Grecia- nord si sud
In zona portului din Brindisi strazile sunt pustii. Pe ocolite, gasim terminalul ce duce spre Albania si Grecia unde nava noastra are deja motoarele pornite. Un sir infinit de camioane asteapta sa fie stivuite in interior. Intorsi din drum de cativa operatori portuari simpatici, urmam o toyota cu numere frantuzesti pana la biroul firmei de navigatie unde trebuie sa ni se verifice documentele. E prima data ca nu avem biletul imprimat pe hartie. Ne punem la povesti cu francezii, apoi, insiruiti in coada cu o multime de soferi de camioane balcanici, ne asteptam randul. Majoritatea sunt bulgari, turci si romani, dar am vazut si ciprioti. Ni se inmaneaza biletele dupa ce aratam codul de confirmare primit de pe un site guvernamental grec. Suntem intrebati daca avem testul facut, apoi putem pleca spre nava. Francezii nu au test, dar sunt lasati totusi sa treaca...
Ne imbarcam devreme, coborand pe o rampa mobila pana in viscerele cele mai adanci ale navei. Facem check-in ul, iar copiii sunt imediat atrasi de un panou iluminat ce reprezinta traseele companiei Grimaldi in Mediterana. Ruta noastra e una din cele mai scurte: leaga Brindisi de Igoumenitsa cu o durata de noua ore. Neavand cuseta ne instalam comod pe una din terasele superioare ale navei, pe doua paturi aduse cu noi preventiv. Suntem pregatiti cu de toate: de la apa si mancare si pana la haine si divertisment.
Pana la plecare mai avem de asteptat. Preferam harjoneala pe puntea tremuranda, incalziti de soarele bland.
Un tanar backpacker britanic e in drum spre un camp de refugiati dintr-o insulita din nord estul tarii. Ii uram drum bun, felicitandu-l.
Pe la ora plecarii, ne punem in sfarsit in miscare. Nava pilot ne ajuta sa iesim din portul aparat de o veche fortareata.
Apoi, ne minunam de imensitatea a doua nave de croaziera ancorate langa un dig apropiat. Sunt enorme!
Stam pe punte pana ce ne insoteste soarele. Ne refugiem apoi in holul unui etaj interior, unde gasim o priza de la care sa ne incarcam bateria de la laptop.
Dupa doua filme ajungem in port. E ora unspe, iar pana ne vom culca v-a mai trece inca o ora jumate...
Incet, odata eliberate nivelele superioare, se deschid si rampele ce ne permit sa ne intoarcem la Hope. Apoi, odata coborati la nivelul cel mai de jos, ne reinstalam in confortabila casa pe roti. La iesire suntem dirijati spre punctul medical unde, din fericire doar adultii, suntem testati din nou pentru boala asta tampita. Cat timp si bani am pierdut cu inutilele teste facute in Italia!
Dormim intr-o parcare, pe marginea drumului, la cativa kilometri de port. Nu avem de gand sa facem carantina obligatorie de o saptamana dupa toate testele facute...
...prima noapte in Grecia.
...gata de off road!
Coboram pana pe plaja pietroasa de sub parcare, surprinsi de frumusetea ei delicata.
Apa e inca rece, dar e cristalina. Perfect!
Dupa scoala si masa mergem spre nord, catre muntii de la granita cu Albania, spre o zona izolata: Zagorohoria.
Trecem prin sate pustii, pe drumuri laturalnice. Intr-o intersectie, imediat dupa ce am trecut intr-o alta provincie, doua masini de politie ne baga in sperieti. Au usile deschise ce le confera un aspect agresiv, ca doi vulturi gata sa se arunce asupra prazii, dar nu suntem opriti, asa ca ne continuam drumul, mult mai relaxati.
Ne atrage un trekking in cheile Vikos, dar in zona mai sunt cateva zeci de superbe poduri de piatra medioevale. Vom incerca sa vizitam cateva din ele.
Oprim intr-un mic satuc, Vrosina unde vizitam unul ce trece peste o superba apa cristalina.
Minunat!
Mai avem vreo cincizeci de kilometri pana in locul pe care l-am ales pentru innoptare, dar merita. In mica parcare, aflata langa un alt superb pod de piatra, un camper cu numere nemtesti ne v-a tine companie. Sunt doi tineri calatori, aflati in Grecia din octombrie de la care primim cateva informatii relaxante: cu toate ca e lock down, se pare ca vom putea calatori nederanjati. Trebuie doar sa ramanem in interiorul vehiculelor dupa ora sase seara. Super!
podul dedicat capitanului Arkoudas, ucis de un glont turc...
Ne intoarcem vreo doi kilometri pana la un mic pod pe care l-am vazut de pe drum, la sosire.
e podul Agios Minas, aflat langa o capela dedicata sfantului Minas. Unea satele Makrino si Elatochori.
Capela, foarte mica, e construita in totalitate din piatra, integrandu-se perfect in peisaj.
... imponentul pod Kokkoros din 1750, aflat pe drumul principal ce ducea la Ioannina, construit si intretinut de familia unui om de vaza local..
Apele cristaline peste care se avanta ca un curcubeu, sunt perfect potabile.
Apropos de apa... suntem aproape fara, asa ca mergem vreo cinci kilometri, pana intr-un fost parc, unde ne reamprospatam rezervele.
