MAURITANIA- din granita cu Marocul si pana in Atar

 Fac o paranteza caci as vrea sa povestesc doua evenimente petrecute ieri. In timp ce rulam spre granita, dupa o curba dar destul de departe pe linia dreapta a asfaltului notam o masina in pozitie anomala pe sosea. O blocheaza in totalitate, fiind oprita oblic. Din partea opusa vedem oprit, culmea (!) un camper. Prima chestie care ne vine in minte e ca ala cu camperu a fost blocat de masina, dar nu e asa caci a sosit si el cu doar cateva secunde in urma. Incetinesc, apoi dau incet cu spatele. Intorc pe fasia ingusta de asfalt caci ne aducem aminte ca am vazut jandarmeria in ultima benzinarie, la doar 3 sau 4 kilometri. Intre timp din sens opus soseste o masina cu numar de mauritania, care depaseste camperul si trece incet pe langa masina oprita. Soferul, un tip zambaret ne comunica ca alalalt a ramas fara benzina... Bine ma, dar de ce naiba ai intors masina de-a latul de nu trece nici un biciclist!?
Ne intoarcem si schimbam cateva vorbe cu nemtii care trecusera deja de masina oprita. I-am vazut agitati mai inainte caci se schimbasera soferii iar unu a luat ceva din spate. Doua cuvinte, zambete dupa care ne arata o macete enorma pozitionata intre picioarele pasagerului din fata. Radem. Avem si noi pistolul lui Markus primit de la mos  Craciun...
  Ajunsi in ultima benzinarie facem plinul cu ultimii dirhami marocani, mai umplem si trei bidoane , dupa care suntem intrebati daca nu avem alcool de vanzare. Ba da , frate! Ii arat tipului doua sticle de sampanie pe care le-am adus cu noi sa le facem cadou. Ni se ofera zece litri de motorina! Bingo!
  Dormim in parcarea benzineriei , iar dimineata foarte devreme facem cele cateva sute de metri pana in vama, unde cozile sunt deja formate. Depasim cele doua siruri de camioane si ne punem paraleli cu ultima masina, in fata unor garduri mobile. E agitatie mare chiar daca nu se poate inca trece. La un moment dat apare un tip ce ne baga in fata in speranta unui bacsis...
  Avem placuta surpriza de a vedea o caravana adevarata de camile, chiar in fata noastra.

  Timpul asteptarii trece repede, dupa care ni se permite sa intram in incinta vamii. Mergem inainte, parcam, blocand partial o banda de circulatie si ne intoarcem cu totii, pe jos sa ni se puna vizele. La ghiseu toata lumea sta buluc, pasapoartele se dau in teancuri de cate douazeci astfel ca cine ajunge ultimul, deseori pleaca primul... Ni se pun vizele de iesire, asa ca, bucurosi vrem sa o stergem spre vama mauritana...dar nu e chiar asa de simplu. Suntem intorsi de la un mic ghiseu la care ni se spune ca trebuie facuta scanarea vehiculului. Merg cu spatele vreo suta de metri, dupa care suntem invitati sa intram intr-un hangar unde se afla scannerul, nu inainte de a ni se fi verificat vizele de iesire din pasapoarte si passavantul eliberat la intrarea in Maroc. Suntem scanati impreuna cu un senegalez ce vorbeste italiana. Apoi vine randul vamesului sa ma faca sa deschid usa si scarile din spate. Urca doua trepte, aruncand o privire inauntru, intreband daca avem ceva de declarat. Nu, nimic! - "allez!" Bun! Ne intoarcem la ghiseul de la care am facut marsarriere sperand ca am scapat. Nu, inca nu! Parchez si ma intorc la biroul de vami sa mi se autorizeze iesirea... ok, facut si asta! Acuma chiar putem pleca dupa ce toate datele ni se scriu intr-un catastif. Intram in cei sase kilometri de teren neutru dintre tari. Aici domneste haosul cel mai teribil, vedem zeci de camioane ce transbordeaza marfuri, personaje dubioase in cautare de afaceri mai mult sau mai putin licite, iar dupa ce parcurgem cei trei kilometri asfaltati, vedem extrem de multe carcase de automobile greu sau imposibil de identificat. Drumul de transforma intr-o pista nu foarte clara, cu multe variante ce traverseaza o zona in care se alterneaza portiunile de nisip, de care e mai bine sa te tii departe, cu zone denivelate, pietroase ce par a fi niste lame pe cutit ce vor sa-ti taie cauciucurile. Extra, mai sunt si mine ramase din conflictul cu Polisario... stiu numa ca tre sa tin stanga si asta si incerc sa fac. Incerc.

