din cauza lipsei de soare bateriile se incarca mai mult de la alternator, fiind mai mereu la minim, iar asta exclude utilizarea masinii de spalat din dotare. Suntem nevoiti ori sa apelam la prieteni, ori sa utilizam spalatorii, care sunt scumpe dar eficiente. Oprim intr-una amenajata in parcarea unei benzinarii.

In timp ce hainele se spala, Aron obsearva un panou cu o priza de curent...nu stam mult pe ganduri si ne legam sa mai incarcam un pic bateria.

In schimbul catorva banuti, un automat de oua produse intr-o ferma din apropiere, ne furnizeaza necesarul pe cateva zile...

Tata vrea sa incerce berea Guinness, dar v-a ramane cam dezamagit...Odata ce ai gustat adevarata bere belgiana, cam toate celelalte raman in penumbra!

Invitatia generoasa a unei verisoare care locuieste la cam o suta cincizeci de kilometri distanta nu poate fi refuzata, asa ca ne indreptam intr-acolo chiar daca asta inseamna sa conducem pana seara tarziu!

In cele trei zile ce vor urma, intr-o companie placuta, regasim caldura umana, prietenie de durata, amintiri de lepadat si vibratii pozitive.

Ica, Dan, Hugo, Horatiu, va multumim de ospitalitate!

In drum spre Dublin, oprim la miticul Tara Hill. Fizic, nu e mare lucru de vazut, dar pentru istoria indepartata a irlandezilor, cea in care faptele istorice se impletesc cu mitologia, a fost un loc extrem de important.

Lia Fail, piatra misterioasa langa care erau incoronati regii irlandezi, pare azi aproape nesemnificatica, dar, potrivit numeroaselor legende in care vine mentionata, are puteri magice...

Nu putea lipsi nici sfantul Patrick, patronul Irlandei.

In apropiere se afla unul din siturile preistorice cele mai surprinzatoare ale preistoriei: Newgrange. Constructia, de forma circulara e mai veche decat Stonehenge si decat piramidele egiptene.

Newgrange e un tumul cu un tunel lung ce sfarseste intr-o camera mortuara in forma de cruce. In vasta campie a raului Boyne, in apropiere mai exista doua morminte asemanatoare, din care unul ar fi vizitabil, dar momentan e inchis.

Biletele le-am rezervat pe internet, unde ni se recomanda sa ajungem cu o jumatate de ora inaintea orei de intrare. Asa si facem, iar dupa ce avem biletele in mana, facem un tur al centrului pentru vizitatori.

Linia timpului pe care au fost marcate perioadele de constructie a celor mai insemnate monumente istorice, pozitioneaza constructia mormantului la cateva sute de ani inainte de Stonehenge. Amazing!

Numeroase fotografii ne prezinta interiorul.

Knowth si Dowth sunte celelalte doua, aflate in vecinatate.

Numeroase simboluri spiralate, atribuite mai tarziu celtilor orneaza megalitii ce sustin acoperisul tunelului.

Traversam un pod pietonal, imbarcandu-ne apoi intr-un microbuz matusalemic, care ne duce la destinatie, printre ferme si pasuni.

Prima intalnire...electrizanta!

Intrarea misterioasa.

Deasupra usii e vizibila fereastra prin care, odata pe an, in ziua solstitiului de iarna, o raza solara, traverseaza lungul tunel, iluminand camera mortuara pentru...un sfert de ora! O data pe an! Calcule astronomice au aratat ca, in urma cu cinci mii de ani, prima raza a soarelui ce rasarea era cea care lumina tripla spirala sculptata pe zidul din fundul camerei. Precizia cu care a fost orientata constructia e incredibila!

Eternele spirale.

Dam ocolul constructiei, sa vedem pietrele sculptate de la baza zidului, apoi ne pozitionam la intrare.

Accesul in monument se face in mici grupuri de cate maxim zece vizitatori. Urmand sfaturile ghidului ce ne insoteste, intram aplecati sa ne protejam capetele.

Optima iluminare a galeriei ne permite sa observam mai bine inciziile de pe bolovanii ce formeaza peretii.

In capat, camera mortuara in forma de cruce, prezinta trei camere laterale, fiecare cu cate un bazin de piatra in care erau asezate, in pozitie fetala, corpurile defunctilor.

Ghidul stinge becurile ce ilumineaza galeria. O penumbra mistica ne invaluie, apoi, incet o raza de lumina patrunde dinspe intrare. E artificiala, dar a fost pozitionata in asa fel incat sa redea intensitatea si miscarea razei solare ce patrunde in sala la solstitiu. Fantastic rezultat al ingineriei "primitive"!

Dublin e o capitala mai degraba mica. Traversam centrul seara tarziu, parcand apoi in curtea interna, foarte verde, a unui bloc. Adriana, o alta verisoara a Ilusei ne intampina zambind. Bine a-ti venit!

Din nou suntem ca de-ai casei, intr-un camin mic, insufletit de oameni primitori. Nepadam amintiri, bem un pahar, radem, ne minunam de rapiditatea cu care cresc copiii...