Intr-o ora avem rezervoarele si bidoanele pline, ba mai si clatesc si centrifughez cu masina hainele spalate de Ilus la mana. Eficienti si rapizi!
Parcam langa podul lui Petsioni, care a platit constructia dupa ce a fost blocat pe malul opus de o viitura...
Ne indreptam apoi pe jos, spre celelalte poduri, pe o poteca buna.
...podul Mylos situat langa o moara...
Ne balbaim apoi pe poteca tot mai greu de gasit, dar pana la urma gasim directia buna, dupa ce scurtam un pic traversand un paraias...
...podul Plakidas, contruit de o manastire din apropere, a inlocuit un pod anterior de lemn. E numit si "omida in miscare", datorita formei particulare...
Iesim la drumul asfaltat si mergem pe jos pana la ultimul pod de azi...Lazaridi-Kontodimos, aflat intr-un defileu cu pereti verticali, traversati de numeroase trasee de catarat. Locul e superb, linistea garantata!
Parcul national Vikos. Suntem in partea meridionala, in periferie, dar am devenit fani.
Ne intoarcem langa nemti inainte de lasarea intunericului.
Copiii, mari amatori de supravietuire in natura, cu lespezi de piatra, crengi si mult muschi isi incropesc un adapost...sa fie nevoia de casa, de ceva "stabil"?
...Markus supervizeaza lucrarea...
...comod si incapator, chiar si pentru un gigant...
...aproape gata...
O mica salamandra e studiata amanuntit, inainte de a fi din nou eliberata.
...Tarzan...
Seara, incalziti de focul prietenos, prajim wurstel pe bat, iar pe o lespede de sist se coc ciapati deliciosi...
Mergem la culcare tarziu, dupa ce le facem baie copiilor.
Dimineata, o ploaie mocaneasca pune sub semnul indoielii planurile de azi...vom vedea...
Pe la ora amiezii nemtii pleaca, exasperati de ploaia ce nu da semne ca ar vrea sa o lase mai moale. Miercuri fiind, ne intalnim cu profa de matematica, apoi lasam copiii la joaca. La intoarcere uitam in ploaie vreo trei perechi de incaltari...un dezastru! In ai mei papuci, balteste apa si sunt unicii pe care-i am! Markus face compromisul de a-si pune o pereche de-a Petrei, ca e si el in aceeasi situatie... Dau drumul la motor sa refacem bateriile puse la grea incercare si incercam sa uscam ce se poate: hainele spalate ieri si incaltamintea uda de azi.
Bineanteles ca picii nu se lasa si isi fac foc din lemnele uscate tinute sub un bolovan.
Ploaia continua, torentul sec devine paraias, iar noi ne refugiem in camper sa bem un ceai...
Nu vedem pe nimeni cat e ziulica de lunga. Putinele masini ce trec pe drumul alaturat le-am putea numara pe degetele de la o mana. Printre ele, una e a politiei. Aflandu-ne intr-o vale laterala, trece de doua ori, in sus iar, seara tarziu, in jos, fara sa ne intrebe de sanatate...nu ca am fi pretins in mod expres sa o faca! Speram in vremea (mai) buna anuntata pe maine!
Dimineata e foarte frig, dar un soare mare si cald straluceste pe cer. Ne mutam intr-o parcare pe marginea drumului, langa podul Korkkodos, apoi o luam la picior pe poteca pietroasa.
Inaintam pe un prag stancos inalt, urmarind sa gasim rarele semne ale traseului 03, pe Epirus Trail.
... traversam podul Misiou, aflat in cheile Vikos, ce lega satele Vitsa si Koukoli
Incepem un urcus obositor, pe o veche poteca cu scari, spre satul Vitsa
Ajunem apoi brusc la o mica manastire aparent abandonata.
Intram cateva minute, apoi sunam micul clopot atarnat de ramura unui copac.
La mica distanta, dintr-un punct panoramic, admiram valea cu ape turcoaz peste care se avanta podul Misiou.
Continuam plimbarea in susul raului umflat de recenta ploaie, pana intr-un loc in care al trebui sa-l trecem, apoi, ne intoarcem, dar nu inainte de a fi devorat o mica prajitura cu ciocolata...
Ne intoarcem la locul de popas cu gandul sa luam apa, dar ploaia recenta a imbibat cu apa mica straduta de acces, astfel ca ne impotmolim, pentru a nu stiu cata oara...
Dupa o jumatate de ora de sapat in noroiul moale, carat pietre si fortat motorul in mars arriere, iesim, spre usurarea copiilor.
Urcam pe un drum marginit de pete de zapada tot mai extinse...
Dintr-un mic sat, parasit in perioada asta a anului, o luam la picior spre un punct de belvedere aflat cam la o jumatate de ora de mers pe jos.
Urcam lejer pe un platou calcaros cu numeroase formatiuni stancoase ce ne amintesc de Dolomiti...
Nu degeaba am avut -4 grade azi dimineata...
Imaginea canionului e covarsitoare; in departare se vede chiar si Vikos, micul sat ce v-a deveni destinatia noastra intr-una din zilele viitoare.
Ne intoarcem la Hope, facand si o pauza pentru joaca, pe o pata de zapada mai mare, doar e iarna!
