Ungaria, Slovacia si Polonia

E dupa masa tarziu pe cand ajungem in Vama Bors. Ofiterul de servici ne controleaza timid facandu-ne sa deschidem usa laterala ce ascunde invalmaseala de lucruri de sub patul lui Aron. Speriat de perspectiva de a cotrobai prin maldarul nedefinit, vamesul se da indarat, inmanandu-ne pasapoartele. Putem intra in Ungaria. Suntem pe la ora crepusculului, iar soarele incearca sa treaca repede pe emisfera opusa, zadarnicindu-ne eforturile de a conduce pe lumina. Noroc ca strazile sunt drepte si bune, astfel ca ajungem teferi pana la locul de dormire in mijlocul Parcului National Hortobagy, in inima pusztei maghiare. Parcarea e cam aproape de drum, de se aude traficul de sambata seara, dar pentru o noapte merge si asa. Colac peste pupaza, o ploaie constanta insista cu rapaiturile-i deranjante pana spre dimineata. 

  

 

 Atentie la bidiganii!

Miraculos, pe cand ne trezim, cerul isi inchide robinetele, permitandu-ne o scurta plimbare pe o poteca didactica din apropiere. 

 

 

Urmam marginea unei padurici de salcami, casa a unui foarte numeros clan de ciori galagioase. Cu binoclul din dotare reusim sa identificam si sa studiem si doua exemplare de pasari rapitoare. 

 

 

Cu ochii atenti, privirea mandra si salbateca, ciocul galben, infricosator si puful maroniu de pe pieptul musculos, sunt intruchiparea libertatii depline de nesubjugat.

 Ne intoarcem fascinati la camper, continuand apoi spre satucul Hortobagy aflat in inima parcului. Nu avem forinti sa platim parcarea, fiind nevoiti sa-l lasam pe Hope pe margine de drum, spre iesirea din localitate, in compania altor catorva veicole. O plimbare rapida prin micul targ de artizanat ne trezeste la realitate; marfa, atat de atragatoare de departe nu e de cea mai buna calitate, iar preturile sunt prea piparate pentru buzunarele noastre pleostite. Oprim in schimb la biroul turistic de unde luam bilete pentru vizitarea unui parc cu animale aflat la vreo zece kilometri spre sud. Pana in paduricea primordiala ce adaposteste locul cu pricina ne deplasam cu autobuzul, pe un drum ingust si intortocheat.

 

 Animalele centrului faunistic sunt pasari si mamifere tipice zonei: lupi, vulpi, mistreti si rasi, pasari numeroase, cai si vaci in stare de semisalbaticie. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Plimbarea de cam o ora ne da posibilitatea sa le vedem de aproape si in tihna, mai ales ca nu prea sunt vizitatori la ora asta. Ultima jumatate de ora, bineanteles ca o petrecem in micul parc de joaca, dandu-le posibilitatea copiilor sa se tavaleasca prin nisipul fin si umed al unei mici gropi special amenajate… 

 

 

 

Pregatim pranzul plecand apoi spre granita cu Slovacia.

 

 Nu avem internet pe telefoane, din cauza unei disfunctionalitati, speram, temporare, astfel ca suntem nevoiti sa navigam “la vedere”. Cu greu, dar reusim sa dibuim strada cea buna. 

 

Trecem granita intr-o zona rurala, cu trafic redus, undeva la vest de Kosice, dormind apoi la intrarea intr-un stramt defileu calcaros pe care-l vizitasem cu multi ani in urma. 

 

 

 O scurta plimbare prin defileu...

 ...prilej de mici-mari descoperiri.

 

 

 

 

...ne mai aducem inca o data aminte ca azi e ziua cuiva...

Dupa scoala de dimineata, traversam muntii pe un drum cu multe serpentine, oprind o singura data sa luam apa de la un izvor cu debit bogat. 

 

Vroiam sa ramanem peste noapte langa cetatea Spis, dar cativa tineri localnici cam galagiosi ne constrang sa plecam spre Raiul Slovac afltat nu prea departe.

 

Ne pozitionam intr-o parcare cu plata aparent abandonata intr-o zona extrem de linistita. 

