MAROC-din Marrakech la Flavon prin Tager Med

Suntem decisi sa plecam azi din Marrakech, chiar daca stim ca va trece mult timp pana cand vom gasi o oaza de liniste, huzur si bunatate ca aici… Ne luam ramas bun de la Aicha si Heinrich...promitem sa ne intoarcem daca vom mai veni la Marrakech!

Odata iesiti pe poarta mai fac o ultima incercare de a contacta GNV. Reusesc ca prin minune sa vorbesc cu operatoarea, care imi comunica ca nu ne gaseste pe lista pasagerilor...
Sunam si la ambasada italiei de unde ni se spune ca nu pot sa faca nimic mai mult pentru noi…

Ilus e disperata, plange in hohote, bombanind. Atmosfera devine apasatoare in timp ce plecam spre oras. Ne oprim sa facem niste cumparaturi la Carrefour, dar Aron care venise cu mine nu e lasat sa intre, asa ca ma asteapta pe o banca in spatele casierelor iar eu intru sa iau cele necesare. L-au lasat doar cinci minute, cat sa-si aleaga o pereche de slapi, ca aia care-i avea s-au distrus. Cumpar mancare pe minim o saptamana, caci se pare ca permanenta noastra in Maroc se va prelungi din nou…

Plecam. Conduc mult pe autostrada ce duce spre nord. Trecem de Casablanca, apoi si de Rabat, dar imi dau seama ca trebuie sa ne grabim daca vrem sa ajungem pana la ora sapte langa Volubilis, in locul in care am mai dormit. O calc puternic prin traficul tot mai rarefiat, studiind cu ingrijorare norii negri, amenintatori, ce se aduna in directia in care ne indreptam. La putin timp inainte de a ajunge la Meknes, furtuna ne invaluie. Izbiturile de vant lateral si ploaia intensa de vara, ne obliga sa reducem drastic viteza, in timp ce numaram fulgerele de ce cer. La iesirea de pe autostrada suntem opriti la un control. Al catelea? Pana la urma ne lasa sa plecam spre oras, dar e deja intuneric, iar ploaia nu da semne ca ar vrea sa o lase mai moale…

Urmez fidel navigatorul, care ne arata (probabil) drumul cel mai scurt spre locul in care am vrea sa dormim… inca 24 de kilometri. Nu prea multi, dar ploua in continuare...apoi…

Intru pe strada indicata. Trecem pe langa o puscarie cu ziduri foarte inalte, ca de cetate, incoronate de sarma ghimpata. La colturi, turnuri de control iluminate de faruri puternice ilumineaza imprejurimile. Afara, nici o miscare, asa ca trecem cu viteza redusa. La nici un kilometru trebuie sa o luam la stanga. In jos. Pe un drum de tara. Hai fie si asta, chiar daca ploaia e puternica. Pe drumul foarte ingust apa e tot mai inalta astfel ca, la un moment dat rotile merg prin niste siroaie de apa involburata.

Ilus e agitata si inspaimantata. Striga la mine, dupa care sare din masina, aproape din mers, desculta prin apa ce-i trece de glezne. Coboara si Aron sa ma dirijeze in manevre. Intorc cu mare greutate pe drumul ingust, apoi o “culegem” pe Ilus, epuizata psihic dupa stirea de azi si ne intoarcem spre oras. Trecem din nou pe langa zidurile penitenciarului. Ploaia incepe sa o lase mai moale. Nu se mai vede un suflet pe strazi, asa ca ne hotaram sa oprim intr-un sens giratoriu, sa intrebam niste militari daca stiu vreun loc bun de dormit. Avem norocul de a intalni niste baieti simpatici (probabil au terminat de cinat chiar acum, deci au burta plina ) ce ne explica intr-o spaniola aproximativa ca campingul din oras e inchis. Intrebam daca exista preo parcare, asa ca ne trimit la doi pasi, in parcarea McDonalds- ului din apropiere. Chiar langa e oprita si o masina a politiei asa ca suntem linistiti ca vom dormi bine. Pe cand ne pregatim de culcare, cineva ne bate in geam. E paznicul ce ne someaza sa plecam. Mergem impreuna la politisti, dar singurul loc acceptabil e in curtea inclinata a unei clinici private. Hotaram sa ramanem totusi pentru ca maine e duminica si e putin probabil sa vina cineva sa ne deranjeze.

