Armenia
Vama se afla pe un inalt platou vulcanic, batut de vanturi, departe de orice asezare umana. Pe partea georgiana, oficiali seriosi ne controleaza indelung camperul, facandu-ne sa deschidem usile de la dulapuri si pe cea de la baie. Cate o privire inauntru, fara prea multe indiscretii sau cotrobaieli si numeroase intrebari cu raspunsuri simple si sincere, par sa-i multumeasca, astfel ca ne putem muta la ghiseul urmator. Ni se verifica actele masinii, dar si testul obligatoriu facut a treia zi de la intrarea in tara, apoi suntem liberi sa trecem.
Cele cateva sute de metri dintre vami, ma alarmeaza; drumul e intr-o stare execrabila, cu gropi adanci si petice peste petice. Ocolim o imensa cladire in constructie, urmandu-ne mai mult instinctul, apoi, in spatele ei, vedem un imens steag necunoscut noua. Am ajuns pe partea armeana.
Prima oprire e la un cabinet medical unde ni se cer rezultatele testelor facute cu o zi inainte. O doctorita in halat alb dispare intr-un cabinet, intorcandu-se odata inregisttrarea facuta. Un soldat zambitor, cu un imens chipiu de tip sovietic, ne saluta cu un calduros “Welcome to Armenia”, dirijandu-ne spre controlul pasapoartelor. Soferul cu vehicolul trebuie sa faca un alt parcurs, asa ca ies si il mut pe Hope la un ghiseu din care un oficial relaxat ma saluta zambind. Incurajat de primirea calduroasa, il ajut la inregistrarea datelor masinii, cu torsul pe jumatate intrat prin geamul minuscul. Imi indica urmatorul gemulet unde mi se pune viza de intrare. Controlul camperului e rapid, cu repetate intrebari despre eventualele lucruri de declarat, dar fara insistente inutile. Astept sa iasa Ilus si copiii, Joska si Emmie, apoi parcam langa ultima cladire oficiala. Mai am de facut declaratia temporara de import, la un ghiseu separat al vamii. O cocheta doamna al carei rol cel mai important pare a fi sa faca si sa distribuie cafele printre vamesi, imi inmaneaza un formular de completat cu datele masinii. O fac in trei minute inarmat cu actele masinii si...cu multa rabdare. Doamna cu cafelele nu mai are timp pentru mine, asa ca ma plaseaza la o grasuta dezorientata ce striga dupa ajutor. Vine un oficial ce o ajuta sa bage niste date intr-un computer matusalemic. Liniste totala. Suntem doar noi trei, se aude doar cate un clic rar al tastaturii calculatorului. Mimica operatorilor descrie plictis si jena, iritare si nepasare,iar timpul zboara...sunt priponit in fata lor de mai bine de o ora, cand mi se explica, ca trebuie sa platesc o taxa speciala de poluare. Ok! Sunt trimis la un mic ghiseu de pe coridor, ce are cursul valutar afisat pe o tabela electronica. Un euro valoreaza peste cinci sute de drami...ooo, aici vom fi milionari. O suta de euro imi sunt schimbati rapid, dandumi-se rest cu bancnote ce au multe zerouri, apoi cu chitanta obtinuta sunt redirijat la ghiseul unde trebuie sa termin declaratia...O alta jumatate de ora trece pana aud clicul decisiv ce declanseaza imprimanta...uff! E gata!
Un vames disponibil, fara calatori de controlat, indicand cu un gest vag o cladire invecinata, ma trimite sa fac asigurarea la masina. Traversez marea de ciment sfarsind intr-un birou cu ofiteri plictisiti ce trebaluiesc la birouri, asteptand. Asigurarile se fac in prima incapere a cladirii, cu intrare direct de afara. Camera e minuscula, are maxim doi metri pe unu jumate, de fapt ar putea fi o baie comoda, dar e dotata cu doua birouri, fiecare cu cate un calculator si un pat in capat, de pe care, un tip buhait, in civil, se ridica sa-mi faca asigurarea. Pentru cinspe zile costa opt mii de bani de-ai lor asa ca nu ezit si o accept. Apoi mai accept si propunerea unei cartele sim locale, care imi usureaza portofelul de alti douasicinci de euro, dar dupa o jumatate de ora, ies victorios, se pare ca putem pleca! Dintr-un ghiseu ce pazeste o bariera lasata, vreo cinci soldati coboara sa ne verifice pasapoartele si declaratia temporara de import, dar, fiind totul in regula, ne lasa sa plecam imediat.
Incepe sa se insereze, asa ca o calc pe asfaltul valurit si peticit catre destinatia finala de azi: lacul Arpi. Ultimii cinspe kilometri, pe un drum montan fara asfalt, ii facem pe intuneric, dar ajungem cu bine pana langa cladirea administratiei parcului national. Dormim dusi.