  Cladirea vamii mauritane se aseamana mai mult cu o fortareata din far west, inconjurata de ziduri groase. Inca inainte de a ajunge la ea suntem asaltati de fixeri care isi ofera serviciile. Unul cu turban "ne ia in primire", aratandu-ne pe unde sa trecem chiar daca nu i-am cerut-o. Ne ofera ghidaj prin labirintul birocrariei locale, schimb valutar si cartele telefonice. Fac pe prostul si ii spun ca nu vorbesc franceza. Spre norocul meu el nu vorbeste italiana, dar se tine scai de noi. Ne arata parcarea, de parca nu am vedea-o. Aici incepe lupta noastra. In primul rand cu toti cei care vor sa ne ofere serviciile, iar mai apoi cu oficialii. Aaa, inainte sa trecem de linia imaginara a portii ce ne duce spre tara asta noua suntem opriti de un oficial medical cu masca ce ne ia temperatura la toti. Pare totul in regula ca ne-a facut semn sa trecem mai departe. Intru cu toate pasapoartele intr-o mica camaruta in care doi tipi in uniforma militara  trec intr-un catalog, de mana, toate datele noastre din pasaport. Apoi, escortat de fixerul caruia ii tot turuie gura de cat de repede o sa ne rezolve el vizele, intru intr-o curte interoara unde mai asteapta cateva doamne cu voal. Sunt inconjurat de binevoitori cu teancuri de bani si cartele telefonice de vanzare. Noroc ca Gilbert, francezul intalnit in ultimul loc de bivuac mi-a schimbat 50 de euro in ouguiya  din care acum am doua mii. Destul pentru asigurare si mita. Sper.
   Dupa vreo ora  fixerul aduce pe cineva care o ingana pe engleza recomandandu-l ca un "good man". Spre dezamagirea tuturor, inclusiv a mea care inca mai rezistam facand pe italianu care nu intelege, ii spun ca "I don't need a fixer". Pleaca sa caute alt client. Mai ramane doar linistitul si nu prea insistentul baiat inalt, cu turban albastru care imi ofera cartele cu numar la 200, adica 5 euro. Fac greseala de a-i spune  "apres", asa ca nu mai scap de el. Apar si cei doi surferi belgieni intalniti in ultimul birou din vama marocana. Ne punem la povesti. Ei merg spre Africa de sud. Daca ii va tine masina, ca are niste probleme de sanatate. E o renault, mica si veche de ma mir cum incap in ea cei doi vlajgani de peste un metru optzeci. Au si placi de surf pe acoperis, asa ca sa nu uite pentru ce au plecat. Deocamdata au zis ca trebuie sa scurteze  periodic niste sarme ce continua sa le iasa din roti!? Pana la urma ni se deschide si misterioasa usa de metal ce o avem in fata si suntem invitati inauntru. Prima data eu, capul familiei, iar dupa un sfert de ora si ceilalti. Ni se face cate o poza , ne iau amprentele de la mana dreapta, apoi stanga, apoi vine randul degetelor mari. Mie, la mama si lui Aron. Ca e mare si zdrahon, ca sa stie oamenii de el daca ii trece prin cap sa se inroleze prin mai stiu eu ce brigada islamista...Se proceseaza si verifica