La ora trei dimineata, doua explozii puternice ne trezesc din pozitia deja incomoda. Le identificam cu salve de tun ce dau frau liber rugaciunii de dimineata. In jurul nostru, zeci de “Allah akbar” indeamna comunitatea la trezire, piosenie si apoi la micul dejun. Ritualul cu salvele se repeta la trei jumate, astfel ca, Ilus, inca traumatizata si fara somn, iasa cu telefonul sa inregistreze vacarmul zelos al marocanilor. Somnul imi sare din ochi, asa ca, pe la sapte plecam spre Volubilis. Strada e libera , nu intalnim aproape pe nimeni, asa ca ne oprim sa facem mic dejun in locul in care trebuia sa innoptam.

Padurea e inverzita, iar sub picioarele goale se asterne moale o iarba grasa, placuta la atingere. Aproape ca nu recunoastem peisajul, infinitele nuante de verde amestecanduse cu culorile florilor de vara.

Inaintam spre nord pe un drum nou pentru noi ce speram sa ne duca la Chefchauen. Ne oprim de cateva ori sa fotografiem minunatul peisaj al muntilor Rif.

Drumul se impresoara intre versantii stancosi, abrupti, cu sclipiri silicioase, intersectandu-se de numeroase ori cu involburatele ape ale torentilor renascuti in urma ploilor abundente din ultimele zile.

Suntem impresionati de frumusetea zonei. O ultima, placuta surpriza oferita cadou de catre tara asta in care am venit cu atatea prejudecati si din care plecam indragostiti de peisaj si de oameni.

Suntem opriti de cateva ori la cate un post de control de catre politisti mai mult sau mai putin zelosi, dar reusim sa mergem mai departe datorita hartiei eliberate de ambasada Romaniei. Ii contactam pe Sven si pe Sabine care ne trimit pozitia lor, undeva intr-o mica localitate pe malul Mediteranei. Pentru a merge la ei trebuie sa ne intoarcem insa vreo cinci kilometri pana in ultimul sens giratoriu. Politistii somnolenti se agita vazandu-ne ca venim din “directia gresita”. Ne bombardeaza cu intrebari stupide de genul: -de unde veniti?

-de ce veniti dinspre nord?

-unde mergeti?

Apoi urmeaza controlul pasapoartelor si al documentului vital de calatorie eliberat de ambasada Romaniei.
Iata hartia magica, fara de care totul ar fi evoluat in mod diferit...Multumim!

Bineanteles nu lipsesc fotografiile cu numarul masinii si al pasapoartelor, dar pana la urma reusim sa-i convingem de “bunatatea “ noastra, astfel ca ne lasa sa plecam. Drumul pana la Oued Lou e o desfatare pentru ochi si o provocare pentru sofer: curbe stramte se alterneaza cu portiuni abrupte pe care mergem in a doua.

Strada ingusta intra intr-un defileu strabatut de un parau umflat de apa ultimelor ploi, peretii stancosi taie versantii inverziti, iar noi ne bucuram de fiecare kilometru.

Ajungem in locul indicat de Sven, situat aproape de plaja ingrijita, intr-o uriasa parcare asfaltata unde isi duc veacul, de trei luni deja, doua cupluri de francezi in varsta.

Sper sa nu fim nevoiti sa ramanem mai mult de trei nopti aici! Ii salut intr-o franceza aproximativa. Sunt relaxati si prietenosi.

Pe la sase apar si prieteni nostri, spre bucuria fetelor ce se pun imediat pe joaca. Sunt parcati pe un teren privat, adiacent unei ferme cu animale, in capatul sudic al localitatii, practic pe plaja nisipoasa.

Povestim pana tarziu, facand cunostinta cu prietenii lor, un cuplu germano-marocan cu doi copii. Cu Simon vorbim in franceza, iar cu Aurora in engleza. Au un mic apartament aproape de plaja, dar prefera sa stea in micul lor camper, facand companie calatorilor germani.

Noaptea trece repede, chiar daca am fost treziti de lupta a cel putini unei duzini de caini vagabonzi ce schelaiau si latrau prin parcare.