Suntem pe la doua mii doua sute, pe acelasi platou valurit, marginit de varfuri domoale la orizont, dar nu vedem inca lacul, aflat intr-o depresiune in spatele unui delusor. Copiii fac un pic de scoala, in timp ce merg sa ne inregistram intr-unul din birourile aglomerate de personal ale parcului. Ni se face cate un xerox dupa fiecare pasaport, ni se trec numele intr-un caiet, apoi suntem liberi sa bantuim cararile zonei protejate.
In zona asta, foarte friguroasa si izolata, singurul combustibil disponibil impotriva gerului e balega de vaca uscata la soare...
Pe la pranz, nori negri, amenintatori, ne fac sa mai asteptam cu plecarea in plimbare, iar in nici zece minute, o grindina cam de marimea alunelor se abate asupra zonei in care ne aflam, de trebuie sa ma urc pe acoperisul lui Hope sa acopar panourile cu cate o patura.
Rapaitul ghetii pe acoperis e preocupant, dar trece totul destul de repede, lasand in urma doar un strat subtire ce albeste peisajul. Soarele reapare la fel de repede, dandu-ne sperante pentru dupamasa.
Plecam in plimbare cam dupa o ora, pe un drum de tara paralel cu tarmul, ingreunati de noroiul ce se incapataneaza sa se lipeasca de incaltari.
Mergem vreo patru, cinci kilometri, admirand peisajul platoului inalt, cu multa iarba, spatii deschise si vizibilitate, intorcandu-ne apoi pe acelasi drum, asaltati de protestele revoltate ale copiilor.
Doua cupluri de italieni calatori ne viziteaza tabara, mirati sa ne vada atat de numerosi, in timp ce tata curata incaltarile.
De dimineata, plecam spre o vale apropiata ce adaposteste cascada cea mai inalta din tara:Trchan. Peisajul e insolit: versanti ierbosi marginesc drumul neasfaltat intr-un ambient foarte putin antropizat.
Parcam in apropierea unui mic lac de acumulare, langa un jeep cu turisti germanici insotiti de un ghid, apoi o luam la picior, cale de o ora pana la cascada. E un pic ascunsa in spatele unui deal, dar cu evantaiul ei superb, ne vrajeste.
Din pacate locul e extrem de popular printre localnici, marturie fiind uriasele mormane de gunoaie abandonate cam peste tot. Ce rusine, sa vii sa faci picnic, iar apoi sa-ti abandonezi deseurile intr-un loc sacru ca asta…
Dupa masa, vizitam prima dintr-o infinita insiruire de manastiri armene.
Manastirea Harich e construita complet din piatra, fapt ce-i da personalitate si sobrietate. Interiorul e simplu, aproape auster, cu peretii ornati doar de cateva icoane si nimic altceva. Ca si in tara vecina din nord, si aici, Sfantu Gheorghe e la loc de cinste.
Spre seara, intr-o mica vale, sub o veche bisericuta, feriti de vant, ii intalnim pe Denis si Caterina ce se indreapta spre Turcia. Cinam impreuna in Hope, povestind pana seara tarziu…
Dimineata, vizitam biserica de pe deal...
In drum spre sud, ne oprim la un monument sovietic dedicat cazutilor in razboaiele mondiale. Din pacate in tara asta, cimitirele de razboi sunt foarte frecvente, semn ca nu prea au parte de pace, nici chiar in zilele noastre…
...suntem uimiti de numarul ridicat al carcaselor de automobile, de pe care, maini dibace au demontat absolut totul...
Azi e 15 august, zi de mare sarbatoare, iar noi facem greseala de a alege ca si destinatie o manastire cocotata pe versantul sudic al muntilor Aragat. Ascultam sfatul a doi politisti neinformati, intalniti cam la vreo doi kilometri sub manastire, urcand printre cele doua siruri de masini parcate pe marginile drumului. Parcam cu greu intr-o serpentina, dupa cateva manevre aproape imposibile. Mancam comozi, admirand multimea unduitoare ce se misca greu printre masinile pe de-acum complet blocate. Nu se mai poate merge nici in jos, nici in sus, am fost norocosi ca am gasit locul asta sa oprim! Familii numeroase se indreapta evlaviosi spre manastire, cu mainile pline de lumanari din ceara de albine, superb irositoare. Mai multe femei urca greoi, impovarate de gaini vii, tinute de picioare, in stare de semilesin. Mai tarziu le vedem inconjurand de trei ori biserica, cu pe de-acum sfintita incarcatura, nemilos destinata copioasei cine de seara…
Manastirea Tegher e construita din blocuri de bazalte ce-i confera o culoare gri negricioasa ce se accentueaza in interior, datorita fumului emanat de miile de lumanari mereu aprinse. Nu ramanem prea mult inauntra ca e inghesuiala mare, iar pe aici, mastile nu prea sunt la moda…
Surpriza...complet blocati!