 

O harta tridimensionala ne prezinta mai multe canioane din apropiere. Avem de unde alege!

 

Dimineata, dupa scoala, un van cu numere de Franta ni se alatura in parcarea pustie. Sunt Adrien si Priscilla, doi tineri calatori pentru un an pe drumuri europene. Povestim indelung despre locuri vizitate, apoi o luam la picior, impreuna, prin defileul Sucha Bela.

 

 

 Traseul e usor de urmat caci cararea merge paralel si prin albia paraiasului, acum putin mai umflat, care dealtfel a creat minunea. 

 

 

Trecem prin rau de nenumarate ori, sarind din piatra in piatra, ne cataram pe pantele abrupte cu ajutorul scoabelor si a micilor platforme folosite ca reazam pentru picior si ne avantam spre inaltimi catarandu-ne agili pe abrupte scari metalice. 

 

 

 

 

 

 

Pe masura ce castigam inaltime mainile incep sa stranga tot mai ferm glacialul profil de fier din care sunt formate treptele...suntem tot mai sus! Fiecare scara a fost pozitionata in dreptul unei saritori peste care apele acum bogate  se avanta formand spumegande cascate. 

 

 

 

Zgomotul apei ne anunta din timp prezenta acestor cataracte, spre bucuria copiilor ce numara entuziasti treptele, uitand uneori de periculozitatea locului. 

 

 

 

 

 

 

Dupa doua ore in care ne cam iau caldurile din cauza efortului depus si al situatiilor mai calde, iesim din canionul pietros, dar continuam pe firul vaii, intre doi versanti acoperiti cu enorme paduri de foioase. 

 

 

 

 

 

 

Mai tarziu, poteca ne scoate pe un drum forestier de unde, traseul de coborare se bifurca spre stanga. Ne ia totusi inca o ora pana sa ajungem jos, dar suntem extrem de fericiti ca am venit pentru peisajul si compania de care am avut parte.

 

Atractia zonei, canioanele, sunt si obiectivul nostru primordial. Oare cate vom reusi sa parcurgem? Depinde de vreme si de motivatia copiilor!

 Spre seara ne intalnim la o poveste in camper, entuziasmati de intalnire. Markus se plange de intepaturi in zona operatiei, asa ca maine, impreuna cu mama, vor ramane sa-i tina de urat lui Hope.

Dimineata, ploaia marunta ce incepe sa cada nu ne impiedica sa plecam intr-o noua aventura! De data asta, urmam, cale de un kilometru jumate, un drum ingust, asfaltat, ce ne scoate la un podet peste raul Hornad, raul national al slovacilor. 

Traseul nostru strabate sectorul de chei calcaroase situate in aval. Traversam paraul, cam de marimea Ariesului la Lupsa, afundandu-ne apoi in inima incetosata a muntelui, infofoliti in pelerinele de ploaie, tot mai necesare pe masura ce ploaia se inteteste.

Un pic din rusine, un pic din curiozitate Petra si Aron vin fara sa cracneasca.

Traseul nu e la fel de expus ca si cel de ieri, dar avem oricum parte de cateva pasaje de traverseu pe scoabe, la inaltime peste rau ce necesita atentie, mai ales pe o vreme umeda ca cea de azi.

 Nu intalnim pe nimeni timp de o ora buna, cand traversam un pod inalt si lung, aflat cam pe la mijlocul cheii, punct de intersectie al mai multor trasee montane din zona.

 O luam la dreapta, printr-un canion abrupt, Canionul Manastirii, ce ne surprinde prin salbaticie. Traseul, scurt dar intens, este asemanator celui de ieri. Scoabe si mai multe scari abrupte ne ajuta sa castigam repede altitudine, dar trebuie sa fim atenti ca incepe sa musteasca totul de apa, iar rocile au devenit extrem de alunecoase!

Pe cand ajungem in capat, odata iesiti din defileul in care eram protejati un pic de versanti si vegetatie, suntem neplacut surprinsi de intensificarea ploii, ce ne obliga sa ne refugiem sub acoperisul protector al unei terase adiacente cabanei montane aflata langa ruinele unei vechi manastiri, in compania altor doi drumeti ce urcasera acelasi canion.

