Macedonia centrala si Macedonia de nord
Printr-un peisaj complet schimbat, cu multi maslini si vita de vie, coboram tot mai spre sud, spre Salonic. Karl Heinz ne urmeaza indeaproape, fericit si el ca am trecut fara probleme. Oprim in periferia orasului la un obiectiv mai putin consuet: un cimitir de...trenuri. Zona nu e deloc amenajata pentru vizite turistice, dar, pana la urma gasim un loc de parcare intr-o fundatura, langa multe deseuri. Petra nu vrea sa vina, astfel ca o lasam cu Hope, spre linistea lui Karl Heinz, caruia, nu-i prea place zona.
Traversam trei perechi de sine, din care una pare a fi inca folosita, apoi, prin gardul de sarma ce a fost taiat, intram intre trenurile abandonate.
Pe vreo opt-zece linii paralele, zac uitate de zeci de ani, sute de vagoane in diferite stadii de degradare. Geamurile lipsesc, iar vegetatia isi revendica teritoriul, incercand sa-l recucereasca. Printre fiare contorsionate ruginite si lemn putred, o ingusta poteca ne trece printre linii.
Multe vagoane sunt periculos inclinate, cu rotile lipsa sau tavanul gaurit, altele par a fi inca relativ solide. Urcam pe acoperisul unuia, de unde incercam sa cuprindem cu vederea zona, dar nu vedem prea departe din cauza padurii ce a crescut spontan printre, in si deasupra vagoanelor. Peisajul pare scos dintr-un film apocaliptic de sfarsit de omenire in care natura si timpul vor sa stearga din memoria planetei, urmele degradatei noastre civilizatii. La cativa metri distanta, intr-un vagon in stare mai buna, Aron gaseste un bivuac al unui homeless, cu o saltea si haine abandonate. Perspectiva de a intalni pe cineva aici, in locul asta izolat, probabil il inspaimanta, astfel ca incepe sa ne zoreasca, cerandu-ne sa plecam. O usoara tensiune coboara intre noi; pana si Markus devine mai tacut, iar senzatia de a fi urmariti de ochi invizibili incepe sa ne apase. Peisajul e destul de repetitiv, asa ca-l ascultam...am vazut destul.
Continuam spre sud vest, spre Vergina, o mica localitate macedona in care au fost descoperite patru morminte impresionante. Unul din ele a fost al lui Filip al doilea, genialul vizionar, inventatorul falangei, cuceritorul Greciei si tatal lui Alexandru Macedon, a carui memorie am intalnit-o de atatea ori pe parcursul calatoriei noastre prin Turcia.
Ne instalam intr-o vasta parcare din marginea satului, apoi dau o raita cu Aron sa ne informam asupra orarului de vizita, in timp ce mama pregateste cina
Dimineata, in timp ce facem scoala, mai multe autocare ni se parcheaza in vecinatate, confirmandu-ne importanta muzeului. Pe la ora amiezii, mergem si noi sa vedem comorile, dar, la caserie, pentru prima data de cand a inceput nebunia pandemica, ni se cere green pass ca sa putem intra. Nu avem, iar posibilitatea de a nu putea intra pentru asta, ma umple de amaraciune. Omul, speriat, sta sa se gandeasca daca sa rupa sau nu biletele, dar o idee salvatoare imi vine fulgerator: avem testele turcesti in telefon! Ii arat testele cu care am trecut granita, iar un zambet larg, eliberator, ii inunda fata pana acum ingrijorata. Putem intra!
Impreuna cu biletele, ni se da si un numar cu care stam la coada in fata micii intrari a muzeului. Asteptam mai bine de o ora in care conversam cu un cuplu de pensionari britanici, apoi ne vine randul.
In interior, mai multe grupuri de turisti se invart printre exponate.
O femeie foarte in varsta, in jur de optzeci, ce vorbeste cu pasiune unui grup de germanici atenti imi atrage atentia. Din pacate nu o inteleg, dar intonatia vocii calde, sclipirea din ochi si miscarile lente cu care se muta de la un exponat la altul povestind despre obiectele ce-i par atat de familiare, denota melancolie si tristete in acelasi timp. In mod sigur, nu e tipicul ghid ce-si prezinta informatia in mod mecanic, turuit, impersonal...O mai vad odata in fata portii mormantului lui Filip al doilea. Vobeste incet, pe voce joasa, comod razamata pe balustrada ce margineste scarile inguste, in coborare spre impunatorul loc de veci, incercand parca sa-si prelungeasca cat mai mult prezenta aici, in locul asta aproape sfant. Pare venita dintr-o alta lume. Multumesc doamna, ma-i vrajit!
Alexandru Macedon a dorit ca inmormantarea tatalui sau sa fie fara pereche, iar artefactele pe care le admiram in micul, dar sugestivul muzeu subteran ne-o confirma.
Delicatetea miniaturilor, rafinatetea si unicitatea bijuteriilor, povestea personajelor si misterul locului, ma fac sa cred ca, acest mic muzeu, pierdut undeva printr-o anonima campie a Macedoniei centrale, a fost cel mai electrizant, magic, incarcat de istorie si impresionant din cate am vazut.