Pregatim pranzul langa scarile ce scurtau accesul spre satul din care tocmai am coborat, catarandu-se in serpentine pe o panta abrupta.
Constructia lor a durat vreo douazeci de ani, in conditii dificile
Rezultatul e o trainica si comoda poteca de acces rapid la satul din varf de munte.
...serpuiri...
La coborare adunam un pumn de cuie vechi, ruginite, spre bucuria lui Markus, ca doar vrea sa devina fierar!
...la vanatoare de...cuie vechi!
Peste noapte ne mutam in micul, dar cochetul sat Monodendri, aflat pe platoul de deasupra cheilor. Parcarea o impartim cu un cuplu de francezi, veniti inca din octombrie in Grecia, acum in drum spre port pentru a lua nava spre Ancona.
Spre seara, impreuna cu Aron, intram intr-un mic restaurant cu usa intredeschisa. Salutam cei doi tineri sezuti in fata unui laptop cu un timid "kalimera", dupa care le explicam ca am vrea sa facem maine trekkingul de pe fundul canionului, dar nu stim cum sa ne intoarcem...In putine minute iesim, multumindu-le, cu numarul unui taximetrist pe care-l sunam, avand disponibilitatea lui pentru maine. Asta inseamna ca mane mergem in excursie!
Pe la noua jumate, inarmati cu haine, apa si mancare intram in sat, urmand indicatiile pentru traseu.
Ne indreptam spe micul satuc Vikos, aflat la sase ore de mers...
Citim cu atentie toate avertismentele, apoi incepem lunga coborare spre fundul vaii.
Experimentam tot mai de aproape ce am vazut ieri din punctul de belvedere. Masivii pereti se inalta mult deasupra apei si tot mai mult deasupra capetelor noastre, pe masura ce ne apropiem de capatul coborarii.
Poteca e bine intretinuta si excelent marcata cu pe de-acum cunoscutul marcaj rosu...
Pe vale e inca extrem de rece, copacii nu prea au frunze, notam o diferenta de temperatura importanta, dar nu e inghetat asa cum crezusem. Asta ne linisteste un pic, macar nu vom aluneca pe stanci...
Traseul e usor de urmat...tot in jos pe versantul stang!
...se pare ca sunt frecvente si caderile de pietre pe aici...
Coborasul se alterneaza cu scurte portiuni de urcus, pe mici brane expuse ce ne incita la aventura.
Un strat gros de muschi acopera stancile si trunchiurile din zone umede joase. Locul pare perfect pentru un set cinematografic al unui film plin de mister si magie. Linistea e deplina, atmosfera de basm.
Dupa doua ore bune de marsaluit, ne oprim sa facem halta langa un izvor cu apa rece. Imbucam ceva din abundantele rezerve, umplem cele doua sticle cu apa si o luam din nou din loc. Vara, pe caldura, trebuie sa fie mult mai greu!
...in plina padure primordiala...
...Markus la haltere...
Dupa alte doua ore ajungem la intersectia de trasee de la care o ramura secundara ne v-a scoate spre destinatia noastra.
...mult a fost, putin a mai ramas...
Urcam incet, impresionati de salbaticie.
Apele verzui al unui izbuc cu ape bogate ne atrag atentia. Ce locatie de vis!
...tot mai sus...
Odata reantorsi in civilizatie, oboseala dispare, iar cheful de ghidusii se intoarce...
...la capat de drum...
Contactele telefonice ne confirma decesul fiicei unor prieteni. Suntem daramati de implinirea inevitabilului... Patrizia, fiinta divina minunata, vei ramane mereu in amintirile noastre!
Pe la ora pranzului suntem inapoi la camper. Simtim ca avem nevoie de resemnare in liniste, asa ca-i abandonam pe copii, plecand ganditi sa facem o plimbare pana la o manastire apropiata. Pasim incet, pierduti in labirintul intrebarilor fara raspuns.
Aflata la mai putin de un kilometru de sat, mica manastire a sfintei Paraschiva e agatata de o margine de stanca.
Intram emotionati in mica dar bine intretinuta curte interioara. Intr-un colt, sub un acoperis nu prea inalt, un pictor de icoane si-a abandonat parca instrumentele. O icoana inceputa, pensule si culori, au fost lasate vraiste de un artist disparut fara urma.
Langa intrarea in mica bisericuta, de pe o larga foastana, un Cristos cu aura puternica, priveste umil si trist in jos.
Intram pentru o rugaciune, apoi urcam pe o mica platforma panoramica de unde se vede bine peretele instabil de roca de deasupra cladirilor si care ameninta insasi existenta acesteia.
Cateva turnuri mai instabile au fost ambalate in plasa de sarma, dar, de mai de sus un masiv turn s-a prabusit de curand distrugand o constructie greu de identificat de sub blocurile de piatra, umpland si o mica platforma aflata mai sus de blocuri galbene de roca calcaroasa fracturata. Pentru calugarii ce hotarau sa se izoleze aici, pericolul era real si permanent.
Continuam pe o brana tot mai aeriana si ingusta, trecand mai intai printre cateva randuri de pomi fructiferi in floare si continuand apoi intr-o zona umbrita de peretii suspendati de deasupra. Ne oprim dupa vreo doua sute de metri, intr-o zona in care brana ddvine mai abrupta si foarte ingusta de parcurs.