validitatea pasapoartelor, apoi ni se aplica in pasapoarte viza scoasa la imprimanta pe hartie autocolant. Ne usuram porofelele de 275 de euro, pentru o viza cu o singura intrare, alta varianta neexistand. Nenorocitii! Atmosfera inauntru e destul de relaxata, iar procedeul relativ rapid. Sa fiu sincer stresul e mare ca am pierdut si sirul orelor, mai ales ca nu stiu nici macar cat e ceasul, daca nu ma insel am trecut la ora Angliei. Vom vedea mai incolo.
  Urmeaza sa obtin passavant-ul, care e autorizatia de circulatie in tara. Mergem cu camperul si parcam in nisip pe marginea drumului, in forfota tipica a unui astfel de loc. Ma duc inauntru cu actele lui Hope si pasaporul meu sa mi se faca hartia si intru intr-un birou cu doua geamuri verticale inguste de cate zece centimetri aflate pe lateral. Din cei doi functionari prezenti unul mananca plescaind, iar celalalt imi face hartia. 10 euro imi spune cand mi-o da. OK , mai omule, nu ii am la mine dar ma duc in camper sa ti-i aduc, dar vreau chitanta ii zic. Bine! Merg la camper si iau cei zece euro de  moneda pe care nu vroiau sa mi-i ia cand am vrut sa platesc viza si ma intorc. Functionarul meu e ocupat cu niste hartii importante ca nici nu ridica privirea spre mine, iar celalalt, ala cu plescaitul , masurandu-ma din cap in talpi imi spune" c'est ne pas neccessaire". Bine ma oameni "merci beaucoup" si ies avertizandu-i pe belgienii ce stateau sa intre sa nu plateasca. Ajung la camper unde ma asteapta unu cu un chitantier aproape nou nout cu doar cateva foi lipsa si imi cere bani. Prima data pentru parcare, dup-aia imi zice ca e o taxa pentru folosirea drumurilor. Il iau peste picior asa ca merge si se intoarce cu un soldat care ii ia apararea. Eu plec spre o alta dugheana sa cumpar asigurarea. Scumpa, dar e o hartie care trebe si asta asa ca platesc, ramanand cu doar cateva sute din miile care le aveam...Ies. Omu cu chitantierul e tot acolo, ba mai e si soldatul! Vehementi. Eu, nu si nu. Ei, "oui" si "oui"! Pana la urma dau drumul la motor si ma indrept spre iesirea din vama urmat de cei doi. Vamesul tine lantul ce inchide iesirea, dar vine o masina din sens opus asa ca trebe sa il lase pe pamant. Eu ezitez dar trec, facand primii metri dintr-o noua tara. Nici acum nu stiu daca taxa asta ar fi fost legitima sau nu, dar era totul haotic, oamenii imbracati in civil si nu ne-am increzut. Ok! La drum!
  Drumul e mai rau decat cel din Maroc , dar daca mergi incet, atent la sosea si nu la peisaj, se poate face! La un moment dat mergem paralel cu calea ferata pe care stim ca circula faimosul "iron train"- cel mai lung tren din lume ce poate depasi uneori cinci kilometri lungime! La un moment dat apare si un tren! E el! Coboram sa facem un chip. Nu e chiar ala lung, dar e un marfar ca si fratele mai mare si mai celebru.

