spre sud!

 Copiii dorm la prieteni, asa ca profitam de moment sa incarcam camperul, sa curatam casa si sa ne pregatim mental de plecare. nu suntem siguri incotro sa o luam...am vrea Sicilia, dar e deja portocalie, Grecia ar fi perfecta, dar din 6 noiembire e in lockdown...Hotaram sa iesim din Piemonte care e deja regiune rosie, cu o gramada de restrictii implementate. Descarcam de pe net o autocertificare pe care o completam atenti sa nu deviem prea mult de la adevar...

Incarcam si ultimele lucruri, ducandu-le cu o roaba pana la camperul ce geme. In loc sa mai eliberam spatiu, devenim tot mai grei: avem trei butelii de gaz, multe carti noi, iar in spate o noua bicicleta, a lui Markus, ce ne ingreuneaza si mai mult.

Copiii se intorc pe la ora unspe si se pun imediat pe joaca in gradina, toti sase. Noi, adultii povestim pe terasa. Ne e greu sa ne urnim, nu a venit inca momentul, incercam sa mai prelungim placerea de a sta cu oamenii astia. Acceptam sa ramanem la pranz. 

Pe la doua reusim cu greu sa ne luam ramas bun, promitandu-ne sa revenim. Cu lacrimi in ochi ne imbratisam in curtea casei, ca afara nu s-ar putea, dupa care ne indreptam cu picioare plumburii spre mult iubitul Hope. Pe primii kilometri parca nici nu ne vine sa credem ca-l avem inapoi...se mai atenueaza si povara golului lasat in urma de plecare.

Drumul e pustiu, in putinele masini intalnite vedem doar persoane mascate ce conduc grabite, privind in gol cu ochi sticlosi. Oprim intr-o benzinarie sa facem plinul, cand vedem si prima masina de Carabinieri. Avea sa fie si ultima, dar nu o stiam inca... 

 Langa Cuneo intram in autostrada ce ne duce spre sud. Traficul e minim. Atmosfera e apasatoare; la iesirile, rare dealtfel, ne asteptam sa fim interpelati de echipajele fortelor de ordine. 

Intram in Liguria fara probleme, iar autostrada incepe incet sa fie tot mai circulata. Ne linistim. Trecem prin Genove peste noul pod si mai facem vreo optzeci de kilometri pana in Cinque Terre, unde ajungem pe intuneric. Cautam singura parcare pentru campere din zona unde constatam ca nu suntem singurii nomazi ce se aventureaza. Prietenosul proprietar ne arata de unde sa luam apa, curent si unde sa golim rezervoarele, apoi ne ducem la culcare impacati. Liguria e galbena, dar nu stim pentru cat timp v-a ramane asa. Noapte buna!

Makus incearca satisfacut bicicleta primita cadou...

Dupa scoala, hotaram sa parcurgem traseul 2 , cel mai panoramic din zona, dar mai intai coboram vreo douazeci de minute pana in Monterosso, primul sat din cele cinci ce formeaza celebra "Cinque Terre".

 

Chiar daca e duminica, turistii sunt absenti. Cautam in zadar o inghetatarie deschisa...

Primul drum ne duce pe mica plaja unde incercam apa cu mainile...

Traseul incepe cu o larga poteca pavata ce margineste faleza, de unde avem o priveliste spectaculoasa asupra micului golf din care am plecat.

Odata ocolit primul promontoriu stancos, intram intr-o scurta vale, poteca catarandu-se pe terasamentele amenajate pentru maslini si vie. Peisajul e verde, iar temperaturile ne incurajeaza sa mai lepadam din haine. E mult mai cald comparativ cu Piemonte...

Facem pauze dese,bucurandu-ne de peisaj...

Chiar daca scurt, urcusul abrupt din zona asta ne epuizeaza,

, dar privelistea a meritat efortul..

Ne mai relaxam pe portiunile ce merg pe curba de nivel, descoperind plante, mirosuri si culori tipice zonei.

 ...ciocolata ne da putere sa continuam...

Intalnim foarte putina lume pe poteca...majoritatea cand trec pe langa noi isi trag mastile de sub barba, acoperindu-si gura si nasul...Din respect pentru fricile celorlalti, sau din obisnuinta si adecvament-nu stiu-, facem si noi la fel. Ce trist!

Un amabil cetatean cu un accent puternic ce-i tradeaza provenienta din fostul URSS ne face o fotografie de familie. Spasiba! 

Vernazza, cu pozitia-i spectaculoasa e inca departe...foarte departe.

...mai intai coboram,

...apoi urcam,...

...si in cele din urma coboram din nou!