Suntem suspendati la vreo cinci, sase sute de metri deasupra raului, intr-o pozitie foarte aeriana. Numai buna sa-ti dai seama cat suntem de fragili si efemeri. Expusi si dezarmati. In fata destinului si a naturii. Liniste. Meditatie. Umilinta.
La intoarcere bantuim cateva din ingustele stradute pietruite ale micii localitati.
Masivele constructii de piatra fasonata, ce adapostesc restaurante, hoteluri si magazine sunt toate inchise. Locuitorii permanenti sunt putini. De vina e extrasezonul si pandemia. Frigul si nebunia umana.
Dupa scoala si o lunga conversatie telefonica, plecam spre Meteora. Strazile sunt si mai pustii ca de obicei, ca azi e duminica. Pe stradute inguste ne indreptam spre manastirile astea, a caror imagine de mult ne face sa visam. Oprim doar sa luam apa si sa pregatim pranzul.
...incet, incet ne apropiem...
Localitatea de la poalele turnurilor de conglomerat pe care s-au refugiat calugarii e extrem de agitata, chiar si curestrictiile de circulatie. Multa lume pe jos, multe masini in miscare. Ne angajam in urcus intrand intr-o straduta ingusta si cu serpentine ce duce spre manastiri.
Ignoram semnul ce interzice accesul camperelor si continuam pana intr-o parcare panoramica de langa Manastirea Gran Meteora, acolo unde isi gasise refugiul si menirea un pios rege sarb.
Parcam langa o mica duba vw, cu numere frantuzesti.
Mica familie, plecata in calatorie din decembrie, are in plan un tur al europei de un an. El, turc la origini, se cheama Atila, iar sotia, mai rezervata, e din sud estul asiei. Fetita, foarte timida e chemata de Petra sa se joace in camper, in timp ce incerc sa obtin cat mai multe informatii de calatorie despre viitoarea, sper, noastra destinatie, Turcia. Schimbam numerele de telefon si e-mai, iar mai tarziu Atila imi trimite linkul la care trebuie sa ne inregistram daca vrem sa mergem in Turcia. Inshallah!
Dormim in parcare, pe o ploaie mocaneasca ce nu anceteaza nici dimineata, dupa ce se lumineaza.
Ne apucam de scoala, dar sirena unei masini de politie sosite pe nesimtite, ne derajeaza lectia. Doi politisti extrem de agresivi, cu vorbe putine dar pe un ton foarte autoritar ne someaza sa plecam imediat. Ok, ne pregatim de plecare, cu toate ca planuiam sa facem o plimbare pe potecile de sub turnurile ce adapostesc manastirile. Alegem totusi strada mai lunga, mai panoramica oprind in cateva locuri sa facem fotografii.
Brusc, Ilus isi luxeaza o glezna, calcand gresit pe o panta inclinata. Cu ajutorul lui Aron si al lui Markus, vizibil impresionati o ajutam se se intoarca la Hope. Adio plimbare!
Hotararea e repede luata! Plecam!
Azi e sarbatoare, toate magazinele sunt inchise, iar noi am cam avea nevoie de legume si fructe. De la o taraba aflata pe marginea drumul, o batranica simpatica ne vinde portocale, gem si miere. Macinam apoi kilometri pe multe serpentine, bucurandu-ne de peisajul ce devine tot mai verde.
Spre sud, un masim muntos ne blocheaza trecerea. Cu ochii mintii, incerc sa-mi imaginez armata persana a lui Xerxes, in drum spre Atena, ajunsa la defileu. Suntem la Termopile.
Un monument impunator omagiaza sacrificiul celor trei sute de spartani. Statuia lui Leonidas reda o poza de lupta. Sulita si scudul ridicate. Ochii darzi si hotarati. Determinat sa reziste si...sa moara. Un mit.
Micul deal din apropiere a fost identificat cu cel pe care au pierit spartanii. Pana la ultimul. Care ar fi fost destinul Europei fara sacrificiul lor?
Locul de dormit se afla nu departe, langa niste bai termale. Parcam langa un bazin cu apa calda. Poate un pic prea calda, dar locul e magnific, in plina natura.
Suntem un pic in dubiu daca sa ramanem sau nu din cauza numeroaselor recenzii negative legate de furturi din campere comise de refugiatii gazduiti in complexul hotelier dezafectat din apropiere, dar o voce interioara imi spune sa cred in oameni. Ramanem.
Seara tarziu, dupa cina, mai facem o baie. Apa e la fel de fierbinte, doar aerul e mai racoros. Rezistam o jumatate de ora, apoi ne intoarcem inauntru la caldura.
Putin dupa miezul noptii sunt trezit de un grup de baieti cam galagiosi veniti sa se imbaieze. Muzica de pe telefon o tin la maxim, iar cuvintele in araba par o cearta continua. Imi creeaza un pic de disconfort, de reusesc sa adorm doar dupa plecarea lor. Pe la trei vin alti doi, mult mai silentiosi. Astia nu-i mai aud plecand...
Dimineata, inainte de plecare, mai facem o baie sub un soare puternic. Trei barbati din centrul de refugiati ni se alatura, apoi intram in vorba. Unul din nordul, ceilalti doi din nord vestul Siriei, au sosit lasand totul in urma. Unul din ei, cel ce vorbeste engleza ne marturiseste ca ar vrea sa se intoarca la familiile lor ramase acasa, dar razboiul e inca in toi... La inceputul conflictului era in anul trei de facultate la matematica, dar documentele s-au distrus iar el o poate dovedi doar cu ce stie...