Ne indreptam spre nord, spre baile termale de la Pozar, din pacate ramase nevizitate de noi azi iarna, cand am mai trecut odata prin zona, in periplul nostru spre est.
Oprim sa fotografiem extinsele campuri de bumbac vizibile de pe drum, in plin sezon de recolta, apoi parcam nu departe de bazinele cu apa calda aflate langa un mic rau, intr-o vale stramta sapata in inaltele contraforturi ale muntilor din nordul extrem al Greciei. Din pacate, cele doua bazine cu apa calda, aflate fiecare langa cate o cascada, sunt cu plata, la fel si moderna piscina de deasupra, asa ca dam o raita rapida sa ne familiarizam cu locul si sa vedem daca nu gasim preo mica piscina ascunsa in susul vaii.
Intram putin prin defileu, dar singurele mici piscine sunt ocupate de cupluri de tineri, asa ca ne intoarcem la Hope si Karl Heinz.
Piscina cu apa cea mai calda e si cea mai tentanta pentru copii, ca se poate inota. Ne conformam urmandu-i la balaceala!
Spre seara, o alta piscina ne asteapta, langa cascadele raului din apropiere.
Spre marea noastra bucurie, dupa cina, Karl Heinz ne prezinta fotografiile facute in a doua parte a calatoriei sale transafricane. Ne pierdem in povesti pana spre miezul noptii, printre baobabi, desert, jungla si masini speciale...
A venit vremea despartirii, noi spre nord, el spre sud, dar ne vom intalni din nou, suntem siguri!
Pe drumuri laturalnice, ce strabat o zona izolata si salbatica din Grecia asta superba, ne apropiem de punctul de frontiera cu Macedonia de Nord, dar mai intai facem o scurta deviere spre cascadele Skra.
Nu ne asteptam la mare lucru din cauza sfarsitului de sezon secetos, dar avem parte de o superba surpriza...
La capat de poteca, incepem explorarea! Terenul coboara, pe langa un perete cu bogate concretiuni, semn ca pasim pe locul unei vechi pesteri, cu acoperisul prabusit.
Ne udam pe la picioare, incercand cu greu sa evitam siroirile de deasupra, iar rezultatul e ca suntem uzi pana la piele, dar salbaticia locului a meritat sacrificiul!
Un mic bazin, pentru o persoana il atrage irezistibil pe Aron...
Apa e prea transparenta ca sa stam pe margine...
Oprim sa facem o scurta vizita ruinelor romane de la Stobi. Situl e bine intretinut, dar e un pic anonim. Din pacate nu putem intra nici macar in teatru...
Apreciem totusi extinderea sitului ce ne obliga sa facem o lunga plimbare, optima dupa condus.
Tara e mica, astfel ca, spre dupa masa ne vedem deja in apropierea capitalei. Decidem sa nu intram totusi, mai ales ca am gasit un loc cu ape termale.
Izvorul principal alimenteaza un imens hotel, dar, totusi un firicel de apa calda ramane si pentru cei ce vor sa se imbaieze in natura.
Piscina se afla la zece minute de mers pe jos, inconjurat de vegetatie, pe un versant abrupt.
Apa ce o alimenteaza prin tubul de plastic, vine dintr-o piscina situata intr-o grota intunecoasa, cu intrare minuscula.
Practic, a fost o surplomba careia i s-a zidit partial intrarea, dand astfel nastere unui spatiu inchis, in care se acumuleaza apa calda. Intru in pestera impreuna cu copiii, dar, instantaneu mi se abureaza ochelarii, de nu mai vad nimic...
Se pregateste si Ilus sa ni se alature, dar, unul din cei trei barbati protesteaza, spunandu-mi ca "mai sunt alti doi oameni " in apa. Buna traditie musulmana, regasita dupa caderea comunismului, i-a facut pe bietii oameni sa devina "mai catolici ca si Papa". Fata se retrage sa tina companie lui Hope si la fel facem si noi dupa zece minute...
Plecam spre capitala, dis de dimineata.
Parcarea cu plata in care oprim, pustie azi, ca e duminica, e foarte aproape de centru, asa ca o luam la picior.
Aici la Skopje, au astia o pasiune de nedesris pentru statui!
Orasul , idolatrizeaza doua personalitati ce au devenit celebre in lume si pe care si le pretind si alte natiuni. Una, e cea pe care o cunosteam ca "Mother Teresa".
Ii vizitam casa memoriala, intr-o cladire ce imbina multe stiluri arhitectonice, cu un rezultat nu pe toate gusturile... In mod sigur, EA, ar fi folosit banii in alt mod...
O scurta alee pietonala ne conduce spre buricul orasului...
...minuscula piata "Macedonia", in mijlocul careia, o statuie supradimensionata a lui Alexandru Macedon calare pe fidelul Buchephalos ne atrage atentia.
Vom trece si peste podul de piatra, spre cartierul musulman, dar, mai intai admiram numeroasele cladiri guvernamentale insirate pe langa rau.
Filip al doilea, isi saluta fiul de departe.