Spre marea noastra surprindere, Aron decide sa se tunda. Alegem o frizerie turca, apoi intram cu incredere. Proprietarul e un tanar turc, dichisit foarte la moda, ce pandeste intr-una daca mai intra vreun potential client. S-a nascut la Istanbul, dar a crescut apoi in Irlanda. Asta se vede cumva in comportament. Caldura umana simtita de fiecare data cand intram intr-un magazin in Turcia, aici lipseste aproape cu desavarsire.

O doamna cu puternic accent sovietic, ce gangure si cateva cuvinte in romana, il ia in primire pe Aron. Noroc ca nu e pretentios de cum e tuns!

Stilul e de pe vremea perestroikai...

Noul Aron, cu freza lui de Est Europa de sfarsit de ani nouazeci, se mai consoleaza un pic stiind ca parul il v-a dona unei asociatii ce face peruci copiilor aflati sub tratament citostatic...

Adriana, Sorin, Patrick, Sasha, ne bucuram ca ne-am (re)antalnit! Va multumim!

E din nou luni, suntem gata de plecare! Iesim din Dublin dis de dimineata, apoi rulam inspre sud, spre Glendalough.

Vremea e cetoasa ca suntem intr-o vale stramta in care umezeala ramane blocata indelung, dar atmosfera misterioasa care se creeaza astfel contribuie ulterior sarmului pe care il emana locul.

Glendalough era una din cele mai vechi manastiri din Irlanda. Fondata in secolul sase, a avut un rol important in pastrarea identitatii catolice ale natiunii.

Ce a mai ramas de vazut sunt ruinele catorva biserici pierdute intr-o padure de cruci.

Biserica sfantului Kevin.

Monumentul cel mai impresionant ce a supravietuit e un turn circular inalt de vreo treizeci de metri cu rol de clopotnita, turn de observare, magazie si loc de refugiu in caz de nevoie.

Ca sa fie mai usor de aparat, intrarea se facea printr-o usa aflata la aproape patru metri inaltime, accesibila probabil cu o scara mobila.

Leap Castle, cu istoria sa sangeroasa plina de intrigi, tradari si alte tragedii, e cel mai bantuit castel din Irlanda. O intensa activitate paranormala, cu numeroase stafii si alte entitati a fost semnalata de mai multi fanatori de fantome. Cica ar fi fost vazuta o doamna imbracata in rosu cu ce tine un pumnal in mana, amenintator ridicat. Apoi ar mai fi doua copile ce au fost vazute jucandu-se impreuna. Uneori, una din ele cade de pe bastionul central, disparand brusc inainte de a atinge solul. Batranul sezut in balansoar din fata semineului, tanara seminuda ce alearga pe coridoare si calugarul cu haine si tunsoare tipice fac si ei parte din peisaj...

Chiar daca e proprietate privata, indraznim sa intram in curte, fara sa batem insa la usa. Ne-ar fi placut sa intram, dar nu vrem sa deranjam...viii si stafiile!

Spre seara, gasim o minuscula parcare, nu departe de stancile de la Moher. Parcam inainte de lasarea intunericului, bucurosi ca suntem singuri. Dar, pe la zece seara un van inchiriat vrea si el sa se opreasca peste noapte. Soferul decide sa intoarca masina, cu toate ca vizibilitatea e redusa si locul stramt. Nu coboara nici un alt pasager sa-l ghideze, iar rezultatul e ca se reazama cu spatele de aripa noastra dreapta. Spatiul de manevra e foarte redus, asa ca-i urlu, avertzandu-l, ca nu vrem sa ramanem fara oglinda. Un tanar cu puternic accent francez se scuza balbaind...incepatori!

Pe la miezul noptii mai vine un camper ce blocheaza poarta de acces spre terenul adiacent...

Dimineata, mai multi proprietari de caini vin sa-si plimbe patrupedele, parcandu-se cum pot...

Pana la urma plecam fara sa fi facut scoala, ca nu vrem sa ramanem blocati mai mult decat ar trebui.

Trecem pe langa imensa parcare a centrului de vizitatori de langa stancile pe care am vrea sa le vizitam. Pretul parcarii, o nerusinare de 12 euro pentru fiecare adult din masina (da!) ni se o exagerare. Preferam mica parcare a unei ferme private aflate la vreo zece kilometri distanta. Punem trei lire intr-o cutie desemnata, apoi ne parcam in locul si modul indicat de un tanar iesit din casa ca sa ne ghideze.

Plecam pe o ploaie mocaneasca ce promite sa ne ude binisor, dar, care , odata ajunsi pe faleza, inceteaza sa ne mai deranjeze.

Traseul devine un pic alunecos din cauza noroiului, trebuie sa fim foarte atenti!

De multe ori suntem la doar doi pasi de margine!

Stancile de la Moher sunt obiectivul turistic cel mai vizitat din Irlanda!

Azi, soarele a decis sa ne incalzeasca putin.

Opt kilometri e lungimea traseului. E foarte, foarte spectaculos!

Intalnim tot mai multi plimbareti, semn ca centrul de vizitatori nu e departe!