La nu prea multi kilometri, pe la vreo doua mii trei sute de metri, izolata in natura, vizitam ruinele cetatii Amberd.
Masivele ziduri si numeroasele turnuri de aparare nu au fost insa suficiente in fata mongolilor ce l-au distrus undeva in secolul treispe, in goana lor expansionista spre vest. Dormim intr-o mica parcare, intr-o curba a drumului, langa un mic paraias. Prezenta apei ne permite sa facem cate un dus lung si sa spalam muntee de haine adunate in ultimele zece zile. Rufele le uscam rapid intinse pe o lunga sfoara, in bataia vantului.
In drum spre Yerevan, pe o caldura infernala, oprim la ruinele catedralei Zvartnots. Chiar daca situl e patrimoniu Unesco, suntem dezamagiti.
Aron si Joschka insista sa vedem mai de aproape ramasitele ruginite ale unei roti panoramice ascunse printre decadente blocuri sovietice cenusii…
O dupamasa placuta in surprinzatorul Yerevan o petrecem explorand centrul capitalei. Mai multi soferi ne asigura ca “nimeni nu plateste parcarea”, asa ca avem un gand in minus!
Bulevardele largi, cladirile moderne si numeroase parcuri cu fantani arteziene ne fac sa uitam dificultatea cu care se ajunge aici.
Traversam Piata Republicii, apoi, in scurt timp ajungem la complexul “Cascade”- o serie de fantani amenajate in terase pe versantul unei coline panoramice.
...magicul Botero e prezent si aici...
Un leu din fasii de cauciucuri reciclate ne inspaimanta ...
Pana in varf urcam cu ajutorul scarilor rulante, bucurandu-ne de arta contemporana expusa in generoasele spatii subterane si de racoarea produsa de curentul de aer din interior.
Cascade complex.
O inghetata la dozator ne aminteste de anii nouazeci…
Ne intoarcem la Hope, pe acelasi traseu, dezamagiti de oribila oferta culinara incercata intr-un fast food local.
Ca sa evitam forfota noctura tipica marilor orase, plecam spre o mica vale din apropiere ce ascunde doua superbe geme...sau mai bine zis trei!
Prima, se gaseste la Garni si ni se prezinta sub forma singurului templu greco-roman supravietuit pana azi din zona caucaziana. Il inconjuram de mai multe ori, fotografiindu-l impresionati de magnifica pozitie in care a fost construit, chiar pe marginea superioara a unui profund canion.
De pe panourile informative aflam ca elegantul templu a fost distrus in urma unui cutremur in perioada medievala, dar ca a fost reconstruit mai tarziu cu pietrele originale... Integritatea si perfectiunea liniilor ma fac insa sa ma indoiesc putin… reconstruit sau restaurat?
Peste noapte ramanem in capatul vaii, intr-o imensa parcare, chiar sub manastirea Geghard. Pana tarziu in noapte, masini cu petrecareti se perindeaza in imensul spatiu asfaltat, claxonand. Emmie si Joska sunt mai norocosi, caci vor ramane peste noapte intr-o mica chilie sapata in roca, undeva deasupra drumului. Lux, ce mai!
Conform unei traditii balcanice, notata si in Turcia dealtfel, e de bun augur sa ageti o sfoara rosie de un copacel in apropirea locurilor sfinte...se pare ca obiceiul s-a transmis si aici...doar ca, avand in vedere timpurile, bentita, sfoara sau batista au fost inlocuite cu oribilele masti... indubitabil semn de primitivism contemporan.
Vizitam manastirea, impresionati de ineditele sculpturi de pe peretii interiori si de unicitatea izvorului dintr-o incapere alaturata, apoi, zoriti putin de copii, ne indreptam spre un camping din apropiere. H3, nu e un camping oarecare, e o institutie! Chiar daca e mic si un pic inghesuit, e dotat cu tot ce ai nevoie: bucatarie, bai cu dusuri calde, terase cu fotolii comode in care sa te afunzi, multi copaci fructiferi si...o primire calduroasa din partea proprietarei, o olandeza stabilita in zona de cativa ani buni. Copiii nu stau mult pe ganduri...se indreapta imediat spre invitanta piscina, in timp ce noi organizam tabara, in imediata vecinatate a unui jeep cu remorca din Iran. De fapt, de cand Armenia administreaza strainilor vaccinul doar dupa zece zile de permanenta in tara, numarul iranienilor din camping s-a ridicat simtitor...Joviali si oricand dispusi sa ne vorbeasca, sunt foarte departe de islamicii fanatici pe care-i descrie presa occidentala.
Sascha, simpaticul pensionar neamt, inalt cat usa, cu parul lung si barba-i incalcita, intalnit in camping, se indreapta spre Iran...dar el a primit business visa...il invidiem!
A doua zi, ne intoarcem in capitala tristi sa lasam micul paradis...Sandra, iti multumim!
