Finlanda

Helsinki e o capitala mica si fara prea mult trafic, mai ales duminica dimineata. Ocolim centrul, parcand, dupa cateva balbaieli, undeva langa gradina botanica, pe malul unui larg canal cu numeroase barci.

In trafic ne-a atras atentia viteza obligatorie de patruzeci sau chiar treizeci prin oras si pretul ridicat al motorinei...2,30! Parcarea ar fi patru euro pe ora, dar azi e gratuit ca e weekend, asa ca plecam linistiti pe jos spre centru.

Imensa catedrala a orasului, construita pe varful unei mici coline e la mai putin de un kilometru. Pe drum, suntem surprinsi de numarul crescand al persoanelor ce se deplaseaza pe jos sau cu bicicleta. Doua femei cu fuste largi si colorate cersesc pe scarile unei bisericute, fara prea mult succes. Gesturile, mimica si hainele ne amintesc plaiurile mioritice...

In catedrala, slujba e in toi, asa ca nu intram, pandim doar prin geamul de langa poarta posterioara de intrare. Peretii albi, nedecorati, aproape austeri, ne amintesc ca suntem intr-o tara protestanta. La fel si numarul extrem de mic de enoriasi...

Coboram scarile abrupte ce conduc spre piata Senatului, oprindu-ne o clipa in fata statuii lui Alexandru al doilea, tar al Rusiei si (parca) duce al Finlandei. Ciudat sa vezi in piata centrala a unei tari, statuia unui rege dintr-o tara de mai multe ori ostila.

Continuam sa coboram spre portul turistic, pe care-l gasim mai animat, cu numeroase nave pregatite pentru asaltul turistilor. Invartindu-ne printre tarabele cu artizanat, vedem si primele kuksa, niste cani sculptate manual in lemn de mesteacan tipice Laponiei.

Bineanteles ca preturile, chiar si la astea pe care le vedem noi aici, facute industrial sunt deja foarte scandinavice...

Ne intoarcem la Hope, facand un ocol larg, mai intai pe o promenada, apoi, de-a lungul unor stradutele anonime, dar bine intretinute.

Iesim din oras, urmand autostrada ce duce spre est, catre regiunea lacurilor.

Macinam kilometri pe drumuri bune si pustii, prin infinite paduri de mesteacan si brad, atenti doar la radarele fixe, semnalate dealtfel si de navigator. Nu prea vedem oameni, nu prea vedem animale, de parca tara ar fi pustie...

Regiunea lacurilor exprima cel mai bine, cred identitatea finlandeza. Rarele case, vopsite in culori sumbre si discrete, se ascund parca in peisajul aparent monoton. Gospodariile sunt intotdeauna formate din mai multe cladiri, dintre care se remarca cochetele saune, deseori pozitionate aproape de malul lacurilor. Cat ne dorim sa facem o sauna!

Oprim la un punct de belvedere de unde se vad bine imensele lacuri din zona.

Parcam langa micul panou informativ al unui traseu excursionistic, pe margine de drum.

Parcursul ne incuriozeaza, asa ca decidem sa-l facem chiar daca ploua si e frig.

Urcam prin padure, pana la un mic, foarte mic canion.

Traversm crapatura ce mai conserva un notabil strat de zapada, apoi urcam pe niste scari de lemn cam subrezite, spre un varf stancos din apropiere.

Partea de sus, mai alunecoasa e facuta mai sigura de niste corzi marinaresti.

Ne intoarcem pe acelasi drum, atenti sa nu alunecam.

...de-ar fi numai un pic mai cald...

Campingul abandonat de pe malul unui lac din apropiere ne devine refugiu pentru noapte, in compania unei nemtoaice cu un van si a unui domn finlandez cu rulota.

Nu reusim sa ne trezim mai repede de ora noua, iar micul dejun tarziu si scoala ne prelungesc sederea pana spre dupa masa, asa ca hotaram sa ramanem si pentru pranz...Plecam spre Savonlinna pe la cinci, stiind ca mai avem multe ore de lumina pentru condus...

Parcam aproape de cetatea Olavinlinna

...masuratori...

...un fel de mic siren...

Din pacate, castelul e deja inchis, dar il admiram totusi de departe.

Pentru eventualii interesati, in Savonlinna se tine in fiecare an un capionat de aruncat telefoane. Recordul e de peste 110m...aviz amatorilor!

