tranzit prin Georgia si Turcia

 Cu cateva minute inainte de zece, bariera e ridicata, iar soldatul de garda, ne face semn sa trecem. Raman in masina pentru controlul de pe partea armeana, in timp ce copiii, Ilus, Emmie si Joskha, sunt ghidati spre o cladire pentru controlul documentelor. Certificat de import temporar. Bun. Permis de conducere, actele masinii. Bun. Pasaport. Bun. Test PCR...il am, dar e fara cod QR, fapt ce-l nelinisteste pe oficial, facandu-ma sa trag pe margine "sa faca niste verificari". Da vreo doua telefoane, dar e duminica dimineata si nu pare sa-i raspunda nimeni, apoi, dupa ce au iesit toti ceilalti, imi spune sa merg sa-mi recuperez documentele de la ghiseu, dar ma avertizeaza ca georgienii nu ma vor lasa sa intru... 

In vama georgiana, alergatura de la un ghiseu la altul,parca se mai atenueaza, cand le spunem ca suntem doar in tranzit. Totusi, de mai multe ori, ne intreaba, de ce nu au testele codul QR...Pana la urma ne lasa sa intram, dar stressul ajunge la nivele paroxistice...Suntem in Georgia din nou!

Prima intersectie majora coincide cu o despartire dureroasa...Emmie si Joshka, cu care am calatorit impreuna mai bine de o luna, pleaca spre Tiblisi, spre est, iar noi o luam spre Batumi , spre Marea Neagra, iar apoi spre Turcia! Ne imbratisam de mai multe ori, luandu-ne ramas bun, varsam lacrimi sincere, apoi plecam pe drumul nostru. Multumim oameni, chiar daca sunteti extrem de tineri, am avut muulte de invatat de la voi! A fost o placere si o onoare sa va cunoastem! Drum bun, si poate ne vom revedea, cine stie pe unde...

Multi, multi kilometri avem de condus, prin nebunul trafic georgian...Din pacate, ramanem si fara internet la un moment dat, de trebuie sa navigam "la vedere", dar cunoastem strada...coboram spre mare! Trebuie sa fiu foarte atent cu distantele de oprire, ca, franele ne functioneaza doar pe jumatate...

Apoi, ne amintim ca nu am facut inregistrarea pe situl turc de externe, dar momentan, nu mai avem internet, astfel ca, pentru amiaza, oprim la un mic restaurant de pe marginea drumului, care ne confirma de la inceput ca accepta card bancar si au si wifi functional...facem inregistrarile, salvand codurile primite in memoria telefonului, gustand si un pranz grozav, cu mancaruri georgiene.

O delicatesa locala: paine moale, proaspat facuta, cu ou, branza si unt in mijloc. O bomba!

Traficul nebun, spre seara devine dificil si riscant din cauza etern grabitilor soferi autohtoni...

 Dormim la nord de Batumi, pe un promontoriu deasupra marii, intr-o parcare unde am fost si cu Karl Heinz, feriti de zgomotul soselei de taluzul caii ferate. Din pacate, malul e stancos si coboara brusc, de nu putem sa facem baie...

La ora unu ne expira testul PCR facut in Armenia, asa ca ne grabim spre oras. O ultima oprire la un supermarket, sa luam cateva produse locale, apoi, facem grabiti ultimii treizeci de kilometri, pana in granita turca. 

La vama, haosul e total. Vreo trei randuri de automobile, multe cu numere europene, asteapta procesarea actelor. Nu stiu unde sa ma pun, asa ca inaintez paralel cu coloanele, oprind apoi in fata unui ghiseu la care nu se lucreaza insa. Dupa vre-un sfert de ora de asteptare, manevra da roade, caci un vames ne face semn sa inaintam. Georgienii verifica pasapoartele, dar si testele pentru Covid. Mi le inmaneaza, spunandu-ne ca ar fi trebuit sa avem unul si pentru Markus pentru a-l arata turcilor...dupa parerea oficialului, turcii nu ne vor lasa sa intram... 