  Mai tarziu drumul coteste spre sud, tinandu-se departe de tarm. Ar mai fi o strada care merge pe langa ocean si care traverseaza un parc natural enorm, dar care e inaccesibil noua nefiind asfaltat. Gasim totusi pe harta un drum dintr-o localitate nou infiintata, care ne-ar duce intr-un port din care se organizeaza excursii de birdwatching cu barca. Avem de facut vreo dou sute de kilometri prin desert pana in oraselul asta.

  Nisipul e mai fin si e de o culoare mai inchisa. Apare si mai multa vegetatie sub forma unor tufisuri si arbusti ce cresc  razlet printre dune.

  Ajungem in Chami, oraselul nou fondat de unde trebuie sa o luam spre ocean, prin parcul national. Caut un bancomat care aici nu a ajuns inca, dupa care , de la banca sunt trimis la un tip care schimba bani la negru. Imi ofera foarte putin , doar 35 in loc de 40, 42, asa ca o lasam balta. Strazile nu sunt asfaltate, practic e totul  doar nisip! Bineanteles ca nu exista nici trotuare. Tre sa ai 4x4 ca altfel nu reusesti sa vii nici macar la cumparaturi!

Capre aparent fara stapan pasc printre muntii de gunoaie cautand ceva mai usor de digerat. Au din ce alege: plastic si plastic sub forma de ambalaje de toate felurile purtate de vant si sticle, tot de plastic blestemul modernitatii! Ne intoarcem la camper si plecam spre locul asta de la mare. Navigatorul imi zice la un moment dat sa cobor de asfalt pe un drum de nisip batucit. O fac nefiind cu totul convins. Apoi, mergi la dreapta. Ok. "Drumul" , tot mi greu de deslusit pentru mine devine din ce in ce mai ingust si mai nisipos. Ne sfatuim si pana la urma renuntam sa mai mergem in localitatea cu pricina din cauza drumului care a devenit deja o pista de 4x4. Ne intoarcem spre orasul care se mai vede inca in departare. Ne apropiem, apoi vedem si primele case , dar pista devine tot mai nisipoasa. Ne opreste nisipul. Ne-am impotmolit. In nisip. Din nou! Stresul e la maxim. Ilus, saraca se pune pe un plans isteric, in timp ce eu scot repede lopata si ii dau. E adanc. Foarte adanc. Iei si iei si de-abea se vede. Desumflu si rotile la 3,5 sperand sa pot iesi. Incerc, dar nimic! Sunt un pic si speriat, nu e chiar o zona in care sa ramai peste noapte, fara a avea posibilitatea de a te misca! Nimeni nu se gandeste sa faca poze, caci tensiunea e la maxim. Copiii sunt extrem de activi, participa la desnisipare. Mama plage intruna, bombanind. Socul cultural... nu e usor sa controlezi frica. Da e ea, cea care da tarcoale inimii. Incerc sa o alung departe. Acum e nevoie de actiune. Repede ca o sa se intunece curand. Dintr-o casa nu prea indepartata, Aron vede iesind o persoana. Mergem acolo cerandu-i ajutorul. Omul, disponibil vine sa ne dea o mana. Aduna un maldar din sticlele de plastic presate ce ne inconjoara si le baga pe sub roti. "Noroc" ca din astea pe aici sunt o sumedenie. Ii dau drumul la motor si incerc sa il turez incet. Rotile dezumflate prind si se agata de ceva, de sticle. Inaintez! Accelerez sa trec peste o alta portiune de nisip mai adanc, masina aluneca intr-o parte dar ii dau inainte. Merge! ajung cu bine intr-o zona mai tare, am iesit! Ura! Ma intorc la om sa-i multumesc si nu stiu ce sa-i zic asa ca-l imbratisez sincer pe negrul asta mare si transpirat pe care nici macar nu stiu cum il cheama! Multam frate!
  Iesim la asfalt cu hotararea de a fi pe viitor mult mai atenti la zonele cu nisip. Promis! Bineanteles ca nici nu mai poate fi vorba sa plecam spre mare, dar nici in capitala nu o sa ajungem caci e prea departe si e prea tarziu sa mai plecam, mai ales ca avem de umflat si rotile. Opresc la marginea singurului drum laturalnic asfaltat. Umflam si intreb pe un tip ce trece cu masina unde este sediul jandarmeriei, caci stiu ca si alti calatori au mai dormit acolo, fiind bineveniti. Ne deplasam inca un kilometru, gasim cladirea si cerem permisiunea de a dormi. Suntem chemati in curte, intre niste fiare dar suntem in loc sigur si avem si apa!. Umplu rezervorul ca sa ne putem delecta cu un dus si mai apuc sa spal si o tura cu  masina! Ce zi am avut azi!

 Dimineata plecam spre capitala. Desert cat vezi cu ochii.

 La un moment dat suntem obligati sa oprim de o masina cu girofaruri ce vine pe contrasens. Ne face semn sa tragem pe dreapta ca vine un transport exceptional. Trece si convoiul . Sunt vreo 15-20 de camiona ce transporta containere. Pe masinile care le ghideaza scrie: cianuri. Sa fie vreo mina prin apropiere?

 Mai mergem  vreo doua sute tot  prin desert dupa care, brusc strada devine o autostrada cu patru benzi, iluminata de stalpi alimentati cu energie solara! Cool! Intram in capitala, Nouakchott. Circulatia e haotica, trec si pe rosu urmandu-i pe cei din fata care se pare ca nu l-au vazut, dupa care opresc la un sediu al Bancii Islamice Mauritane. Bancomatul mi-l da ca defect in timp ce cartea de credit Mastercard nu o recunoaste. Accepta doar Visa. Bine ma!