 Imbucam ceva, schimbandu-ne hainele umezite cu altele uscate, preventiv aduse. Coborarea e lunga si sinuoasa, dar usoara pentru ca urmeaza un drum forestier pe curba de nivel, coborand apoi pe o portiune de traseu facut si ieri. Obositi, flamanzi si uzi, ne refugiem in caldura casei noastre pe roti. Mama a pregatit un pranz pe cinste! Spre seara, un camper cu numere frantuzesti (again!) se pozitioneaza langa noi. A fost inchiriat de o familie din Montreal ce calatoresc pentru opt luni in Europa. Discutia se desfasoara in franceza, dar vai, franceza astora e atat de diferita de cea vorbita in Hexagon! Au niste haraituri printre cuvinte de ne intrebam cum de reusesc chiar si Adrien si Priscilla sa-i inteleaga! Petra ar vrea sa se joace cu copiii, dar e deja prea tarziu, ramane pentru o a doua intalnire, mai ales ca avem aceeasi destinatie: Scandinavia.

Nu reusesc sa-i conving pe copii sa mai ramanem o zi sa facem si cel de-al treilea canion, asa ca plecam devreme de dimineata, in ciuda cerului senin ce promitea o drumetie “uscata”! Oprim la un spermarket din apropiere, lasand copiii in camper sa faca matematica cu profa din Italia. Minunata Emanuela, iti multumim pentru entuziasm, de mult am fi renuntat poate chiar si la calatorie daca nu am fi avut suportul tau si al Gabrielei!

Intram in Polonia pe un drum de munte, ce ocoleste varfurile invaluite in ceata ale semetului masiv Tatra, facand apoi cate o scurta oprire la doua biserici de lemn, patrimoniu Unesco. 

 

 

 Mama, eu ma fac politist!

Tragem tare sa ajungem La Auschwitz inainte de ora inchiderii, dar odata parcati in apropierea cladirii unde se vand biletele, ne dam seama ca e inchis…Nu-i nimic, vom intra maine dimineata, cu calm!

Dormim pe partea cealalta a raului, in parcarea unui parc superb, in compania altui cuplu de tineri francezi!!!

Dimineata facem scoala, plecand pe la unspe spre muzeul fostului lagar de concentrare. In parcarea oficiala, gratuita, nu ni se permite sa intram, asa ca mai mergem vre-un kilometru pana sa parcam langa niste garaje de tip socialist. Petra, nu vrea sa vina, asa ca ramane cu mama in camper. Umplem o plosca cu apa, facand apoi rapid distanta pana la cladirea casei de bilete. Aici, invalmaseala mare, cu sute de vizitatori, mai ales grupuri. Nu prea sunt copii de varsta lui Markus, sper sa nu fie prea traumatica pentru el confruntarea cu stafiile belicoase ale umanitatii…

Luam biletele, din care doua, cele ale copiilor, sunt gratuite, vizionam un film de vreo zece minute despre istoria lagarului, apoi asteptam cam un sfert de ora pana incepe vizita ghidata a sitului. 

 

Intr-o engleza simpla si elementara, simpatica ghida ne poarta prin diferite “block”-uri cu functii diferite.

 O prima oprire la ironicul inscris de deasupra portii lagarului.

 Facem opriri semnificative in salile dedicate celor ce aveau soarta pecetuita, odata intrati; copiii, batranii, majoritatea femeilor, persoanele cu dizabilitati...Vedem mormanele de carje, geamantane, incaltaminte si obiecte personale, fiecare cu povestea ei nespusa, dar cu aceeasi finalitate tragica.

 

Parcurgem miscati subteranele, cu celulele de tortura, cea a prizionerilor lasati sa moara de sete, ascultand explicatiile uneori incredibile despre credinta, supravietuire, animalitate si generozitate…

Zidul unde erau impuscati evadatii, camera de gazare, spanzuratoarea si locul in care a fost justitiat Hermann Hess, seful lagarului sunt etape obligatorii a oricarei vizite…

Unica camera de gazare ramasa intacta...
 