Mai oprim odata sa-l omagiem pe regele Leonidas, dupa care plecam spre sud.
Ca sa ajungem la Delphi, cu miticele-i temple ce adaposteau oracolul, trecem peste niste munti incredibil de salbatici pentru o tara europeana. Ne desfatam cu imaginea peretilor calcarosi, a padurii si, mai jos, cu cea a infinitelor plantatii de maslini.
Oprim sa luam apa intr-o parcare, langa o mica biserica.
Izbucul din apropiere are apa rece si buna, cum numai in munte gasesti. Umplem tot ce se poate; rezervoare, bidoane si sticle.
Urcam niste serpentine lungi si abrupte ale muntelui Parnas, ajungand la sfarsitul dupa amiezii la Delphi. Muzeul si situl sunt inchise, astfel ca mergem direct la templul Atenei. Parcam pe marginea drumului , coboram cele cateva scari si intram in situl arheologic sarind gardul nu prea inalt.
...Templul Atenei, cu cele trei coloane, demult visate...
Locul e magic in lumina crepusculului, dar, vai! Un paznic insa, iasa din neant si ne someaza sa plecam! E jalnic, dar le-am vazut! Am fost la Delphi!
Coboram serpentinele pe de-acum cunoscute, minunandu-ne de imensa suprafata cultivata cu masline. O adevarata padure! Drumul ne face sa urmam linia dantelata a tarmului pana la abrupta coborare in serpentine ce ne scoate in plaja in care vom dormi.
E plin de rulote folosite de sezonieri sau pescari, dar gasim un loc linistit si pentru noi.
Suntem pe malul nordic al golfului Corint. In departare se vad muntii inzapeziti al Peloponezului. Un vant rece biciuie coasta, obligandu-ne sa ne refugiem in camper. Locul e superb, dar nu prea avem internet asa ca maine vom fi nevoiti sa plecam ca avem convorbirea cu profele!
...plaja cea frumoasa vazuta de sus...
Pentru lectii oprim intr-o parcare de pe malul inalt pe care se incolaceste drumul, sub bataia nemiloasa a vantului rece. Devenim tot mai apropiati de cele doua profesoare. Respect pentru munca voastra doamnelor!
Usa frigiderului se deschide brusc intr-o serpentina provocand prabusirea raftului burdusit cu oua. Din cele 24 cumparate ieri, mai ramanem cu 14...
Noul pod spre Patras se intrevede la orizont. Nu stiu daca il vom traversa sau daca vom alege nava...
Peste noapte oprim intr-o mica localitate de pe malul marii, cu o promenada superba. Cand suntem la oras copiii se dau pe role sau cu bicicleta, in natura se joaca cu ce gasesc...lemne, pietre, muschi, conuri de brad. Azi e randul rotilor!
Temperaturile au scazut binisor dupa ploaia de azi noapte. Parca nici nu suntem in Grecia! Iar pe partea cealalta a stramtorii, Peloponezul ne asteapta si el cu muntii inzapeziti!
Umplem cele doua butelii de gaz la un pret record: 22 de euro pentru 28 de litri!
Podul spre Patras ar fi mai rapid, dar bacul costa jumatate...
Pana la plecare, Markus exerseaza...
Traversarea dureaza doar un sfert de ora. E cu vedere spre spectaculosul pod, asa ca nu regretam alegerea.
In zona Patrasului am fost avertizati sa nu ne oprim prea mult din cauza politistilor severi si a hotilor, asa ca ocolim orasul pe centura, macinand kilometri tot mai spre sud. Pe langa Pyrgos, navigatorul ne scoate de pe principala si ne baga pe niste strazi laturalnice, printr-o mare de sere plasticoase cu milioane de capsuni. Ma intreb daca nu am putea cumpara si noi, astfel ca ma opresc la o ferma unde un camion vine incarcat de cinci-sase muncitor sudasiatici. Intru in birou si explic singurului grec ca as vrea sa cumpar o lada. Proprietarul, nu vorbeste engleza dar a inteles care-mi este oful, iasa din birou si da indicatii baietilor, dupa ce deschide o usa glisanta a unui frigider enorm. Inauntru, pana sus la tavan, sute de lazi de capsuni asteapta sa fie incarcate in camioane. Mi se da una in mana, iar la intrebarea mea stangace legata de cost, mi se raspunde cu un dat din cap si un mormait, un echivoc, nu. Ma intorc victorios la camper, spre bucuria copiilor. Proprietarului ii duc in schimb o sticla de Nero d'Avola luat din Sicilia. Protesteaza, dar accepta.
Ne vedem de drum, oprind mai tarziu intr-o parcare pentru ora de muzica a lui Aron. Zona e predominant agricola, cu o numeroasa prezenta de muncitori sezonieri asiatici. Ii vezi la munca in camp, in baracile incropite din plastic sau vorbind la telefon, pe marginea drumului.
O ploaie puternica ne loveste in timp ce plecam spre noua noastra destinatie: Eleia beach. Mai avem de mers pana sa o gasim, iar vremea nu vrea sa ne crute, ploua fara incetare.