  Hai sa mergem in camping atunci! Zis si facut! Il gasim usor, e mai mult o parcare decat un camping unde au acces si localnicii, dar se vede marea si putem cobora si pe plaja. Platim 25 de euro cu cartea de credit plus 4% majorare, dar avem cate o inghetata gratis! Welcome! Baia e curata, este si apa calda si mai sunt si alti calatori. Austrieci ursuzi cu doua Hilux uri identice pregatite de desert si inca un jeep de Germania cu proprietari deloc mai vorbareti. Bine si asa! Pana la urma vorbim cu un cuplu ce calatoresc cu un van Mercedes 4x4. El olandez, ea brazilianca. Merg spre Africa de Sud. Insallah!

  Loc prea mult nu este. Daca ne bagam intre casute riscam sa ramanem din nou blocati in nisip si nu vrem asta asa ca alegem parcarea publica din laterala restaurantului unde s-a facut si receptia.
  Decid sa merg in oras sa caut un bancomat sa scot niste cash. Daca la camping am platit cu cardul s-a gasi si o banca care sa-mi dea ceva banuti in orasul asta, ca doar e capitala tarii, ce naiba!
  Ies la asfalt si incep sa merg spre halele in care se tine piata de peste, dar sunt trimis de niste soldati, cu gesticulari si somatii insistente, "sio!" pe partea cealalta ca nu cumva sa le pun in pericol integritatea baracilor pe care le pazesc in timp ce povestesc cu prietenii veniti cu masina. Apropos de masini...aici cam toate sunt lovite sau au piese lipsa. Am vazut unele cu parbrizul complet crapat, altele fara faruri ba chiar si fara masca anterioara, de aveau radiatorul la vedere...important ca merge motorul si reuseste sa duca totul inainte! In prima intersectie vad un ofiter de armata ce sta sa urce intr-o masina. Nu stau mult pe ganduri si-l abordez intrebandu-l unde as putea gasi o banca. Rezultatul e cel scontat: sunt invitatul lui asa ca ma duce el cei vreo 5 kilometri pana la drumul principal pe care am venit si noi pana la un moment dat . Drumul de intoarcere va fi intortocheat, dar sper sa recunosc peisajul si sa-l gasesc! Merg in prima banca. Intru in camaruta in care se afla cele doua ATM -uri si incerc sa scot dar nu merg. Intra un tip cu care intru in vorba si care imi sugereaza sa merg la Societe General care e nu foarte departe... ok, dar nu stiu directia, asa ca Ahmed ma duce el cu masina cele 4-5 sute de metri pana la sediul bancii. Spre bucuria mea reusesc sa scot 10000 de ouguiya, bani dinastia de aici, adica vreo 250 de euro. Maine o sa ma vezi din nou, dragule!

 Copiii fac o baie, in timp ce deschid parasolarul si pregatesc masa si scaunele pentru cina. Mama ne surprinde din nou cu o bunatate! Pofta buna!

  Seara e un dute-vino de masini ce ascund cupluri de indragostiti. Unii merg pe plaja, altii intra prin micile casute, iar cei mai infocati raman in masini. Ne trezim si noi la un moment dat, noaptea tarziu, cu unu ce parcheaza in imediata noastra vecinatate, un pic oblic, in fata. Dupa o jumatate de ora in care a lasat motorul sa mearga, incepe sa se simta miros de motorina arsa, astfel ca iau frontala, o pozitionez pe geamurile masinii lor si ii dau drumul. Pun cele trei intensitati, ca sa vada ca il atentionez, dar modelul asta de Petzl are si un far rosu, ca un laser, ca un led de aparat de fotografiat care se aprinde. In masina, forfota mare! Din ea coboara un cuplu de tineri. Ea isi aranjeaza voalul sa ii acopere bine umerii ci capul, in timp ce el ma intreaba agitat de ce ii filmez. Incerc sa le explic ca nu ii filmam, dar ca ne deranjeaza mirosul de motorina arsa. Pana nu cobor si dau jos geamul, aratandu-i bateriile din interiorul frontalei, nu se linistesc. Apoi ne cerem scuze reciproc, iar ei pleaca razand...ce moravuri si in republica asta islamica!
   Dimineata vorbim cu Marco, profesorul de sax al lui Aron, dar conexiunea pe skype nu e buna asa ca amanam lectia pe una din zilele urmatoare. Facem scoala normala in schimb. E cald, foarte cald dar plec din nou in oras. De la piata de peste urc intr-un taxi colectiv, bineinteles mercedes,  de dinainte de potop ce ma duce la locul deja cunoscut.