Memorialul genocidului armean a fost construit pe o colina, un pic in marginea capitalei. Il vizitam miscati de evenimentele evocate, impresionati de trista pagina de istorie pentru care vecinul occidental nu si-a prezentat inca regretele…
Un foc etern arde in memoria unui milion si jumatate de suflete...
Emmie isi cumpara o pereche de sandale dintr-un magazin de munte, in timp ce o asteptam in piata din fata garii centrale...
Iesim din capitala spre sud vest, cu intentia sa ramanem peste noapte in apropierea manastirii Khor Virap, aflat la poalele Araratului, muntele sfant, simbol national armean...aflat in Turcia. Din pacate, manastirea e foarte populara, aflandu-se aproape de capitala, astfel ca nu gasim un loc adecvat in care sa ramanem peste noapte.
Araratul mare si mic...nu se vad prea bine din cauza cetii, asa ca facem o fotografie unei vederi cumparate la o taraba de suveniruri.
Dam o raita prin vechea biserica, plecand apoi spre sud cu un pic de regret ca vom pierde ocazia de a vedea Araratul Mare si pe cel Mic in razele rasaritului.
Dormim pe marginea unui drum secundar, langa manastirea Noravank, situata intr-un lung si ingust canion.
Ca sa mai divesificam un pic activitatile din tara asta, facem o scurta plimbare pe firul vaii, prin vegetatia uscata a canionului.
Poteca nu e bine definita, trecem prin parau, de mai multe ori...
Din pacate, excursia ne e intrerupta de cativa localnici deranjati de prezenta noastra in zona, care il iau sever la intrebari pe Joska...ne intoarcem la manastire.
Fiecare cotlon trebuie explorat!
Cladirea cea mai surprinzatoare ni se pare biserica cu doua nivele. Pentru a accede la etajul superior, credinciosii urcau ingusta si abrupta scara exterioara din piatra ce simbolizeaza “inaltarea la cer”. Incaperea superioara e mult, mult diferita decat intunecoasele biserici armenesti. Prin cupola inaltata cu coloane, Lumina patrunde nestingherita, inundand interiorul. Suntem miscati.
...coborarea e mai dificila decat pare...
O mica pestera din apropiere, pastreaza resturile mai multor zeci de generatii de locuitori, din preistorie si pana in perioada medievala. O vizitam cu ochi critic, admirand totusi numeroasele vase ceramice utilizate pentru stocarea vinului, care au fost lasate de arheologi in situ.
Si daca tot veni vorba de vin, facem o rapida vizita intr-o crama din apropiere, de unde, dupa o degustare specializata a pe de-acum expertei enoloage Ilus, iesim inarmati cu trei sticle din pretioasa licoare a lui Dionysos (sau Bacchus).
Intr-o vale laterala aflata mai in sud, dam peste o mica statiune supravietuita din timpuri sovietice: Jermuk. Superba asezare, renumita pentru apele-i minerale are multe cladiri abandonate, semn ca a trait si vremuri mai bune. Pastreaza totusi un anumit sarm, popular printre localnici si turisti rusi nostalgici, chiar daca zona centrala e inundata de tarabe cu suveniruri plasticoase multicolore.
Vizitam pavilionul apelor minerale, incercand sa ne convingem reciproc sa gustam din apele diferitelor fantani. Apa e cam (prea) calda pentru stomacelele noastre, plecand de la 25 de grade si ajungand la 52, in capatul din extremitatea opusa.
Va mai amintiti de inghetata “Polar”? Noi am regustat-o!
Cateva masini de teren exemplar parcate, ca la expozitie, isi ofera serviciile clientilor doritori sa viziteze o mica atractie acvatica din apropiere: un gheizer cu ape termale! In zadar incercam sa negociem pretul initial ce ni se pare prea turistic, prea piparat! Vom reveni maine!
In apropiere, parcurgem o promenada populara, sa admiram cascada Jermuk, un superb tobogan de apa de vreo douazeci de metri inaltime.
In apropiere, poteca asfaltata trece pe sub un arc natural masiv.
Dormim in marginea localitatii, langa o unitate militara, intr-o mica poiana ce margineste drumul, din pacate inundata de deseuri abandonate aiurea.
Din fericire, noaptea e un bun sfatnic, astfel ca, studiind bine harta online, descoperim un drum ce ar putea fi practicabil pentru noi, pana la doar cativa kilometri de locul cu gheizerul. Decidem sa mergem pe jos, ca e vorba de doar cativa kilometri!
Parcam langa niste cladiri ce par abandonate de langa o urat fumeganda fabrica de ciment, apoi, o luam pe jos, pe drumul accesibil doar vehiculelor offroad, spre surprinderea soferilor ce-si poarta clientii spre aceeasi destinatie. In mai putin de o ora parcurgem cei patru kilometri nelasandu-ne intimidati de anumite panouri, sau de apa din baltoace…
Ajungem la un mic bazin, mai bine zis la un fel de put, cam de marimea unei fantani, alimentat cu apa printr-o teava ruginita ce vine de cine stie unde.