Cam toti calatorii intalniti s-au perindat pe aici, unii mai mult, altii mai putin, confirmandu-ne prezenta a numerosi copii. Chiar si Ralph si Maren au ramas zece saptamani, in timpul lockdownului, asa ca asteptarile ne sunt mari...
Gasim padurea din spatele dunelor, cu vreo doua duzini de vehicule de toate tipurile, de la rulote si autorulote, dube, camioane vechi si noi.
Majoritatea ocupantilor se ascund in interior de ploaie si de frig, asa ca dam o raita pe jos... Numere de polonia, irlanda, olanda si bineanteles germania. Ne parcam pe marginea unui spatiu deschis, stiind ca vom avea nevoie sa reancarcam bateriile cand v-a iesi soarele...
Prin intermediul copiilor, cunoastem doua familii de polonezi aflati aici de trei luni. Doi copii si o viziune particulara asupra vietii. Robert si Jaczek, sunt psihologi, iar impreuna cu familiile lor traiesc de cinci ani in camper intre Polonia si Grecia. O prefera pe cea din urma...
Vecinii nostri cei mai apropiati calatoresc cu un camper cu numere de cehia. O cunoastem mai intai pe ea si pe fetita, ce vorbesc engleza intre ele. Ne intalnim la robinetul cu apa. Pavlina e cehoaica, iar sotul...din Lugoj. Valentin se intoarce de la pescuit spre inserat, apoi ne punem la povesti. IT-ist, demult plecat din Romania, modest si linistit a decis sa puna familia in centrul vietii, renuntand la pozitii si venituri inalte.
...asta o fi facut-o un pribeag cu dor de tara sau un exaltat cu un exacerbat sens al apartenentei?
Valentin iasa la plimbare in fiecare seara cu cele doua catele pe care le au. Aia mai mica face parte din familie, dar cea mai mare vor sa o dea la infiat. Se numeste Luna, e o rasa de vanatoare, energica dar si blanda. Ai nostri copii ar vrea sa o luam cu noi, dar intalnesc opozitia parintilor care ar vrea sa limiteze nebunia si dezordinea din camper...
E 20 martie iar, dupa cele cateva zile de ploaie ce au coborat temperaturile, un val de caldura se abate asupra noastra. Noaptea la doua avem afara 15 grade, foarte mult.
Zilele trec cu repeziciune aici si asta nu ma mira; avem robinet sa luam apa, padure si plaja pentru plimbari, iar magazinul satesc e doar la un kilometru. Marea e curata, iar in paraiasul nu prea indepartat misuna pestii...Un mic paradis in care zeci de calatori vin sa se incarce cu energie pozitiva.
Facem o prajitura.
Mai exact, doua. Prima, ce a iesit mai bine, am mancat-o cat ai zice peste. A doua, un pic mai arsa, am apucat sa o fotografiez...
Plimbarile pe malul marii la momentul apusului au devenit o regula...
O alta prajitura...de data asta e cheescake.
Rutina zilnica...fiecare cu treaba lui.
Intr-o seara, trei campere antice isi debarcheaza echipajele de teutoni in mijlocul nostru. Relaxati, directi si sociabili, vor sa cumpere teren pentru infiintarea unui sat eco. Au multi copii, unii chiar de varsta scolara, dar nu le pasa, ei fac unschooling.
Seara, adunati in jurul focului, cateva sticle de vin trec din mana in mana...apoi vine si iarba, pe care o refuzam delicat... Cantece, voie buna, relaxare...o alta lume.
Plaja nisipoasa, infinit de lunga, e extrem de salbateca, fara constructii sau localitati. Exact de ce avem nevoie.
Mergem si la pescuit, dar nu prindem nimic...
Ultima data am fost la cumparaturi de exact zece zile...rezervele de legume si fructe ni s-au cam terminat.Probabil vom merge zilele urmatoare la unul din targurile recomandate de polonezi sa ne mai reanprospatam camara.
La sugestia polonezilor mergem la niste bai termale aflate nu prea departe. De la niste nemti deprimati pentru intoarcerea iminenta in Germania si pe care i-am cunoscut cu cateva zile in urma aflam ca azi dimineata au avut probleme cu un paznic ce a chemat politia...
Sarim totusi gardul ce delimiteaza izvorul de ape termale si constructiile in paragina, dezbracandu-ne rapid sa incercam apa.
E calda, dar nu chiar ca cea de la Thermopile, asa ca inotam bucurosi.
Dupa vreo jumatate de ora de balaceala, o masina se opreste in fata portii inchise. Soferul coboara, ne priveste lung peste gard, apoi urca in masina si, scotand telefonul pleaca in tromba. E semnalul decisiv de plecare; ne uscam si imbracam in graba, sarim din nou gardul, in sens invers de data asta si plecam !
Destinatia e Olympia, situl arheologic legat de olimpiade. Stim ca nu e mare lucru de vazut, dar Olympia Trebuie vazuta!
Cumparam biletele si intram in situl aproape pustiu. In mod sigur ghizii si paznici ii depasesc ca numar pe vizitatori, asa ca ne bucuram de solitudine.
Printre coloanele mute ale vechilor temple ne indreptam spre templul sportului...
Stadionul nu e extrem de bine pastrat, dar ne lasa totusi sa ne imaginam tensiunea sportivilor si a spectatorilor.