Ne indreptam spre vana turca. E haos si aici, dar intram repede la verificat. Suntem coborati din masina si directionati spre o cladire impunatoare. La parter, intr-un mic ghiseu nou construit, trei functionari medicali verifica testele. Ma var si eu in coada cu cele cinci pasapoarte si patru teste. Ii inmanez totul unei tinere dragute, pe care o aleg in ultimul moment. Inscrisul pe teste e in armeana si engleza, de nu reuseste sa se dezmeticeasca. Ii arat numele meu de pe prima foaie, apoi se uita la a doua...e tot cu numele meu, pe care-l indic explicandu-i ca avem fiecare doua foi... Gasim impreuna inscrisul "negativ", apoi, vazand numeroasele pasapoarte, prin nu stiu ce minune, renunta sa verifice fiecare test in parte si ne pune in fiecare pasaport cate o foaie ce indica ca suntem in regula din punct de vedere medical. Inclusiv in cea a lui Markus, care, in realitate nu are test PCR! O las sa-si faca treaba! Urcam apoi niste scari rulante la etajul de sus, amestecandu-ne cu un grup ce a sosit cu autocarul. Atotputernicii vamesi controleaza pasapoartele si inca o hartie ce vine aratata de fiecare calator in parte. Li se face cate o fotografie, apoi, li se pune stampila in pasapoarte. Daca o sa ne ceara sa aratam pentru fiecare foaia aia mare, suntem fripti!

E randul nostru...pun pasapoartele pe tejghea cu foile medicale bagate in fiecare, apoi avem parte de o alta minune; functionarul, caruia probabil ca-i suntem simpatici din cauza copiilor, ne pune direct vizele in pasapoarte, fara sa ne mai verifice testele...Trecem! 

De pe lungul coridor, iesim direct in vacarmul tipic vamilor, intr-o parcare. Hope e inca in vama, iar noi suntem trecuti...probabil am luat-o gresit pe undeva... Primul oficial pe care-l rog sa ma lase sa ma intorc la masina, imi arata pe telefon o fotografie a lui Hope ce blocheaza o trecere...Da, astia suntem! Mai trec de un ghiseu, pe la intrarea vamesilor, dar, din fericire si femeia ce-i acolo il cunoaste pe Hope, asa ca sunt directionat repede spre destinatie. Trec printre zecile de camioane parcate sau in miscare dintr-o curte interioara, apoi il vad la ghiseul la care l-am lasat... Un vames plictisit ma directioneaza spre un birou intern unde trebuie sa fac actele pentru importul temporar al vehicolului...inca un control rapid, dupa care pot pleca! Vamesul ma avertizeaza: sixteen days, Vasile! Da, stiu! Mersi!Pa!

 Pe dreapta un camion e oprit un pic cam in mijloc, iar in stanga, un mercedes  e parcat un pic cam cas, spre interior...Evaluez situatia si aproximez distantele... ar trebui sa trec! Cu viteza mica, curbez spre camion, sa nu cumva sa agat pretiosul mertan, apoi, Bum! O lovitura si bubuitura din coltul dreapta sus, ma trezeste la realitate. Am lovit mansarda de marginea camionului! Botul lui Hope trecuse, dar patratoasa mansarda nu! Izbitura  nu e grava, dar v-a trebui reparata cu fibra de sticla, ca altfel riscam infiltratii! Bineanteles ca, in cateva minute soseste si proprietarul bolidului, care nu intelege de ce ii vorbesc pe tonul asta artagos in italiana..

Pe panoul electronic scria "welcome to Turkey!"

Pana pregatim amiaza, copiii fac o baie in intunecoasele ape ale Marii Negre! 

Ne mai linistim un pic, in ultimele zece zile am trait cu adrenalina la stele!

Pe iOverlander, o aplicatie pentru calatori pe care o folosim mai rar, gasim o reprezentanta Fiat aflata in Rize, unul din primele orase aflate in nord est. Ne indreptam intr-acolo, dar, pe cand ajungem e deja dupamsa, iar mecanicii au plecat deja acasa. Ok, vom reveni maine!

Nu departe, parcarea unui mic parc aflat langa cateva restaurante pare destul de promitatoare sa dormim...umplem si rezervorul cu apa unei fantani, dar, vai, spre seara, la restaurantul din spate incepe un concert cu muzica live, foarte deranjant, iar pe latura noastra dreapta, chiar daca e unspe seara, energici tineri joaca basket! Incercam sa adormim totusi, dar avem geamul lateral deschis din cauza caldurii, astfel ca nu merge! Trebuie sa ne mutam! Intram intr-o straduta laterala ce ne urca pe o colina mai linistita. O poarta mare, deschisa pare invitanta. Intru, iar o ambulanta parcata si ea ne confirma banuiala, e un spital! Ne punem totusi sa dormim, dar, cam dupa o ora, un bocanit timid ne trezeste...trebuie sa plecam din nou! Nici parcarea primariei, aflata chiar la drumul principal, nu e suficient de linistita ca sa putem dormi, asa ca ne mutam din nou, de data asta in fata reprezentantei unde vom repara masina. E destul de circulata si strada asta, dar dormim dusi ca suntem foarte obositi, dupa noaptea asta furtunoasa!