Depunerile argiloase rosii devin subiect si obiect de joaca, dar aici nu putem face baie din lipsa de spatiu, asa ca ne deplasam inca vreo doua sute de metri, nerabdatori sa vedem “minunea”. Doua masini de teren sunt deja parcate in locul cu pricina, dand posibilitatea unor turisti rusi sa se imbaieze, atent asistati de soferii-ghid ce le furnizeaza pana si prosoape curate la sfarsit de balaceala! Odata locul abandonat, ne inghesuim la randul nostru in micul bazin, masati de bulbuceala produsa de apa ce se revarsa din viscerele pamantului. Nu e chiar termala, dar e destul de placuta ca sa ne bucuram de ea cam o jumatate de ora, timp in care am fost singuri!
Daca am fi platit cei 40-50 de euro ceruti pentru inchirierea masinii de teren, cu siguranta am fi fost foarte dezamagiti…
Continuam spre sud, intr-un peisaj montan auster, tot mai spectaculos.
O mica vale laterala
ascunde o cascada ce ne uimeste prin delicatete. Se numeste Shaki, e putin vizitata, deci zona e relativ curata!
Cascada a fost o superba surpriza, intr-o tara despre care, multi ne-au spus ca ai de vazut doar manastiri. La cativa kilometri de Sisian, o localitate invecinata, o timida pancarta indica spre Carahunge, un sit arheologic ce protejeaza un cromleh, adica un cerc de pietre megalitice.
Situl, supranumit Stonehenge-ul armenesc nu e la fel de spectaculos ca si varul sau englez, dar zecile de pietre, multe din ele gaurite, si ambientul auster in care se afla, dau locului un aer mistic. Il vizitam curiosi, sub atenta supraveghere a unor elicoptere militare ce ni se-nvart deasupra capetelor…
Dormim mult mai in sud, nu departe de manastirea Tatev, intr-un loc izolat, cu vedere asupra unui canion adanc si salbatec. La cateva sute de metri, statia din aval a telecabinei “wings of Tatev”, ramane iluminata toata noaptea.
Coboram spre “Devil’s Bridge” cand o usoara palpaiala, notata cu coada ochiului, ma pune in alarma...mi se parea mie, sau e chiar avaria ce-mi semnaleaza placutele de frana consumate? Din pacate, e chiar aia...si momentul asta o sa fie doar inceputul unui lung calvar…
Pe cand oprim la superbul pod natural, probabil si datorita coborarii, avaria se aprinde de-abinelea, fara palpaielile timide de la inceput.
Pe o scurta poteca amenajata, intram in canionul peste care se avanta podul natural, dar nu ne incumetam sa coboram spre pestera de dedesubt, probabil si datorita prezentei unui locanic, autodeclarat ghid, ce voia sa ne conduca in abisuri.
O face doar Joska ce se incapataneaza sa exploreze arealul, dar se intoarce si el dupa putin timp de frica sa nu-si ude camera foto.
Vreo cinspe serpentine avem de urcat pana la manastirea Tatev, agatata pe versantul abrupt al muntelui.
O vizita rapida, apoi cosmarul franelor consumate se adanceste...pana ajungem din nou jos, la pod, cuborand intr-antaia si cu avariile puse, scrasnetului metalic al discurilor consumate devine tot mai acut, ingrozindu-ma.
Coboram in vale, pe partea mai putin turistica, descoperind apoi cateva bazine cu apa calduta, probabil izvoare ipotermale.
Pana incercam sa o gasim pe cea
mai potrivita, Joska urmeaza o poteca ce-l duce la intrarea din aval
al grotei de sub pod. Il urmam, prin labirintul de plante si roci.
Traversam raul de cateva ori, apoi ajungem la intrare. Stalactitele
de un alb imaculat ce atarna din surplomba de deasupra noastra ne
confirma ca e vorba de o pestera cu tavanul prabusit.
Curiosi, decidem sa inotam prin semiantunericul subteran, sa descoperim locul. Stalactite si stalagmite, gururi cu apa ipotermala si numeroase cascade ne uimesc in succesiune rapida, astfel ca, hotaram sa revenim si maine ca sa exploram mai bine locul, fara cei cativa turisti galagiosi de azi.
Dormim in acelasi loc, izolat si panoramic, sub o superba luna rosiatica.