Inainte sa intram in cladire, ne curatam incaltamintea de noroi cu niste perii speciale

Ne impartim in doua grupuri; in timp ce mama si cei mici se opresc sa bea un ceai cald, impreuna cu Aron tentam imposibilul. Vrem sa ne intoarcem cu stopul la parcarea in care a ramas Hope. Nu-i treaba usoara ca locul e cam in afara strazii principale, dar incercam.

Stam cam un sfert de ora in acelasi loc, dar masinile care trec sunt fie pline, fie sunt conduse de turisti ce le-au inchiriat. Ne zambesc dar nu opresc. Plecam pe jos, pe margine de drum. Carosabilul e foarte ingust astfel ca, intr-o curba, reusim sa oprim o masina. Soferul, un barbat de vreo saizeci de ani, cred ca a oprit mai mult din precautie decat din dorinta de a ne lua. Oricum, suntem la bord si asta e cel mai important. Ne miscam in directia buna! Destinatia omului e pe undeva pe principala, destul de departe de unde vrem sa ajungem. Stim asta asa ca incepem o lunga conversatie despre Brexit si efectele care le are asupra Irlandei, astfel ca, discutia fiind neterminata, omul decide sa ne duca pana la camper. Banuiam ca avea sa fie asa...ii multumim calduros pentru sfaturi, coversatie si pasaj.

Dormim in sunet de valuri agitate, in varful unor faleze, la stancile Kilkee.

Nu prea ne dam seama ce are de impartit el Che cu stancile astea...

Valurile astea de departe par mici, dar le aproximam inaltimea la cativa metri...

Intorsi din plimbarea facuta in doi, copiii ne asteapta cu cina facuta..."maccheroni al formaggio"

Un circuit inelar ne duce la o superba plaja in peninsula Dingle.

Dunquin pier e foarte spectaculos chiar si cu vantul asta puternic care aproape ca ne doboara de pe picioare.

Micul debarcader era folosit pentru transportul oilor din insulele Blasket, aflate in apropiere.

Atacul impotriva Angliei din 1588 avea ca scop reinstaurarea catolicismului britanic, distrugerea flotei englezesti pentru a evita alte atacuri pirateresti din partea acestora in Caraibe, dar si indepartarea de la putere a Elisabetei I. Cu acest scop, spaniolii au decis invazia Angliei, trimitand in acest scop cea mai formidabila armata a acelor timpuri, Invincibila Armada, formata din peste cincizeci de mii de oameni, imbarcati in o suta cincizeci de nave. Francis Drake, corsarul care daduse atatea batai de cap spaniolilor in Antile si care avea sa fie numit cavaler si viceamiral pentru ispravile sale, reusise sa imprastie flota spaniola, care a fost nevoita sa inconjure insulele britanice prin Atlantic si Marea Irlandei. Foarte multe nave se vor distruge pe coasta de vest a Irlandei, cateva chiar aici intre micile insule din fata noastra...

Barul cel mai vestic al Europei e inchis , asa ca ne vedem de drum, sub puternicele rafale ale unui vant nemaivazut.

Alegem strada costiera, batuta de nemiloase rafale laterale care ne zgaltaie puternic.

Aron face greseala de a cobora din masina pentru niste manevre, dar vantul puternic il zvarle cat colo, indoind usa din dreapta spre fata, care, cedand intr-un tipat metalic asurzitor, ia o pozitie nenaturala.

Incercam sa indreptamm metalul indoit, dar degeaba...fiecarei deschideri a usii se asociaza un scrasnet metalic deranjant.

Strada R572, numita si Ring of Kerry e un circuit panoramic ce urmareste coasta peninsulei Iveragh aprope o suta optzeci de kilometri.

O facem incet, descoperind locurile mai atragatoare.

Unul din putinele momente cu soare...

Waterville a fost una dintre favoritele destinatii de vacanta a celebrului mit al filmului mut...

...verde de Irlanda...

O parcare izolata de langa micul port Rosslare ne devine refugiu pentru ultimele doua nopti in tara. Ferryboat-ul cu care plecam pleaca dupa masa, iar navigatia urmeaza sa dureze nu mai putin de optsprezece ore. Destinatia e Cherbourg, in Bretagne.

Ne imbarcam cam cu o ora inainte de plecare.

Fiindca nu am cumparat locuri in cabina, ne pozitionam la prova,in sala de mese, dar, odata iesiti in larg ne dam seama ca a fost o grava greseala. Valurile mari ne creeaza un rau de mare pe care demult nu l-am mai simtit, astfel ca mama si Aron dau concurs care sa umple mai repede cat mai multi saci de hartie pregatiti pentru cei cu "motion sickness".

Bineanteles ca pentru toate relele ce se intampla, vinovat e tata. De data asta pentru ca nu a luat cabina... Omul, umilit de familie, merge la biroul de check in, unde cere o camera sa ostoiasca gurile rele ce l-au mustruluit. Angajatul de la ghiseu, dupa accent probabil un esteuropean, simte un fel de empatie pentru el, dandu-i o camera in partea centrala a navei, unde ruliul navei se simte mai putin. Are si hublou asa cum pretinde printesa tatei, ba si mai mult... a fost pe gratis!