Dimineata Ilus face scoala cu copiii, in timp ce eu incerc sa-i sun din nou pe aia de la GNV. De ce? Nu stiu, dar vreau sa am constiinta impacata ca am incercat sa fac absolut tot pentru a avea un bilet de intoarcere pe nava din 19, adica maine. Apelez. De doua ori suna ocupat, asa ca incerc si a treia oara. Raspunde robotul cu muzica-i atat de bine cunoscuta. Sunt calm si resemnat. Nu stiu cat credit mai am pe telefon asa ca-l zoresc: "raspunde!"

O voce de femeie o face la capatul celalalt, prezentandu-se in franceza. O iau direct pe italiana, fiind grabit. E disponibila si atenta, minutioasa si politicoasa. Cauta. Apoi ne gaseste pe lista de pasageri!

E o dulce! Ne verifica numele si ne propune un bilet pentru Genova! Avem voucher-ul de la biletul anulat dar mai trebuie sa platim diferenta de 370 de euro. O facem bucurosi, asteptand cu nerabdare si e-mail-ul de confirmare ca sa putem scoate la imprimanta si biletul. Niciodata nu am fost atat de fericiti sa cheltuim o mie de euro!
Comunicam rezervati vestea Sabinei si lui Sven care se trezisera de dimineata, continuand sa sune compania de navigatie fara a avea vreun raspuns...Le propunem sa o facem noi pentru ei, asa ca adunam lucrurile, ii salutam pe francezii uimiti de plecarea noastra atat de precipitata si mergem fericiti la locul in care sunt campati prietenii nostri.

Parcam in sensul giratoriu din fata gradinii in care sunt campati.

Intram, fiind bine primiti de proprietar, dar si de ceilalti calatori. Pe cativa ii intalnisem deja la apele termale din desert, altii sunt noi, dar sunt toti calatori de cursa lunga care au cam aceleasi planuri ca si noi...

Sun din nou la GNV. Dureaza mult ca in Italia e aproape amiaza, dar pana la urma reusesc sa vorbim. Spre bucuria nemtilor reusim sa luam un bilet si pentru ei, chiar daca e mai scump decat al nostru...Ne bucuram de bucuria lor, imbratisande-ne spontan fara sa tinem cont de "distantarea sociala". Apoi facem o baie eliberatoare in mare.

Mancam o lebenita si un pepene, facand planurile pentru maine. Spalam cu masina de spalat, chiar acolo in sensul giratoriu, facem un pic de curatenie in camper, impachetam, pregatim pranzul, dupa care plecam spre nord.

Drumul urmeaza linia tarmului cu urcusuri si coborasuri frecvente. Peisajul e ametitor, la propriu si la figurat. Oprim la niste tarabe cu ceramica locala...

Plecam din nou, descoperind noi peisaje...

Ne-au ramas doar o suta de kilometri pana in port, asa ca nu ne mai ingrijoreaza nici faptul ca oprim deseori sa facem fotografii si nici controalele tot mai dese ale autoritatilor facute pe ton autoritar. Odata ajunsi in port, la primul sens giratoriu ni se spune sa ne intoarcem pana la ultima plaja, aflata in spatele unui deal. Coborarea se face pe un drum ingust, pe niste serpentine stramte si abrupte ce ne conduc intr-un mic si linistit sat pescaresc. Intrebam un soldat daca putem ramane peste noapte, iar odata avut raspunsul afirmativ, ne instalam pe marginea drumului, cu vedere directa spre plaja si mare. V-a fi ultima noastra noapte in Maroc.

Ma trezesc pe la trei, agitat si preocupat pentru ca nu sunt sigur daca putem iesi cu camperul pe strada asta atat de inclinata. Ma duc sa verific cealalta varianta, mai lunga si mai putin abrupta, dar care te face sa treci peste o zona invadata de nisipul plajei, aflata la baza unei pante pe care drumul e subred, cu mari denivelari. Nu stiu care-i varianta cea mai buna, dar ma linistesc putin si deoarece drumul e perfect iluminat. Iar daca nu putem iesi, Anton si Justin sunt parcati la doar douazeci de kilometri distanta...
Inca nu ne vine sa credem ca avem bilet...