Plecam spre nord, constienti ca v-a fi extrem de dificil sa schimbam placutele de frana.Practic, in Armenia si Georgia nu am vazut masini Fiat, deci e clar ca piesele nu vor fi usor disponibile…
In sudul extrem al tarii, vehiculele militare sunt foarte frecvente. Din pacate, conflictul cu Azerbaijanul nu e terminat. Dupa ocuparea regiunii armene Nagorno-Karabah, azerii incearca sa uneasca regiunea Nakhchivan (izolata intre Turcia si Armenia) cu tara mama printr-un coridor terestru, in dauna armenilor. Bineanteles ca nationalismul extrem e normal acceptat si institutional incurajat, dar asta e cam general valabil pentru tarile din zona: Turcia si Georgia, Armenia si Azerbaijan.
Am inceput lunga si inceata calatorie de intoarcere spre nord, iar pe langa problema cu franele care nu mai prind, mai avem una: avem rezervorul aproape gol... Benzinariile, sunt de fapt... gazarii, ca pe aici circula aproape numai masini pe gaz, iar benzina si motorina se gasesc rar si doar pe langa capitala. Ni se aprinde becul, semn ca nu ne raman prea multi kilometri...apoi vedem un semn ce ne avertizeaza ca urmeaza o benzinarie...uraaa!
E abandonata! Continuam inca vreo cinspe kilometri, iar pe cand incep sa ma alarmez, gasim o alta pompa, pe stanga. Oprim, dar vanzatorul disponibil ce iasa dintr-o mica cladire adiacenta, se scuza...au motorina, dar nu au curent, deci nu ne pot da combustibil! Cu ajutorul unui sofer ce e oprit si el in apropiere, aflam ca benzinaria cea mai apropiata e cam la patruzeci de kilometri...
Continuam...
Incredibil, dar reusim sa ajungem la pompa, fara sa fiu nevoit sa fac autostop...
Pe o vale ingusta, deviem din drumul spre capitala, luand-o pe direct spre lacul Sevan aflat pe un platou, pe la doua mii de metri. Inainte de a ajunge la lac, insa, trebuie sa urcam zecile de serpentine ale unui pas montan. Oprim la un caravanserai din secolul paispe, construit pe unul din ramurile de pe "Drumul matasii". Gasim si apa, asa ca in seara asta facem dus!
Cladirea, aproape intacta, e impartita in doua sali mari, de forma rectangulara, perpendiculare una pe cealalta, luminate de cate un oculus rectangular pozitionat in mijlocul acoperisului.
Aia mai lunga, destinata animalelor si marfurilor e accesibila doar traversand incaperea scurta in care dormeau calatorii.
Un cuplu prietenos vinde produse locale pe taraba amenajata in jurul si pe capota masinii: o Lada din anii optzeci.
Pe la ora micului dejun, un numeros grup de barbati, inarmati cu toate cele trebuincioase, se pun sa gateasca o oaie intr-un ceaun gigantic. Sunt foarte dezamagiti cand le spunem ca suntem vegetarieni, dar ne invita oricum la o vodca...pe care o refuzam ingroziti.
Nu sunt insa refuzati de doi oficiali in costume de camuflaj, ce beau dezinvolt pahar dupa pahar. O rusoaica maritata cu un armean din zona ne aduce o salata de vinete absolut delicioasa! Ne e cam greu cu comunicarea, dar zambetele si cele trei cuvinte rusesti pe care le cunoastem, sunt suficiente...
Aron e cadorisit cu doi pesti afumati, foarte sarati. Par deliciosi, nu?
La un moment dat, pe drumul nu prea indepartat se vede trecand un convoi militar format din vreo doua duzini de camioane. Sunt soldati tineri, inarmati pana in dinti, dirijati spre frontul din sud. Oamenii petrecareti de langa noi, pana acum galagiosi si zambitori, devin tacuti si seriosi. Paharele de vodca sunt puse pe masa, iar muzica, pana acum stridenta, e oprita. Unul din ei, cu fata rosie (de la bautura) le trimite pupaturi mimate. In timp ce incercam sa ne punem in situatia lor, cei doi politisti ce s-au alaturat chefului, dispar fara sa-si ia ramas bun...
Un monument comemorativ construit pe un delusor, deasupra unui cimitir, ne atrage atentia. Oprim, intrand apoi printre randurile de morminte.
O lunga insiruire de panouri cu fotografiile decedatilor ne atrage atentia. Au murit cu totii anul trecut, probabil pe front. Erau foarte, foarte tineri, intre optaspe si douazeci si doi de ani. A meritat sacrificiul?
In Armenia, marea majoritate a vehiculelor in circulatie e de provenienta rusa. Masini robuste, simple si spartane, usor de reparat...
Legendarul UAZ Buhanka.
Uaz Hunter 469.
Lada Niva.
...si alte minunatii vechi, dar functionale.
Neobositul Kamaz...
Indistructibilul Ural...
Pana la urma gasim de ce aveam nevoie: un loc linistit pe malul estic al lacului Sevan unde sa ne incarcam bateriile.
Facem un mic foc, pe malul apei, pregatind cina afara, fara sa ne lasam intimidati de norii bosumflati ce se ingramadesc peste indinderea de ape.