Cartierul musulman a devenit o foarte populara si frecventata zona pietonala, cu multe magazine, cafenele si restaurante cochet decorate. Stilul e turco- balcanic, probabil orientat spre satisfacerea cererii de exotism a turistilor tot mai numerosi din ultima perioada, pre pandemie...
Azi e duminica, iar multe din magazine sunt inchise.
...o placinta locala ne astampara foamea...
Un pod construit recent isi expune colectia de statui cu personalitati istorice, majoritatea generali ai lui Alexandru Macedon.
Mai multe hoteluri ridicate in albia aproape seaca a raului, par a fi caravele proaspat ancorate.
Podul "Libertatii" ne conduce inapoi la Hope.
La doar o jumatate de ora de masina de Skopje,printre munti, un lac artificial a creat o atractie ce merita ea singura o calatorie pana in Macedonia. E magnificul Matka canion.
Parcam cu greu intr-un fund de vale aglomerat, apoi ne indreptam spre baraj, printre zecile de restaurante cu terase pline de obositii drumeti de duminica.
Cel mai popular traseu conduce de la baraj la o mica pestera aflata la vreo patru kilometri distanta. Se poate face cu barca, pe jos sau cu caiacul. Noi optam pentru ultimul mijloc de transport
In apa linistita, de un verde crud se oglindesc crestele muntilor din jur.
Vaslim de zor sa ne incadram in cele trei ore targuite cu proprietarii, in care trebuie sa ajungem la pestera, sa o vizitam si sa ne intoarcem.
Ajungem la pontonul de sub pestera in patruzeci de minute, astfel ca ne ramane berechet timp ca sa o vizitam.
Odata iesiti, fructele aduse preventiv se termina cat ai zice peste, apoi ne intoarcem spre baraj.
Copiii vor sa calatoreasca de data asta impreuna, asa ca-i lasam sa se descurce singuri...
Avem de tras, dar ajungem in timp util.
Dupa efortul depus, Markus, care-i ud pana la piele, ar cam vrea sa se-ndulceasca, asa ca le luam vata pe bat.
Odata intorsi la Hope, constatam ca ne v-a fi foarte greu sa iesim din vale. Traficul extrem de lent, se face practic printre doua siruri de masini parcate, printre care poate trece doar o singura coloana. Inevitabil asta duce la un blocaj pe care cativa politisti agitati incearca sa-l gestioneze cum pot mai bine. Suntem pe moment opriti pe dreapta, apoi, intr-un moment in care politistului de langa noi i se pare ca traficul incepe sa se fluidizeze, ni se face semn ca putem pleca. Ma var in spatele unui "Vito", dar nu ajungem prea departe...o intreaga coloana ce vine in sens invers, ne blocheaza trecerea. Solutia e sa ne intoarcem in mars arriere vreo doua sute de metri, printre masinile parcate pe marginiu. Trec foarte aproape de ele, uneori doar cativa centimetri ma despart de o parte si de alta de oglinzile ce vor parca sa se agete de Hope... Cu greu ajungem inapoi la locul de plecare, intr-o zona un pic mai larga. Spatiul ocupat e imediat pretins de coloanele ce incearca sa se strecoare prin gaura ramasa, iar noi suntem prinsi intre injuraturile si claxoanele grabitilor excursionisti. Inaintarea imi e blocata de coloana ce vine din sens invers, iar ca sa inaintez trebuie sa trec pe partea cealalta. Sunt astfel nevoit sa fac o manevra de ocolire, dar, vai!, nu ma uit in oglinda sa vad ce face dosul cel lung si gras al lui Hope, astfel ca acrosez oportiera uneia din masinile parcate pe margine...dezastru!
Cea de-a sase sute saizeci si sasea zi de calatorie ne surprinde neplacut. Pe noi, dar si pe proprietarul prietenos al vehicolului ce a venit la picnic. Il asteptam vreo doua ore, in mijlocul drumului, ca politistii prezenti la fata locului nu vor sa ne lase sa ne mutam, apoi urmeaza fotografiile, telefoanele de rigoare pe la mecanici si evaluarea pagubei. Negociem un pic din suma initiala, dar totusi, suntem nevoiti sa ne usuram de doua sute douazeci de euro pentru dauna facuta. Scuze ca v-am stricat duminica, oameni buni!
Plecam spre sud cu un pic de amar in gura pentru pierderea avuta, dar, suntem siguri ca timpul v-a vindeca ranile...Dormim intr-o mica parcare, langa un drum secundar, la vreo optzeci de kilometri de lacul Ohrid aflat pe granita albanezo- macedona.
Am fi vrut sa vizitam un mic muzeu cu exponate preistorice gasite in zona si un complex cu case lacustre, dar fiind luni, e inchis, asa ca i-am facut doar o fotografie de langa drum...
Vizitam in schimb manastirea Sf. Naum, construita pe un promontoriu, deasupra lacului.
...superba!
Cinci minute de condus si suntem in vama pustie. Control pe partea macedoneana, apoi urmeaza albanezii. Ofiterul de serviciu ne verifica actele, trimitandu-ne sa facem asigurarea intr-o mica dugheana. Intram intr-o noua tara!
❤️Mereu alaturi de voi!
RăspundețiȘtergere