Eroi al conflictului finlandezo-rus...

Lacuri si infinite paduri de mesteceni ne insotesc spre nord.

Intram in Laponia, atentie la reni!

Nu toate drumurile sunt asfaltate. Unele, secundare, sunt de pamant batatorit. Uneori poti rula pe ele chiar si cu optzeci la ora. O facem dezinvolt caci intalnirile cu alte vehicule sunt foarte, foarte rare.

Una din numeroasele nopti in natura ne rezerva surprize placute... aici, pierduti undeva prin mijlocul Finlandei, avem doua saune la dispozitie!

Dam o raita prin imprejurimi...

Pancake la mic dejun, apoi luam apa din rau pentru sauna.

Expertii pregatesc focul.

Mai spalam si din boarfe...

Apoi ne delectam cu o sauna lunga cam jumatate de zi.

Aron o face cu traditionalul salt in apa rece a raului...

Transpiram de zor...

Spre nord, tot mai multe lacuri sunt inghetate.

Atentie la elani!

O noapte rece, intre doua lacuri.

Adapostul langa care am parcat, burdusit cu lemne de foc, iarna e un excelent punct de observare a aurorelor boreale.

Ultimii marshmellows...

O creanga mai joasa ne-a spart protectia de plastic a becului de deasupra...sigilam tot cu scotch american, pe un vant napraznic.

Motorina e tot mai scumpa, dar, macar nu ar trebui sa inghete.

La Cercul Polar.

Dedicatie lui Elizabeth.

Ora de muzica.

De cateva zile ni se invarte prin cap ideea de a face un traseu excursionistic din apropiere: Karhunkierros (Poteca Ursilor). E un traseu lung si obositor, dar copiii sunt incantati de posibilitatea de a dormi in mici adaposturi cu foc pe lemne , asa ca ne apucam sa proiectam mai serios iesirea. Dam telefon la un centru de informare unde vorbim, de doua ori, cu un tip foarte disponibil, apoi cuantificam echipamentul si merindele.

...e mai cald in trei...

A doua zi il lasam pe Hope in parcarea centrului de informatii din capatul nordic al traseului, chiar pe linia Cercului Polar Arctic, plecand spre sud sub povara rucsacilor incarcati.

Vremea e rece, azi noapte am avut minus un grad, asa ca suntem echipati (aproape) ca de iarna...

Fiecare kilometru e semnalat de cate o borna metalica ce indica coordonatele geografice, distanta parcursa si cat a mai ramas...mai avem 81...

Caroseria unei vechi masini abandonate devine obiect al curiozitatii noastre.

Primul pod suspendat.

Paduri si mlastini, lacuri si rauri...pana la orizont.

O zi intreaga marsaluim fara sa intalnim pe nimeni.

Ceai si ciocolata!

De ce o fi oare cacutzele astea?

Primul adapost, prima halta prelungita.

Intalnim si primul trekker, un domn din Helsinki ce aprinsese deja focul si, cu care ne impartim cremvustii prajiti.

Mai avem patru kilometri pana la bivuacul in care vrem sa dormim, asa ca plecam din nou!

Ca o casuta din povesti, ascunsa pe malul unui lac, in imediata vecinatate a unei gigantice cascade, cabanuta ne asteapta sa-i tinem companie.

Soba si lemnele lasate de vizitatorii anteriori ne vor incalzi la noapte.

Lumina avem destula, ca soarele nu mai apune, asa ca facem o scurta plimbare pana la cascada din apropiere. Picioarele ne tremura dupa cei 19 km facuti azi, dar zburam, ca suntem fara rucsaci!

In sfarsit, cina e gata!

La mic dejun...carnati prajiti, din nou.

Traversam podurile tibetane, apoi intindem pasul. Azi avem de facut 25 de borne...

Extraordinara padurea asta!

Soarele ne insoteste din fericire...

O scurta halta la Centrul de vizitatori Oulanka ne da posibilitatea sa ne incalzim putin.

Cate destinatii de vis!

O draguta doamna de la informatii ne da o harta un pic mai detaliata decat cea pe care o aveam, apoi ne invita intr-o mica sala de cinema unde vizionam un documentar despre parcul national, incarcandu-ne si telefoanele.

Din nou la drum!

Apa cade cu o forta incredibila!