...un halou sumbru, nu promite nimic bun...
...apoi, potopul se dezlantuie, cu ploaie, vant si grindina! Ne retragem in paturi.
Dimineata, soarele straluceste din nou pe cer, spre bucuria copiilor ce-si improvizeaza o hinta foarte dinamica.
Vreo doua ore spalam rufe ce se usca apoi, intinse pe o coarda fixata de Joska.
Ambientul e extrem de inspirational...
Desenul lui Petra ce sintetizeaza locuri vazute si experiente traite in timpul calatoriei. Fiecare mic detaliu, are o poveste si o semnificatie profunda...
Pe malul vestic al lacului, superb pozitionata pe varful unei peninsule, vizitam o manastire extrem de populara printre armeni, Sevanavank.
La coborare, niste paini dulci, tipice locului, ne mai astampara din foame.
Tufarisuri spontane de catina devin resurse pentru culegatorii intreprinzatori ce-si vand apoi produsele pe marginea drumului.
Din pacate, tentativa noastra de a ajunge la o superba plaja izolata a lacului e zadarnicita de niste rangeri indarjiti, veniti sa ne intoarca din drum...
Un nou urcus la o manastire cu patru biserici din secolele 10-13 ne adanceste preocuparea legata de frane...ieri, la Tbilisi, Lyonel a umblat prin vreo zece magazine de piese auto sa ne comande placute de frana. Raspunsul a fost peste tot acelasi: "nu avem". Incerc sa contactez reprezentanta "Fiat" de la care mi se raspunde ca ar trebui sa le comande din strainatete. Timpii de asteptare sunt matusalemici: trei-cinci saptamani! Incep sa ma preocup de-a binelea; la fieare atingere, chiar si la cele mai usoare, franele emit niste sunete insuportabile. Pe langa faptul ca Hope se incapataneaza sa nu opreasca, dintii metalici al placutelor consumate, nu musca numai din discurile de frana, dar si din linistea mea interioara...
Manastirea Haghartsin.
Plini de sperante, ne indreptam spre vama georgiana cea mai apropiata de Tbilisi, unde speram sa putem totusi comanda placutele de frana atat de mult ravnite. Avand in vedere ca, aici in Armenia, majoritatea vehiculelor sunt rusesti, nici nu luam in considerare posibilitatea de a ni le procura la Yerevan...
Nu avea sa fie cum planificasem...
La vreo patruzeci de kilometri de vama, intr-o vale ingusta din nordul Armeniei, o banala tabla indicatoare marcheaza o deviere, iar un tanar ce pazeste santierul in desfasurare ne instiinteaza ca drumul nu e practicabil. Trebuie sa ne intoarcem in Vanadzor, cale de vreo treizeci de kilometri si sa urcam pe o alta vale spre granita. E deja tarziu, incepe sa se insereze, asa ca iesim de pe drumul principal si intram pe un drum de munte, pietruit, gasind un loc de bivuac intr-o serpentina.Noi in camper, iar Emmie si Joska, ca de obicei, in cort.
Dimineata, peisajul ce ni se prezinta e mirific si linistit.
Coboram in oras. Vanadzor, pe vremuri, un infloritor centru industrial, a pierdut cam jumatate din locuitori din cauza inchiderii fabricilor, a somajului ce a determinat emigrarea populatiei, a natalitatii reduse si a razboiului cu Azerbaijanul.
Doi pantofari ce opereaza intr-o mica dugheana, direct pe trotuar vor incerca sa ne repare niste incaltari pe maine!
Pe cealalta parte a drumului, un mic magazin vinde piese auto. Ilus vine cu ideea sa intrebam de placute...zis si facut. Tanarul vanzator, chiar daca nu vorbeste engleza, se pricepe la facut comenzi, asa ca, cu actele masinii in mana si cu telefonul, reuseste sa comande la Yerevan piesele ce ne sunt trebuincioase. La inceput sunt neancrezator, din cauza pretului extrem de redus (sub douazeci de euro) si a rapiditatii cu care vor sosi (pe maine!). Inshallah!
Ne retragem pe o vale, mai in amonte de localitate, gasind refugiu langa niste foisoare bine plasate langa un paraias.
Ne relaxam, increzatori in ziua de maine. Pe la doispe, cam cu o ora mai repede decat ora de sosire promisa, primim un mesaj de la gestionarul magazinului, in care suntem instiintati ca piesele au sosit. Uraa! Sa mergem sa le luam!
Cutia nesperata a sosit si are scris pe eticheta modelul nostru de Ducato...
Nu prea departe, la iesire din oras, gasim un mecanic. E cam agitat, nervos si repezit, dar pare totusi ca-si face bine treaba...
Roata din fata dreapta e rapid demontata, scotand la iveala discurile super zgariate.