Dimineata ne trezim devreme, foarte devreme. plecam anxiosi, dar reusim sa iesim pe drumul cel abrupt din prima incercare. Odata ajunsi sus, vedem portul pe partea cealalta, iar dupa doar putini kilometri dam de coada de campere, masini si camioane ce asteapta plecarea spre Genova.
Facem o bucla lunga si ne punem in coada, salutandu-i pe Anton, Carmen, Marjen si Kayce - prietenii nostri nemti si olandezi aflati ceva mai in fata.

Pe coloana de alaturi sosesc si prietenii nostri olandezi, cei de la "10000 words" cu monstertruck-ul lor. Politistii tocmai au descoperit doi tineri pasageri clandestini ce erau urcati pe acoperisul lor...saracii!

Copiii sunt super fericiti de intalnirea asta atat de "apropiata"...
Mai intai ni se dau niste foi rosii cu inscrisul "GNV Genova" pe care trebuie sa le expunem pe parbriz, apoi ni se fotografiaza biletele, iar dupa cateva ore de asteptare suntem acceptati sa intram in port. Cateva campere raman afara din lipsa de bilete...Odata ajunsi in port ne incolonam pe patru randuri cu automobilele in fata, urmate de campere. Asteptam si aici vreo doua ore. Trebuie sa fac check in -ul la ghiseul celor de la GNV, asa ca iau pasapoartele si biletele cu mine si ma pun in coada ce parca sta pe loc. Foarte multi, inclusiv noi, nu am completat corect numeroasele formulare ce ni s-au dat pentru imbarcare, astfel ca procedeul e extrem de lent. Oficialii verifica datele, intregistreaza numele si fac xeroxuri pentru fiecare pasager. Ora de plecare e demult depasita cand in sfarsit ma vad in fata functionarului ce trebuie sa ne proceseze actele.

Ne mutam mai incolo cu camperul sa ni se puna viza de iesire, apoi urmeaza scanarea completa si controlul manual al portbagajelor in care ar putea sa incapa vreo persoana, executat sub atenta supraveghere al unui catel antidrog...
Mai incolo, la un alt ghiseu ni se da permisiunea sa exportam camperul. In sfarsit putem sa ne punem in coada ce asteapta in fata puntilor deschise ce ne vor conduce spre maruntaiele navei! Atmosfera se relaxeaza, fetele incruntate devin zambitoare, suntem siguri ca vom pleca!

Dupa dezinfectie putem urca pe nava.
In cateva zile am trecut din iad in rai...incredibila viata!

Mergem la receptie sa ne luam cheile de la cabina unde aflam cu bucurie ca vom avea nu una, ci doua! Sunt amandoua interne, fara hublou, dar vom avea mai mult spatiu si mai multa intimitate pentru urmatoarele saptezeci de ore, cat va dura traversarea!

Le luam in primire...

Apoi iesim pe punte caci nava sta sa plece!

Dupa apusul memorabil, dam ceasul inainte cu doua ore sa fim dupa ora Italiei si ne ducem la culcare, stiind ca avem protectie speciala din parte marinei regale...

Pentru copii, nava devine un imens teren de joaca un loc ce trebuie explorat, astfel ca deseori nu-i avem in apropiere... Cei mici se joaca fie intr-una din cabinele noastre transformata in camera de jocuri fie printr-una din cabinele prietenilor nemti si olandezi.
Bineanteles ca stam mult si pe punte in compania prietenilor...

, dar si singuri, bucurandu-ne de mare...

Dupa a doua noapte de navigatie ajungem la Barcelona, bucurandu-ne de imaginea portului vazut ultima data in urma cu cinci luni. Din capatul Ramblei, statuia lui Columb ne saluta...

Dupa cateva ore plecam spre destinatia finala...Genova ne asteapta!
Incercam sa ne bucuram de ultimele momente impreuna, asa ca ne intelegem sa ne intalnim pe punte diseara, la apus sa cantam din nou cantecul din Tafraoute.
La amiaza mancam la restaurantul navei, dar lipsa de imaginatie a bucatarului si preturile exorbitante ne dezamagesc...

Intre timp, ne reluam calatoria...

Seara ne intalnim pe punte sa cantam din nou versiunea in engleza a melodiei interpretate in Tafraoute.

Soarele apune salutandu-ne cantecul:

"Since a few weeks now
we've been together,
try to behave, and keep save
justfor now, now, now.
We became friends,
maybe forever,
now we're sad to go back home!"