Aproape am ajuns!

Pauza de cina.

Apoi, printr-o decizie unanima, decidem sa facem cei opt kilometri ramasi pana la urmatorul adapost... pe ploaie!

Suntem la jumatate de drum!

Dupa 25 de kilometri, uzi si rupti de oboseala, ajungem la cabanuta. In timp ce copiii fac focul in soba, adultii coboara la lacul inghetat sa aduca apa! Dinspre mijlocul inghetat al lacului, o ceata densa, laptoasa, se apropie amenintator... ne retragem la caldurica.

Pregatind micul dejun...

Mai de dimineata a fost si mai frig!

Ploaia nu a incetat inca, astfel ca, dupa o ora de mers ne oprim intr-un refugiu lapon sa ne mai incalzim putin.

Facem un foc strasnic, apoi ne intindem pe bancile de lemn. Nu ne grabim, pe aici nu ne poate prinde noaptea...

...o mica gustare...

Azi, pe traseu, am intalnit doar un hiker din Germania. Unul!

Pe multi kilometri, urmam o poteca greu de gasit, dealungul unui rau cu ape umflate.

O alta cacutza neidentificata...

Dupa o scurta intalnire cu niste simpatici escursionisti rusi, traversam doua poduri tibetane lungi si instabile. In acelasi ambient incontaminat.

Halta!

Cascada din fotografia de sus, are o impresionanta cadere de vreo douazeci de metri. Fotogenicul pod de gheata pe sub care se pravale apa, se v-a prabusi probabil in cateva zile...

Traseul e variat, cu portiuni de teren mlastinos traversate de podete din lemn. Ne adaptam!

Altele!

Rrrupti!

Tragem tare sa ajungem cat mai repede! Dupa 23 de kilometri, ajungem la un minuscul refugiu geaman. Dormim singuri in cabanuta construita direct pe cascada, auzind apa plescaind sub paturi.

Azi am facut 23 de kilometri!

Dimineata, un soare viguros ne da incredere. Azi e a patra si, speram si ultima zi de trekking!

Primii kilometri sunt usori...

Apoi, odata cu urcusurile tot mai numeroase, dam si de zapada. Multa zapada.

Problema nu o reprezinta diferantele de nivel, ce nu trec niciodata o suta de metri, ci modul in care a fost conceput urcusul...se pare ca pe aici nu au prea auzit de serpentine, toate potecile ataca panta perpendicular, pe direct, devenind foarte obositoare.

In timp ce incarcam telefonul intr-un adapost,

ne intindem pe acoperisul cald al acestuia sa ne odihnim putin.

De pe varfuri peisajul pare monoton cu paduri si lacuri pana la orizont. Nici urma de activitate umana!

In unele locuri au fost instalate corzi fixe care sa faciliteze inaintarea. Profitam.

Scari...in sfarsit un semn al interventiei umane!

Mai avem doar sapte! Dar vai, fiecare avea sa fie o batalie!

Un alt urcus.

Nu reusim sa facem mai mult de doi, trei kilometri pe ora...

Au ramas doar doi!

Apoi doar unul...

Ultimul ne rezerva o urcare obositoare si interminabila pana in varful partiei...

Obositi, infrigurati si cu dorinta de a ajunge cat mai repede acasa, ajungem la Ruka,in capatul traseului, 82 de kilometri in patru zile! Felicitari copii!

Gasim o firma de taxiuri, negociem pretul (da, s-a putut!), apoi, cam intr-o ora ne intoarcem la Hope.

Parcarea e aproape plina de masini ale altor hikeri ce au pornit pe traseu.

Noi alegem un loc apropiat, langa rau unde avem intentia sa spalam maldarul de haine, dar terenul e foarte imbibat in apa asa ca ramanem innisipati!

Sapam cu lopata pe sub si in jurul rotilor bagand sub ele bucati de scanduri taiate dintr-un gard apropiat, apoi, nefiind suficient, dezumflam cauciucurile.

Intr-asta a ramas mai putin de o atmosfera! Bine ca nu s-a taiat cand am iesit!

Ridicam din nou fiecare roata cu cricul, dar tot ne ia o ora buna pana le umflam la loc...

Nu ne place locul ce a fost asa neprimitor cu noi asa ca decidem sa plecam spre vest, spre Rovaniemi.