Din pacate, facem o descoperire inspaimantatoare: placutele noi, nu se potrivesc!
Mecanicul ne demonteaza placutele vechi, impingand si pozitionand in interior pistoanele ce actioneaza frana.
Cu un taxi, intru in oras, mergand direct la magazinul de la care am luat piesele. Din pacate, tanarul nu era acolo, iar tatal acestuia, vazandu-ma cu cutia, tacut, imi da direct banii inapoi... Cu ajutorul soferului mergem la un alt magazin, mai mare, dar care nu face comenzi online, dar de unde sunt directionat spre un al treilea comerciant.
In spatelele micii tejghele, doi tipi intre treizeci si patruzeci stau lipiti de monitorul unui computer. Din pacate, nici ei nu vorbesc engleza, dar sunt disponibili sa dea telefoane. Multe.
Pana la urma, dupa cam o ora de vorbit si intrebat, undeva la capatul celalalt al telefonului, imi raspunde o femeie, in engleza, spunandu-mi ca au piesele in depozit si ca le putem comanda pe maine, dar ca ar fi preferabil sa masuram mai intai placutele, sa fim siguri ca vom primi cele bune. Bun! Sar in taxiul care ma asteapta inca, intorcandu-ma la Hope. Iau placutele vechi cu mine, intorcandu-ma in timp util. Masuram, observam, comparam. Pana la urma gasim placutele ce par sa se potriveasca si a caror dimensiuni sunt cele bune, apoi comandam. Platesc...apoi sper!
Din pacate, in fata mecanicului nu putem si nu vrem sa ramanem peste noapte, asa ca, facem o plimbare prin imprejurimi, gasind un loc mai linistit, intr-o straduta paralela, langa ruinele unei fabrici abandonate.
Joska si Emmie isi pun cortul pe o cale ferata dezafectata ce aproviziona fabrica, iar noi dormim in drum. Locul e destul de linistit, suntem deranjati o singura data de doi tipi masivi, ce par dubiosi la ora aia din noapte cu lanternele lor puternice, dar, pe cand ne punem la povesti (prin gesturi), aflam ca-si cauta doar vacile pierdute...
Pe la ora stabilita, intram cu Markus in oras, iar dupa o asteptare infinita, cam cu doua ore de intarziere primim piesele. Sunt perfecte! Ne intoarcem rapid la Hope, apoi facem o greseala mare!
Ridicam roata din fata, o demontam si incercam sa inlocuim placutele, dar, ieri, pe kilometrul facut pana aici de la mecanic, din instinct, am apasat frana, asa ca, cele douapistoane, actionate, si-au schimbat pozitia, restrangand spatiul in care ar trebui sa punem placutele noi. Ne avand sculele potrivite si nestiind cum sa o facem, ne intoarcem la mecanicul de ieri.
E agitatie mare, ca are vreo trei masini ce asteapta sa fie bibilite...alearga de la una la alta, bombanind. Nu intelegem nimic, dar asteptam rabdatori. La un moment dat o alta masina apare din care coboara doua "cefe late". Se imbratiseaza si se puta cu mecanicul, dupa stilul local...oo! Clar ca vom astepta si mai mult!
De departe, sub roata, notez o mica pata de ulei ce devine tot mai mare...pierdem lichid de frana!Bineanteles ca avem parte de niste urlete de pomina cand faptul e descoperit de mecanic...dar norocul ni se anvarte cand, unul din cei doi, gresit judecatide mine ca "ceafa lata" se indreapta spre noi, zambind. Locuieste in Rusia, vorbeste un pic de engleza si e foarte prietenos, ceea ce-l obliga pe mecanic sa mearga inainte cu munca.
Schimba placutele, impingand pistoanele in pozitia buna cu o scula speciala cu filet, apoi completeaza lichidul de frana pierdut din rezervor.
La cealalta roata, neatinsa pana acum, treaba merge mai repede, dar, din graba sau neatentie, nu stiu...ne rupe doua din cele cinci suruburi ce tin roata!
Macar avem placutele schimbate!
Plecam spre Georgia, constienti ca v-a trebui sa gasim un alt mecanic care sa ne inlocuiasca discurile de frana distruse si suruburile rupte, dar asta ar fi posibil doar la Tbilisi, Batumi sau in Turcia, la Rize sau Trabzon! Optam pentru a doua varianta, ghidati de pozitiva experienta anterioara cu mecanicii turci. Mergem incet, precaut, cu franele ce prind doar pe jumatate si cu apasatorul gand al celor doua suruburi lipsa...
Ajungem in vama la opt fara cinci, dar nu suntem lasati sa trecem, ca vama se inchide, fix acum!
Dormim pe partea armeana, intr-o parcare linistita. Speram sa trecem printre primii, maine!
Cu toate problemele pe care le-am avut, am trait un capitol memorabil in tara asta. Armenia te iubim!
❤️
RăspundețiȘtergere