Dupa mai bine de doua ore de vizita, ne imbarcam intr-un autobuz ce ne scoate in marginea localitatii, unde s-a construit un lagar de douazeci de ori mai mare: cel de la Birkenau. Poarta prin care intrau trenurile si piata selectiei, sutele de baraci, kilometri de gard de sarma ghimpata si turnurile de observatie raman in picioare acuzator...de ce?

In capatul liniilor de cale ferata, in apropierea camerelor de gazare aruncate in aer de nazisti, un monument de piatra comemoreaza victimele, incercand sa devina un memento de luare aminte impotriva intolerantei, fricii si complacerii ce au permis ca aceste orori sa se intample…

Ne intoarcem la fete, rupti de foame si de oboseala, marcati de cele vazute. Aron v-a scrie ceva despre cele vazute, in timp ce Markus v-a digera experienta, intelegand lucrurile mai tarziu…

Dormim in apropiere de Cracovia, in parcarea unui pitoresc castel in ruina, in care avem o discutie interesanta cu un calator polonez ce a strabatut cu autostopul in lung si-n lat continentul sud american. Rezultatul calatoriei de trei ani au fost o carte care ne-o arata, (in poloneza) si decizia de a-si continua calatoria intr-un vechi van pe care ni-l prezinta mandru…drum bun, suflet liber!

Ocolim Cracovia pe autostrada, avand ca prima destinatie pe ziua de azi, mina de sare din Wieliczka, o mai veche cunostinta din studentie…

Oprim intr-o parcare cu plata aparent abandonata, indreptandu-ne apoi pe jos spre mina aflata in apropiere. De cand am vizitat-o ultima data, acum peste douazeci de ani, locul a fost modernizat, iar spatiul vizitabil a fost modernizat si considerabil extins, asa ca asteptarile ne sunt mari…

Intr-o engleza impecabila, super simpatica si informata ghida ne da o lectie de cum ar trebui sa se desfasoare un tur ghidat in mod profesional, un mix de informatii, simt al umorului, zambet si cunostinte prezentate spontan si discret. Felicitari!

Din cei aproximativ trei sute de kilometri de galerii si sali subterane, vom parcurge cam cinci, din care vreo doi in galeria de acces si cea de iesire. Restul, incredibil de spectaculos si surprinzator, merita efortul. Coboram o sumedenie de scari pana pe la vreo optzeci de metri adancime, treversand apoi diferite sali cu sculpturi in sare si statui de ceara ce evoca conditiile de munca de odinioara. 

Tanara ce ne e ghid ne da informatii suplimentare, descriindu-ne pericolele si beneficiile minelor de sare. Se pare ca terenul si particularitatile zacamantului facilitau infiltratiile de gaz in galerii, ce provocau apoi explozii devastante urmate de incendii ce puteau dura chiar si luni de zile! In schimb, sarea din zona, considerata aur alb, asigura mai mult de o treime din incasarile casei regale poloneze…

Suntem fascinati de superbele candelabre si sculpturi in sare masiva din “catedrala” (mina numara, dealtfel, vreo patruzeci de lacasuri de cult!), care e inca folosita pentru oficierea casatoriilor.

 

 

 Doua sali de mese elegante, in care se furiseaza mirosuri imbietoare din bucatariile aferente, completeaza serviciile turistice...ne grabim spre iesire!

Responsabilul parcarii ne cere 25 de zloti pentru cele doua ore jumate cat l-am lasat pe Hope, in ciuda faptului ca tariful e afisat mare cat casa: 5 zloti pe ora. Nu vrem sa platim, dar insista ca suntem “mari”, apoi ameninta cu politia, iar eu sunt de acord sa-i cheme. Pana la urma se multumeste cu 15, intorcandu-se burzuluit spre strada pentru a face in continuare semne masinilor, oferindu-si serviciile.

In centrul Cracoviei ne invartim aproape o ora, pana gasim o parcare intr-o straduta mai dosita. 