Pe drum, spectacolul unui apus prelungit ne uimeste.

Dormim in parcarea unui centru de vizitatori din care pleaca mai multe trasee excursionistice.

Se topeste zapada umfland raurile!

La confluenta mai multor rauri, sa-u format niste repezisuri spectaculoase puse bine in valoare de potecile panoramice.

Rovaniemi e doar la vreo douazeci de kilometri.

Nu prea ne convine ca e scump de tot, dar avem atat de multe haine de spalat dupa trekking, ca decidem sa mergem intr-o spalatorie...

Doua ore ne-a luat sa ispravim!

La nord de oras, casa oficiala a lui Mos Craciun ne imbie cu o oprire. De mult asteptau momentul!

Din nou la Circul Polar!

Parcul de joaca ne atrage irezistibil.

Au construit chiar si o casa a Doamnei Craciun!

Sunt peste douazeci de grade!

Majoritatea atractiilor de iarna sunt abandonate. Aici se pot calari renii, dar la niste preturi uluitoare!

Dormim in parcarea de langa drum, in compania unei duzini de alte campere, apoi, a doua zi ii facem o vizita Mosului.

Magazine de suveniruri scumpe ne exalta imaginatia...

Mai avem de asteptat putin!

Un lung coridor ne introduce in magica lume a Mosului. Din fericire, prin gaurile de chei, putem pandi la ce se intampla in spatele usilor ferecate...

Numeroase fotografii cu personalitati ce au vizitat casa Mosului sunt agatate pe perete. Surprinzator, il recunoastem pe presedintele Chinei, Xi Jing Ping!

Petra gaseste si o scrisoare in italiana...

Intalnirea in sine se face in mod privat, iar noi avem norocul de a fi primii pe azi...Ne instalam emotionati pe bancheta de langa Mos care incepe sa ne bombardeze cu intrebari...copiii raspund dezinvolt intrebandu-l la randul lor cati ani are, cand e ziua lui, numarul elfilor si cate si mai cate... Dubiile privitoare la existenta lui se risipesc, astfel ca plecam cu credinta intarita...Va spunem noi, Exista!

Din pacate, fotografiile si filmul intalnirii cu Mosul costa cam cat bugetul nostru pe o zi, asa ca...renuntam. Primim totusi un cod cu care am putea sa le descarcam de pe site-ul original in urmatorul an. Ne mai gandim!

Intorsi la Hope, scriem scrisorile Lui destinate!

Le lasam direct in posta Mosului!

In drum spre nord, intalnim tot mai multi reni.

Ceaiul baut din kuksa e parca mai bun!

La cam o suta de kilometri nord de Rovaniemi, oprim la un muzeu dedicat aurului gasit in Laponia.

Fix azi muzeul e inchis din cauza unei sarbatori religioase, dar putem intra totusi in satul cautatorilor de aur.

O pancarda ne aminteste ca aici s-au tinut mai multe etape ale campionatului mondial de spalat aur...cat de potrivita ar fi si Valea Ariesului pentru asa ceva! Din pacate...vorba unui prof de la facultate, Garbacea..."calitatea populatiei"...

O sumedenie de ustensile folosite in prelucrarea minereului sunt expuse sau imprastiate prin padure...

Un lung jgheab de lemn a fost amenajat pentru spalatul aurului...

O taraba cu minerale "self service" ne atrage atentia...

Micul magazin e tinut de un geolog neamt, cautator de aur.

Inteligent si prietenos, ne prezinta colectia personala de pepite gasite in zona. La acestea se adauga zecile de mici fiole umplute cu aur spalat in cam toate tarile lumii ce au resurse aurifere. Ca sa nu mai vorbim de smaralde, zafire si rubine.

Omul asta a gasit primul si pana acum singurul diamant din Finlanda. E mic, foarte mic, dar e o schija de diamant. Lipseste bucata din care s-a desprins. Aviz amatorilor!

Noi suntem impresionati!

Suntem informati ca terenul e inca prea inghetat ca sa putem sapa dupa aur si ca am avea nevoie de o autorizatie speciala ca sa o facem, dar noi decidem sa incercam totusi...

Urmam un mic paraias cu apa bogata din apropiere pana intr-un loc ferit de priviri curioase, scoatem echipamentul si umplem saitroacele cu nisipul scos din albia raului.