Atletica e o proba ce se poate inca practica...punem la incercare muschii, in ovatiile...parintilor.
Superbul camp inflorit ne atrage muschii obositi...
Olympia a fost o placuta surpriza pentru superba plimbare, inconjurati de flori.
E ultima seara la Elea beach. Impreuna cu Pavlina, Valentin si Josephine, facem un foc pe marginea plajii, admirand ultimele raze ale soarelui ce se ineaca in mare.
Dis de dimineata, Markus face lista cumparaturilor de facut din targ...
Primul stand, prima cumparatura: un cutit si un lacat.
Apoi ne pierdem printre marfuri...
Markus avea nevoie de incaltari noi, ca-i ieseau deja degetele prin gauri...
Piata are un farmec aparte...produsele sunt in majoritate agricole, putin prelucrate. Cumparam usturoi, masline, ierburi, multe legume si fructe.
Cu doi euro luam sapte kile de portocale pentru suc.
...sapun de casa...
...fistic varsat...
Ma aventurez si intr-o macelarie ce pare sa fi iesit mai degraba dintr-o strada orientala. Bucatile de carne sunt atarnate in afara frigiderului, asa ca ma multumesc cu o bucata de carnat uscat pe care vanzatoarea mi-l infasoara intr-o veche pagina de ziar. Efharisto! Multumesc!
Intr-una din stradutele inguste ale satucului ne intalnim cu polonezii veniti si ei la cumparaturi. Ne imbratisam, fiind siguri ca ne vom reantalni din nou. Unde? Nu stim.
Plecam entuziasti spre sud, oprind doar intr-un mic satuc cu o atractie particulara. Un turn Eiffel, asemanator celui din Paris, dar de zece ori mai mic. In atmosfera autohtona.
Suntem un pic mai la sud, incapatul unui istm ingust, pe malul unui mic golf, inchis spre mare de o insula impadurita cu pante abrupte. Pe partea cealalta, in laguna cu ape putin adanci un grup de flamingi mereu infometati cotrobaie namolul fundalului in cautare de hrana.
Apa e curata si extrem de invitanta...
Suntem in compania unui furgon nemtesc cu pasageri ursuzi, asa ca ne tinem deoparte
Preferam un film din cele nou primite de la Valentin...
Ne indulcim si cu o bucata de rahat.
Seara, facem o plimbare pe plaja, in lumina lunii pline.
Ragù, gata de bagat la congelator.
Nemtii pleaca de dimineata, asa ca le luam locul, traversand si o scurta zona nisipoasa. Minunat!
In timp ce copiii se joaca pe plaja nisipoasa, trei campere frantuzesti sosesc pe rand, iar spre surprinderea noastra, sunt toate familii cu copii de varsta apropiata alor nostri.
Sunt cu totii plecati pe termen lung, asa ca ne intelegem de minune!
Opt adulti si noua copii, ne inghesuim in jurul focului, sub atacurile repetate ale unor tantari gigantici. Musca chiar si prin haine!
In sfarsit Aron gaseste un prieten mai mare decat el: se numeste Valentin si e pasionat de pescuit. Impreuna cu sora si parintii sunt in drum spre Asia de sud est, via Mongolia si China.
Urcam spre cetatea de pe varful dealului de langa noi. Samuel ni se alatura.
De pe zidurile cetatii, se vede plaja Paralia, cu apele-i transparente si forma tipica, ca de ciuperca.
O scurta oprire la o pestera, apoi coboram pe plaja nisipoasa.
Copiii se dezlantuie pe dune.
Pe delusorul alaturat, o poteca deabea vizibila, inundata de vegetatie si flori duce la un antic mormant micenean. Nu e mare lucru, dar privelistea si solitudinea sunt memorabile.
Ne intoarcem in parcare pe marginea lagunei, printre miriadele de flori.
Spre seara, incercam sa furam un pic de tehnica de joc franceza... e greu sa-i bati!
Francezii se cam imprastie azi, care spre Albania, care spre sud.
Schimbam numere de telefon si ne luam ramas bun. Lyonel, France, Valentin, Menon, suntem siguri ca ne vom revedea pe drum!
Plecam si noi sa-i intalnim pe Maren si Ralph, aflati nu foarte departe. Oprim de mai multe ori sa luam apa, inca ceva legume si motorina. Pe la ameaza vizitam niste cascade aflate intr-un defileu. Nu ne asteptam la mare lucru, dar ploile abundande din ultimele zile, culoarea apei si salbaticia locului ne entuziasmeaza. Parca suntem la parcurile de la cascadele croate. Fara vizitatori si gratis.
Ultima cascada ne da un pic de furca din cauza nivelului ridicat al apei, dar cu atentie si cu picioarele ude reusim sa iesim din vale nevatamati. Familia de francezi pe care o avusesem in fata noastra o ia la stanga, iar noi mergem la dreapta, inca vreo doi kilometri unde-l avem parcat pe Hope.
Markus, "accidentat" e "ajutat" de "salvatori"...
Mani...ultimul refugiu al descendentilor din Sparta e o zona greu accesibia chiar si azi din cauza muntilor.
Ultimii kilometri ii facem fara oprire, imbratisandu-i apoi bucurosi pe Ralph si Maren. Parcam intr-o vasta parcare a unei bisericute foarte vechi, cu o supeba vedere spre mare.