La prima ora, suntem luati in primire de mecanicii reprezentantei. Cu multa binevointa ni se ofera o mica sala de asteptare cu televizor, ceai si informatii. 

Din pacate nici unul din cele vreo doua duzini de angajati al garajului nu vorbeste engleza, asa ca ne bazam pe traducatorii automatici al motoarelor de cautare de pe telefoane. Le arat si explic despre ce e vorba, insistand asupra garniturii de la unul din pistoanele franii de pe dreapta.

 Ni se demonteaza toata frana, dar trebuiesc schimbate atat discurile de frana, cat si placutele de frana noi, puse in Armenia...s-au deteriorat din cauza discurilor zgariate... Oamenii lucreaza pana dupamsa tarziu, dar reusesc sa schimbe cam tot ce era de schimbat. discuri, placute, garnitura si chiar si un tub. La sugestia unuia dintre mecanici verificam si placutele de pe spate. Sunt si ele foarte consumate, asa ca, comandam cate o pereche, dar vor sosi doar maine de la Erzurum. Ne resemnam cu situatia de asteptare, problema e doar dificultatea cu care gasim locuri de dormit in zona asta...

 Ne intoarcem la parcul din care am fugit azi noapte, umplem rezervorul cu apa, plecand apoi inapoi spre est. Spre bucuria noastra, gasim un mic drumeag ce da spre un dig, langa o zona in care zeci de camioane isi descarca incarcatura de sedimente aduse din munti de viiturile ce au devastat zona in urma cu cateva saptamani.  Aproape de port, un grup de delfini vaneaza in grup, oferindu-ne un spectacol de neuitat. Multumim!

Dormim nederanjati, in sfarsit!

Dupa masa urmatoare, placutele ne sunt schimbate cat ai zice peste, iar noi suntem gata de drum, cu buzunarele usurate de patru sute de euro...

Continuam pe malul marii, oprind sa admiram plantatiile de ceai de pe versantii abrupti.

 O cotim spre interior spre manastirea Sumela, la vreo saptezeci de kilometri de coasta.

Dormim pe margine de drum, in valea ingusta, apoi, a doua zi, amenintati de plafonul de nori josi ce invaluie muntii intr-o ceata densa, albicioasa, urcam la manastirea recent restaurata.

Locul asta, nou deschis vizitatorilor, e foarte popular printre turci. Vedem zeci de microbuze cu vizitatori, chiar si la prima ora a diminetii. Ne grabim deci sa vizitam manastirea inainte de sosirea hoardelor de turisti.

...manastirea, fotografiata dintr-un punct de belvedere aerian, intr-o frumoasa zi de vara...

...nu lipseste mult!

Partea cea mai veche, construita la adapostul unei enorme surplombe, include si biserica cu picturi murale, cu sfinti desfigurati, dupa buna traditie musulmana...

Un Dumnezeu binevoitor vegheaza asupra lumii...

Coboram in parcare pe o ploaie rece ce se intensifica tot mai mult, iar, din fericire, pe cand incepe sa toarne cu galeata, suntem la adapost, in fidelul Hope...

Ne intoarcem in zona litoralului Marii Negre, intr-o regioune cu foarte, foarte multi aluni, practic sute de kilometri patrati de alunis acopera versantii muntilor invecinati.

Pe margine de drum, direct pe trotuar, zeci de producatori isi usca marfa, incercand sa vanda la un pret mai bun.

Oprim la un domn ce-si usca productia de alune, amestecandu-le cu o matura. Nu vorbeste engleza, dar e extrem de simpatic si zambitor. Ii explic ca am vrea sa cumparam cateva si-i inmanez o punga. Intelege, iar pentru cateva lire ne pune cam vreo doua kile, spre bucuria lui Markus! Multumim!

In seara asta dormim in incinta unui teren, unde cativa surferi entuziasti incearca sa deschida un camping. Atmosfera e relaxata, iar primirea binevoitoare.

...o uriasa familie de catei ne trezeste interesul...

...spre Ankara!

Pe margine de drum, zeci de magazine vand renumita paine de Trabzon. Nu rezistam tentatiei!

Macinam kilometri...

Urcam pe platoul anatolian, lasand in urma si ploaia ce ne-a insotit de la intrarea in tara.

...un mic sens giratoriu cu tematica Hittita, in mijlocul satului Hattusa.