Reusim sa ne pozitionam convenabil, platim apoi cu maruntisul din dotare pentru vreo cincizeci de minute, apoi intram in centrul vechi. Suntem in mijlocul unui weekend lung ce dureaza aproape o saptamana, asa ca e nebunie mare cu mii de vizitatori ce vor sa vada toti aceleasi locuri. 

Chihlimbar!

Facem o plimbare lunga pana in centrul vechi, apoi mergem la Castelul Wawel. 

Cu cate o inghetata in mana ne intoarcem la Hope, iesind apoi din oras. Directia nordest! O mica localitate, cu case pestrit pictate, ne atrage… La Zalipie, traditia a inceput cu o doamna ce si-a pictat modele florale colorate pe peretii exteriori ai casei, copiata, a devenit o moda locala, apreciata de turisti.

Parcarea de langa biserica locala nu ne place...mergem spre sud aproape o suta de kilometri, spre granita cu Slovacia. Dormim intr-un loc idiliac, aproape de drumul aproape necirculat unde gasim si lemne de foc gata de uz. Nu ne sfiim, astfel ca incheiem seara la un superb foc, aprins iute de Aron si Markus.

Azi e duminica si mai e si intai mai. Ne indreptam spre doua biserici de lemn, din cele ce fac parte din patrimoniul Unesco. La prima avem noroc, caci e deschisa, dar e plina ochi de credinciosi ce asteapta inceputul slujbei. Reusim totusi sa admiram peretii de lemn, bogat impodobiti de picturi in culori vii. Pe o grinda de sustinere citim un an...1642...sa fie cel al constructiei?

A doua biserica o gasim inchisa, dar ii dam totusi ocol, curiosi. 

 

Din pacate nu putem nici macar vedea inauntru, asa ca plecam...spre sud. Bardejov situata in nord estul Slovaciei e si ea o localitate cu centrul vechi patrimoniu Unesco. 

O scena pozitionata in mijlocul pietii lasa de ghicit un concert in seara asta. Nu suntem curiosi, mai degraba dam ocol pietii, incercand sa intram si in catedrala, dar biletul ni se pare prea scump, asa ca renuntam...oricum biserici si catedrale am vazut foarte multe, iar plata pentru a intra intr-un lacas de cult nu ni se pare justa. 

 

Reintram in Polonia, pe un alt drum, tot secundar, incercand sa mancam din kilometri. 

Doua scurte opriri, la tot atatea biserici de lemn, apoi ii dam bataie spre nord, pe latura estica a tarii. Iata-le:

 

Prima.

Si a doua:

Peisajul se schimba, cu multe paduri ce acopera relieful dulce, valurit. 

Nu ne mira ca o lunga pista ciclabila uneste zona lacurilor Pomeraniene, aflate in nord cu zona carpatica din sud est. 

 

Oprim obositi intr-o mica parcare de langa un drumeag, de unde o scurta plimbare ciculara isi destainuie secretele. Chiar daca peisajul e monoton si relativ plat, facem plimbarea cu placere sa ne mai dezmortim. 

 Dormim dusi.

Intram in Zamosc inainte de pranz sa admiram centrul vechi, unde sunt in toi pregatirile pentru o manifastatie de tip pionieresc ce ne scurteaza vizita. 

La un mic magazin cu piese auto gasim un bec sa-l inlocuim pe cel ars, semnalat inca de Lyonel. 

Conducem si azi foarte mult, spre nord, printre superbe paduri de pin si mesteacan, facand o singura oprire, la un cimitir, sa ne umplem rezervoarele de apa. 

Cu mari sperante ne indreptam spre rezervartia Bialowieza, aflata pe granita cu Bielorusia. E deja seara cand intram pe ultimii kilometri spre satucul cu pricina, dar numeroasele masini militare si de politie ne ingrijoreaza...si nu fara motiv! Chiar inainte de a intra in sat, un echipaj al politiei ne opreste, spunandu-ne ca satul e inchis pentru turisti. Suparati, le cerem permisiunea de a dormi in parcarea rezervatiei de zimbri aflata in apropiere. 