Povesti fara sfarsit, sticle de vin rosu parfumat si mancaruri atent gatite ne vor umple urmatoarele zile...
Intr-una din dimineti plecam sa facem o plimbare printre maslini. Superbe flori multicolore si o liniste aproape deranjanta ne acompaniaza.
Satele izolate, cu masive case de piatra sunt aproape nelocuite. Fiecare locuinta e formata dintr-un turn cu cateva etajate ce trebuia sa-si protejeze locatarii, deseori implicati in rivalitati cu vecinii.
Mancam asparagi salbateci si portocalele culese de pe marginea drumului.
Seara, asezati in jurul focului, admiram apusul. Ca la ora fixa , grupuri de sacali aurii, tipici pentru zona asta a Greciei, isi incep concertul acustic. Sunetele pe care le scot, asemanatoare unor tipete umane cuprinse de groaza, ne ingheata sangele in vine. Incercam sa ne linistim apoi incet, incercand sa ignoram corurile reunite de bestii.
Adam, bine ai venit!
Ralph ii ajuta pe baieti sa repare roata gaurita...
Facem foc pe gratarul demontabil al lui Ralph, prajind apoi carne, cartofi si multe legume. Rezultatul e o minune gastronomica.
Pastorul ce-si tine oile pe un teren undeva sub noi, isi exprima in repetate randuri nemultumirea de a ne vedea parcati unde suntem. La inceput in mod ursuz, neraspunzand saluturilor noastre, apoi bombanind pe voce iritata in greceste, culminand in final cu amenintarea inechivoca a politiei. Ne sfatuim ajungand la concluzia ca ar fi mai bine sa schimbam locul.
Ne mutam la vreo douazeci de kilometri mai spre sud, pe malul marii, in vecinatatea unui drum local destul de circulat. Intimitatea avuta dincolo dispare imediat, dar trebuie sa ne adaptam situatiei. Vom petrece Pastele aici, spre bucuria copiilor ce se joaca indelung in nisipul fin al plajei.
In duminica pastelui facem o plimbare de vreo ora pana la un satuc din apropiere, agatat pe panta abrupta a unui versant terasat. Ne cam balbaim la inceput cu traseul, astfel ca Markus, Petra si Mama se intorc la Hope, dar continuam totusi in patru pana sus.
O mica biserica ortodoxa,aproape uitata de credinciosi sta sa fie napadita de vegetatie.
Impresionati de resturile vechilor picturi, ne continuam plimbarea spre satul pe de-acum aproape. Locuitorii permanenti sunt foarte putini, stradutele inguste si pustii, conducand la tipice cladiri de piatra in stil traditional.
In jos poteca e mult mai usor de individuat.
Delicioasele lasagne, vinul bun si compania placuta ne fac sa petrecem o minunata dupamasa in atmosfera de sarbatoare.
Ralph si Maren pleaca spre nord, in timp ce noi “coboram” spre capatul sudic al peninsulei Mani. Facem o ultima fotografie de grup inainte de despartire, ne imbratisam urandu-ne drum bun si ne dam intalnire in doua saptaptamani in zona Corintului.
Scriu un mesaj lui Lionel, care se pare ca a dormit cu familia exact unde mergem noi, iar apoi plecam pe o vreme un pic cetoasa si foarte umeda. Strada panoramica ce se catara pe dealuri a fost construita de doar cincizeci de ani, intr-o zona in care se ajungea doar cu barca sau pe jos.
Mani cea salbatica.
Oprim de mai multe ori sa facem fotografii din care nu lipsesc coasta stancoasa inundata de coloratele flori de primavara, drumul serpuitor si … stingherul Hope, devenit pe de-acum un credincios prieten si tovaras de drum.
...asta-i strada principala!
Asezarile pustii, compacte, cu caracteristicele turnuri de piatra, sunt deseori cumparate si renovate de dezvoltatori imobiliari intreprinzatori ce le ofera apoi spre vanzare in varianta “de lux”.
Spre placuta noastra surpriza, in parcarea de la capatul drumului recunoastem camionul lui Lionel, astfel ca avem companie! Copiii, entuziasti, se pun imediat la joaca; baietii cu un zmeu al lui Valentin, ier fetele cu papusile, intre campere, la adapost de vant.
Comunicam in engleza si franceza, remarcand multitudinea de similitudini cu portugheza si spaniola pe care cei doi soti le vorbesc fluent.
Dupa pranz, facem o plimbare pana la varful cel mai sudic al peninsulei, in compania baietilor., inconjurati de natura incontaminata.
Mare si munte! Ne surprinde capacitatea copiilor de adaptare, usurinta cu care comunica in engleza si naturaletea cu care accepta noile companii. Profita de fiecare moment petrecut impreuna, iar despartirile , suntem siguri, devin mai putin dureroase asa! La o bere in camionul oamenilor, povestim despre proiecte si planuri, atractii turistice, experiente, vise si calatorii. In seara asta ne culcam devreme sa putem face un pic de scoala maine dimineata inainte de plecare. Bate un vant puternic, in rafale, dar suntem protejati de masivul camion vecin.
Punctul cel mai sudic al Greciei continentale ne saluta! De-acum inainte mergem spre nord!
Comentarii
Trimiteți un comentariu