Clima blanda si versantii insoriti permit culturi de citrice: lamai, portocali si mandarini.

Vernazza in conditii normale ar fi fost asaltata de turisti. Azi e aproape pustie, cateva zeci de persoane doar isi beau linistite aperitivul in piata centrala sau se bucura de soare in mici grupuri ascunse printre stancile ce dau spre port. Un mic grup de copii localnici galagiosi dau viata locului jucandu-se cu o minge. Efervescenza momentului nu-i lasa sa se ingrijoreze.

Descoperim mica localitate in cautare de comori arhitectonice ascunse. Sunt peste tot!

Facem picnic si o lunga pauza in spatele bisericii construite langa micul port, sub enormul zid de piatra ce sustine calea ferata. Nu e extrem de cald, dar copiii nu rezista chemarii apei.

Dupa pauza binemeritata, plecam spre Corniglia, a treia localitate din cele cinci...

Urcam incet pe poteca panoramica...

...scarile se alterneaza cu bucati de poteca ce avanseaza pe curba de nivel. Aici reusim sa ne mai tragem sufletul.

Corniglia e singurul sat aici ce nu are port, a fost construit pe varful unui tanc insorit.

E destul de tarziu asa ca ne indreptam decisi spre gara sa apucam sa ne intoarcem la camper inainte de lasarea intunericului.

Admiram litoralul spectaculos prin geamul trenului. In vreo zece minute suntem inapoi in Monterosso. Soarele sta sa apuna, asa ca e destul de rece. Grupuri si cupluri de plimbareti imbracati se uita lung la pantalonii scurti ai copiilor...

Urcusul pana la parcarea unde avem pe Hope e lunga, dar reusim sa ajungem imediat dupa lasarea intunericului. Cinam, facem un dus si ne punem la culcare. De la stiri aflam ca in trei zile atat Liguria cat si Toscana vor deveni portocalii...trebuie sa ne grabim!

Facem scoala si spalam haine cu masina. Petra imi prezinta in imagini ce a invatat la istorie. Minunat!

 Temperaturile au mai scazut un pic azi, asa ca suntem fericiti ca am mers ieri in excursie. Dupa pranz Aron are ora de muzica, asa ca pana plecam se face ora trei. Ne oprim la un magazin alimentar si mai pierdem o jumatate de ora. Apoi, continuam pe intuneric. Lucru nerecomandat pe strazi necunoscute si cu un monstru ca asta. Mai ales daca urmezi un navigator care incearca mereu sa te bage pe scurtaturile cele mai nesemnificative...Il urmam pe o straduta cu circulatie pe ambele sensuri ce urca abrupt spre carierele de la Carrara. Nu de putine ori trecem la zece centimetri de masinile parcate, spre nemultumirea, tot mai vehement exprimata, a lui Aron si a Ilusei. E intuneric, strada necunoscuta extrem de ingusta, iar pe margine avem zeci de masini parcate printre care trebuie sa navighez cu atentie... Pana la aia care ne blocheaza de tot. Pe dreapta un zid de piatra aproape vertical, iar pe stanga  masina oprita. Prea spre mijloc. Aia pe care o avem in fata trece cumva, incetinind, dar pentru noi e prea stramt. Opresc, blocand coloana cu oameni obositi ce se intorc acasa dupa o zi de munca...Claxonex. Insistent. Nu sunt singurul.Vacarm... Pana la urma dau cu spatele si ma pozitionez langa gardul din stanga sa poata trece astia din spate, pun avariile, iar Aron si Ilus suna pe la porti sa gaseasca proprietarul masinii, ca nici vorba sa putem intoarce aici...Dupa cateva minute infinite ne urnim din loc, dar drumul ramane la fel...Ajungem in centrul satului unde o curba in unghi drept ma pune la incercare...di nou. Mai sus, pe niste serpentine apare un monstru. Un autobuz! Trag pe margine cat de mult posibil, la cativa centimetri de marginea lui si-mi inchid oglinda ca altfel nu poate trece... OOO! Si inca nu s-a terminat! Strada, la fel de abrupta, dar parca un pic mai larga trece printr-o zona industriala, semn ca ne apropiem de cariere. Noroc ca la ora asta camioanele cu blocuri de marmura nu mai circula! Niste muncitori dintr-o curte iluminata, nesiguri, ne incurajeaza sa continuam. Dar aici drumul e deja albicios din cauza prafului de marmura, pe margini uriase blocuri de piatra alba, scanteietoare marginesc taluzuri infinite, iar serpentinele se catara peste hauri negre fara balustrada... Stresul in cabina e la maxim. Apoi vine si cireasa de pe tort... cativa kilometri de galerii industriale, nu prea inalte si foarte inguste...iar noi nu stim ca e sens unic prin ele...