Planul se schimba! Din pacate nu putem sa facem plimbarile cu bicicleta la care visam in padurea primordiala din apropiere. O localnica pe bicicleta ne da mai multe informatii despre situatia in teritoriu. Se pare ca guvernul central de la Varsovia, in ciuda protestelor localnicilor, s-a hotarat sa construiasca un zid pe granita pentru a impiedica infiltratiile refugiatilor sirieni din Belarus. Dezastrul ecologic e total; utilaje grele distrug padurea, pentru a construi zidul si drumul paralel cu acesta. Zona e off limits inca de anul trecut din septembrie, cu mari prejudicii aduse economiei locale, bazate pe turism.

Ne mutam din parcarea rezervatiei de zimbri, pana langa un birou de informatii turistice, unde, in timp ce copiii au lectie online, o simpatica functionara imi explica ce putem vizitz si ce nu. Din pacate nu ne prea putem apropia de granita, asa cum planuisem, dar macar obtinem informatii pretioase despre lucrurile ce se pot face. 

Dupa scoala, facem o scurta vizita centrului cu zimbri, apoi parcurgem o poteca tematica prin padurea primordiala. Linistea e intrerupta doar de ciripitul pasarilor, iar padurea a fost lasata in starea ei naturala, copacii cazuti fiind lasati sa putrezeasca in loco. 

 

Am fi vrut sa ramanem mai multe zile, dar plecam un pic dezamagiti si frustrati…un alt loc pierdut pentru umanitate! In apropiere vizitam un imens stejar centenar.

 

 Markus incape comod in scorbura-i larga! Urmeaza apoi un mic schit situat pe o mica insula, in mijlocul unei zone mlastinoase. Singurul calugar, ortodox, tine o mica slujba intr-o capela, asa ca, incercam sa nu deranjam. 

Alti kilometri spre nord!

Dormim intr-o parcare situata langa un drum in lucru, nu departe de oraselul Augustow, in zona lacurilor Mazure.

La sapte dimineata, suntem trezuiti de utilajele in miscare ce ne dau tarcoale, asa ca plecam la un supermarket sa mai facem o ultima mega cumparatura in Polonia unde alimentele par sa coste mai putin. 

Ne grabim sa mai facem vreo treizeci de kilometri pana intr-un mic sat unde am targuit o tura cu caiacul pe un rau pitoresc: Czarna Hancza. Ajungem la ora stabilita, ne echipam cu vestele, luam cu noi si ceva mancare si haine, dupa care ne aventuram pe rau in jos. Avem doua caiace de cate trei, comode si stabile ce ne vor transporta vreo treizeci de kilometri mai in aval. Azi dimineata a fost doar plus un grad, dar nici acum nu e prea cald...vreo doispe grade…

Raul traverseaza o zona cu mult stufaris, cu o multime de meandre pe care trebuie sa le facem cu mare grija, sa nu ne rasturnam din cauza curentului. Malurile sunt curate, cu multe pasari, iar din loc in loc cu cate un camping sau inchiriere de caiace idiliac situate ne atrag atentia. 

Inevitabil ne udam din cauza apei ce picura de pe vaslele ridicate prea mult, fiind nevoiti sa ne oprim de mai multe ori sa ne incalzim cu deliciosul ceai pregatit preventiv din timp de mama. 

Ultimii kilometri devin o provocare ce ne pune la grea incercare bicepsii, dar reusim sa intram in canalul artificial ce ne duce spre doua ecluze de trecut. Intram din aval, dupa ce simpaticul operator deschide manual poarta.

Apoi, spre ingrijorarea noastra initiala, deschide apa ce inunda cu un jet puternic interiorul ecluzei, ridicandu-ne. Parcurgem un scurt canal, apoi urmeaza a doua ecluza, din care, odata iesiti, ajungem la locul de intalnire. Am ajuns! Dam telefon omului care vine rapid sa ne ia.

Incarcam caiacele in remorca, iar intr-o jumatate de ora suntem din nou la camper. Proprietarul ne permite sa ne umplem rezervoarele cu apa, ne luam ramas bun, dupa care plecam spre tara vecina. Intram in Lituania pe la ora sapte seara, pe o lumina straniu de puternica. 

O noua tara ne asteapta!