Yazilikaya-lacas de cult si loc de veneratie. Atunci si acum.

...prima "camera".

Incercam sa identificam personajele...

...dar, basoreliefurile au fost aproape sterse de intemperii.

...spre "a doua camera"

...zei...

...regele...

...la un stand cu suveniruri.

Dupa o noapte linistita (in sfarsit!) in natura, vizitam si situl principal al capitalei hittite: Hattusa.

Situl arheologic fiind foarte vast, urmam un traseu circular cu masina personala, lung de cinci kilometri, oprind pe unde e posibil pentru vizitele la diferitele ruine.

Cativa voluntari amatori si profesionisti au reconstruit o parte din zidul de aparare al orasului.

O prima intalnire surprinzatoare: "piatra verde".

Nu a ramas mare lucru din templul asta, dar ruinele se intind pe o suprafata enorma, punandu-ne la munca imaginatia.

...pe drumul principal...

...un mic accident ne aminteste ca avem un devorator de incaltaminte...

...poarta leilor.

...un tunel lung de cateva zeci de metri ne conduce la zidul exterior.

imensul taluz al "piramidei", care e de fapt doar un perete de piatra inclinat...

Poarta sfincsilor, recuperata cu santaj de la un muzeu occidental unde a fost dus si uitat "pentru restaurare".

... pe una din numeroasele porti ale orasului.

Poarta regelui.

Urcam la palatul regal, unde o echipa de arheologi locali, sub indrumare si finantare germana, continua sapaturile.

Un tanar simpatic, proaspat absolvent, participant la proiect, ne explica care sunt etapele sapaturilor pentru urmatorii ani. Se asteapta descoperiri importante!

Plecam placut impresionati din Hattusa, capitala hititilor, spre Ankara, actuala capitala!

Cele mai bune afaceri se fac cu vanzatorii de pe marginea drumului. Luam si noi vreo trei kile...

 

Vom dormi intr-o parcare in centrul Ankarei, nu departe de foarte iluminatul parc de distractii alaturat.

E musai sa mergem si noi!

Ce alegem?

Cucuruz!

Dam o raita prin Ankara pe jos. Descoperim o capitala moderna ce imbina armonios traditia cu secolul douazeci si unu.

 Urcam pe dealul cetatii, spre Muzeul Civilizatiilor Anatolice, adapostit intr-un exceptional de bine conservat bedesten (bazar acoperit) de secol cinspe.

"Am mai vazut asta pe undeva!" Da! E o stela de la Goblekitepe.

...iar asta e o casa de la Catalhoyuk!

Va mai amintiti?

Soarele si taurii...

Petra recunoaste scrierea de pe tablite.

"cuneiforma!"

Poarta regelui din Httusa-in original.

Asirii

Din bazarul apropiat, lui Markus ii luam o pereche de sandale.

In drum spre mausoleul lui Ataturk, numarul vanzatorilor de steaguri creste simtitor... 

Trecem de obisnuitul control al bagajelor, apoi ne amestecam cu multimea venita sa-si petreaca duminica aici.

Loc de pelerinaj, creat de un exacerbat cult al personalitatii?

Multimea se inghesuie sa vada sarcofagul.

Se schimba garda.

Ataturk-tatal natiunii e omniprezent in tara. Cred ca nu exista localitate, oricat de mica, care sa nu-i omagieze memoria: cu o statuie, un nume de strada, un inscris sau tablou gigantic.

Istanbulul e foarte departe, asa ca plecam dis de dimineata, parcurcand autostrada ce-l leaga cu capitala.

Trecem peste Bosfor, traversand al doilea pod din cele trei: Fatih Sultan Mehmet Koprusu.

Traversam si podul Galata, peste Cornul de Aur, apoi, conducem prin traficul nebun al dupa amiezii spre o mica parcare pentru campere aflata langa fortareata Yedikule, dar, mult mai devreme, doua campere dintr-o parcare de pe malul marii ne atrag atentia. Nu stam pe ganduri si ne alaturam lor, cu toate ca ne e clar ca locul asta atat de central nu v-a fi linistit! Suntem la jumatate de kilometru de Moscheea Albastra si de buricul satului. Dormim destul de bine, cu un continu zgomot de fond provenit de la strada invecinata.

La trezire, primul monument de vizitat e si cel mai apropiat: Moscheea Albastra. Intram in lacasul de cult aflat in restaurare, dar, din cauza unui tavan fals, fixat sub primul rand de schele...nu se vede nimic. Stim doar unde suntem, dar minunata cupola cu lumina-i albastruie ne raman ascunse vederii. Iesim dezamagiti, indreptandu-ne spre magica constructie de vis a vis.