Pana la urma ajungem la destinatie, in parcarea unui mic muzeu al unei cariere. Oprim. Utilajele puse la munca nu se odihnesc noaptea...vom vedea daca noi vom reusi sa o facem... Facem o tura prin imprejurimi descoperind cu uimire in curtea unei fabrici un urias utilaj cu brat robotic ce sculpteaza de zor la dantelele fustei unei gratioase dansatoare...

Dimineata facem scoala in parcare, incercam zadarnic sa intram la muzeu si asteptam proprietarul unei firme ce face ture cu jeepul prin carierele de marmura si care ne promisese ca vine la o anumita ora...

...virusul asta blestemat a dus la inchiderea muzeelor...Imi reamintesc ca de maine Liguria si Toscana devin portocalii...trebuie sa ne grabim din pacate!

Plecam din minunata lume a "aurului alb" surprinsi de frenezia cu care se exploateaza piatra. Se vede ca exista cerere externa...suntem la Carrara! Un pic suntem dezamagiti ca nu am vazut carierele din interior, dar oprim langa o multitudine de statui, un pic stangaci executate ce au fost expuse mai jos, pe marginea drumului.

Aron gaseste in noroiul de pe margine, o placa de marmura dreptunghiulara pe care se hotaraste sa o luam cu noi. Pe post de dog...vai de suspensiile lui Hope!

Autostrada ne duce rapid spre sud, spre Lazio, zona inca galbena, adica "libera". Intr-o parcare intalnim o familie de elvetieni ce calatoresc cu camperul. Merg la Barcelona cu o nava din Civitavecchia. Stam la povesti mai bine de o ora minunandu-ne de cate lucruri in comun avem... Aron are minunata idee de a merge la baile termale de la Saturnia... Sunt de acord, dar stiu ca drumul din zona aia e extrem de tortuos...deci o sa ne intunecam din nou!. Ajungem in parcare bailor pe la cinci, pe racoare. Ne punem costumele de baie si ne indreptam spre apa nerezistand chemarii...

Copiii se distreaza de minune, descoperind locul pe bezna...

Plecam dupa o ora buna spe nemultumirea generala, dar mai avem de facut vreo cincizeci de kilometri pana la urmatoarea destinatie. Parcam pe intuneric intr-un loc linistit pe malul lacului Bolsena.

Dimineata, cu soare, vedem lumea cu alti ochi...

Ne mutam un pic intr-un loc mai ferit unde facem scoala.

Sunt coborate betele de pescuit...

...iar pasiunea ne indeamna la actiune...

Cina o gatim afara!

O noua zi incepe. Nu stim incotro sa o luam. Dam cateva telefoane la institutii din Sicilia, dar nu ni se raspunde...Insistam dar degeaba. Pana la urma luam un bilet de nava pentru Sardegna. Plecam maine seara!

Piatra ponce, usoara si poroasa, de pe plaja de langa noi ne confirma originea vulcanica a lacului. Alegem cateva bucati sa ne curatam calcaiele...

Plecam un pic tristi din locul asta...a fost atat de frumos! Multumim!

Era deja o bucata buna de vreme de cand vroiam sa vizitam Civitta di Bagnoreggio, iar azi e ocazia potrivita, suntem doar la cinspe kilometri! O luam intr-acolo.

E trist sa vezi strazile acestei bijuterii atat de pustii...

Dormim intr-o parcare pentru campere al unei ferme agricole impreuna cu alti calatori...olandezi, nemti, belgieni, francezi...nu suntem singuri.

Dam o raita prin magazinul cu produse "kilometru zero"...

...apoi ne indreptam spre lacul Vico, un alt lac vulcanic inconjurat de natura, la mica distanta de capitala...

Copiii se dau cu bicikli, in timp ce noi facem o plimbare...

Stuful adaposteste sute de pasari...dar nu in perioada asta!

 Ne intoarcem obositi la Hope, lasat sa se odihneasca la umbra unui fag.

Nava pleaca in seara asta asa ca o luam spre portul di Civitavecchia. Din nou navigatorul vrea sa ne joace o festa, dar nu-l ascultam. Preferam sa lungim traseul cu alti douazeci de kilometri...

 In port completam niste formulare si ni se ia temperatura.

Apoi ne imbarcam si ne luam in primire cabina. E aproape miezul noptii.

Dupa o noapte foarte scurta, pe la sase si ceva diminata suntem treziti de o voce metalica transmisa prin difuzor ce ne anunta ca intr-o ora vom ajunge la Porto Torres. Sardinia, bine te-am gasit!