E catedrala Sfanta Sofia, ctitorie a marelui Constantin, redevenita de curand moschee, la dorinta expresa a "sultanului" Erdogan.

Avantajul de a vizita moscheile consta in faptul ca intrarea e gratuita...ne aducem inca aminte pretul piperat platit in urma cu multi ani de zile...pe cand era muzeu!

Mozaicurile bogat ornamentate cu foi de aur , au supravietuit miraculos! In dreapta, imparatul Constantin ofera catedrala divinitatii...

Coboram spre Cornul de Aur-alungitul golf ce intra adanc in uscat spre nordvest, mult apreciatul portul natural al orasului, inca de la inceputuri.

Traversam, din nou, podul Galata, de data asta pe jos, dar, spre dezamagirea lui Aron, numarul pescarilor e mult mai mic decat ieri. Plecam spre Bazar!

Din cauza eternelor probleme de securitate, pentru a intra in bazar, se trece printr-un control ca la aeroport, dar mai rapid.

Culori, mirosuri, gusturi si produse exotice ne asalteaza...

Admiram fascinante seturi de sah.

Coloana lui Constantin...cititi mai jos scurta descriere!

Fiert sau prajit?

Ajungem la Topkapi in cateva minute, dar pretul biletului e exorbitant...din pacate in Turcia nu exista sensibilitate pentru bugetul familiilor cu (multi) copii...practic, chiar si Markus ar fi trebuit sa plateasca pretul de adult...suta de euro astfel economisita, avea sa ne ajunga pentru toata ziua...inclusiv cina la restaurant! Uneori, calatorii pe termen lung sunt pusi in fata situatiei de a alege...noi am ales bine! De multe ori am realizat pe parcursul calatoriei ca locurile foarte turistice sunt extrem de scumpe. Decidem deci sa mergem la Muzeul Arheologic, aflat in apropiere...si nu suntem dezamagiti!

Exponatele sunt relativ putine, dar de efect.

Impresionantele sarcofage licyene, ne fac sa ne dorim o reantoarcere in acele minunate locuri...

Unul din sarcofage, are ca figura centrala o delicata reprezentare a lui Alexandru Macedon.

...incredibile detalii...

Basta muzee si spatii inchise! plecam intr-o minicroaziera de doua ore pe Bosfor! Nava, aproape la capacitate maxima, pleaca de langa podul Galata, indreptandu-se incet spre nord, pe langa malul european.

Odata ajunsi la Rumelihisar, cetatea din imagine, aflata langa al doilea pod, peste care am trecut si noi, nava, traverseaza Bosforul , lasandu-se apoi purtata rapid inapoi la locul de plecare de catre puternicul curent de suprafata.

...al doilea.

...primul pod.

Capitanul, foarte simpatic, ne cheama in cabina de control...

Trecem pe sub primul pod, apoi viram spre orasul vechi. Se vede Topkapi, Galata si Aja Sofia.

O multime de meduze ne atrag atentia...

Bazarul mirodeniilor

Ilus cade in capcana unui abil vanzator de condimente si ceaiuri aromatice, cu rezultate usturatoare pentru portofel...

...vanzator de limonata.

Impunatoarea moschee Suleimaniye.

Cemberlitas. Again.

Fragmentul superior al unui obelisc egiptean...treimea de jos s-a pierdut dupa ce obeliscul s-a rupt in timpul ridicarii...

 Un fragment al unei coloane din bronz ne atrage atentia. Coloana serpilor, adusa de la Delphi...2500 de ani de istorii...

Ultima seara la Istanbul...

...cu kebab,

...ceai turcesc

si baklava.

O ultima plimbare sa vedem Aja Sofia si Moscheea Albastra by night, apoi ne retragem spre paturile noastre...maine se pleaca spre Bulgaria!

Dupa o noapte furtunoasa in care nu prea dormim din cauza chefangiilor veniti in parcare sa asculte muzica la un volum nepotrivit, intram in autostrada ce duce spre granita. Zeci de kilometri facuti prin suburbii cu sute de mii de locuitori inghesuiti in gigantice blocuri anonime, noi noute si centre comerciale ce te fac sa devii sclavul propriilor dorinte, ajungem spre dupamasa la Edirne.

Moscheea Selimiye avea cele mai inalte minarete din Turcia...

 Vamesii turci, super simpatici ne fac sa ne fie deja dor de tara lor...Turcia, la revedere! Nu adio!