Aici incarc telefonul si cumpar cinci baghete de la un simpatic vanzator ambulant.

Merg din nou la banca dar reusesc sa scot doar jumatate din suma de ieri. Imi zice ca am ajuns la limita permisa. Mai vedem si maine! Cumpar branza, miere, smantana si salam,controland atent data de expirare, platindu-le, bineanteles, mai scump ca in Europa.

  Ma intorc repede cu un alt taxi, adoptand metoda locala si directionandu-l pe sofer cand, la un moment dat vroia sa o ia in alta parte. Devin de-al locului , ce mai!
  Dupa scoala si pranz, spal o tura de haine cu masina in timp ce Petra se relaxeaza.

  Aron si Markus se trag la umbra,  mai aproape de receptie unde semnalul wi-fi e mai puternic.

  Sa nu va creati falsa impresie ca le dam telefonul in mana ca sa se joace! De obicei se uita la filmulete pe youtube. Ii intelegem, nu avem televizor, iar pe net navigam extrem de putin , asa ca in rarele ocazii in care avem posibilitatea de a ne lega la wi-fi, ii lasam si pe ei sa se uite, doar au si ei interesele lor...
  Odata treaba terminata facem o plimbare spre barcile de pescuit vopsite in culori vii ce se odihnesc trase in partea mai inalta a plajii. Azi e vineri, zi de sarbatoare asa ca locul e extrem de frecventat.

  Cu cat ne apropiem mai mult de hala in care se prelucreaza si vinde pestele, cu atat ne dam seama  cat de important e pescuitul pentru economia tarii. Pe plaja lunga se vad o infinitate de barci, insiruite de parca ar fi pregatite pentru un atac. Locul nu e deloc turistic, chiar daca am vazut foarte multi localnici imbracati ca "de duminica" plimbandu-se.

  Copiii insista sa mai faca o baie inainte de a merge in desert...

   Incet ne retragem spre camper, facem cina si ne punem sa dormim. Markus sufera din cauza caldurii. Mai avem si o gramada de muste si tantari care dau tarcoale camperului si care reusesc sa gaseasca si cele mai mici orificii prin care sa infiltreze in mica noastra odaie, doar sa ne strice somnul! S-au inteles! Oricum, azi fiind vineri somnul ne-a fost stricat si de exageratul numar de masini care merg si vin in jurul nostru. Parcheaza si lasa motorul pornit, ba mai si striga unii la latii sau trantesc portierele. Am auzit si claxoane si rasete, toate numai bune sa reusesc sa aduc la zi viitoarea postare! Acum e ora 4 fara douazeci si tocmai a sosit o masina... eu ma pun la culcare ca intre timp s-a mai racorit un pic ! Noapte, scuze, dimineata buna!
  Ne trezim la prima ora a diminetii surprinsi de claritatea atmosferei; norul de praf fin care ne invaluia de cateva zile a disparut astfel ca barcile ancorate in fata plajii se vad in sfarsit cu claritate.

 Il salutam pe simpaticul proprietar al campingului, dupa care mergem in oras sa facem cumparaturi. Cu Aron traversam de mai multe ori strada aglomerata si cu trafic haotic. Mergem la banca, luam paine, apa, legume si fructe. Camara e plina!

 In oras masina preferata mai ales de taximetristi pare a fi mercedes, dar nu am reusit sa vedem modele mai noi de 25-30 de ani. Arata in hal fara de hal, dar merg!

Traversam orasul de la nord spre sud, apoi de la vest la est. Mai oprim o data caci vedem o piata cu multi vanzatori de incaltaminte. Marfa e asezata pe jos sau pe ziare, dar din pacate sunt papuci folositi, asa ca renuntam. Mai luam niste fructe si paine dupa care cautam o benzinarie Total.

 Dupa kilometri si kilometri ajungem la una aflata pe partea cealalta a drumului. Ne bagam prin traficul infernal spre stanga, blocam trecerea si profitam de faptul ca suntem cu gabarit- ceea ce ne da un fel de prioritate pe aici- intrand pana la urma la pompa. Aici, surpriza: nu au motorina! Prietenosul vanzator imi explica ca ar mai fi una pe niste strazi laturalnice, dar nu departe. Un client ne arata pe o aplicatie pe telefon asa ca ma inarmez cu rabdare si trezesc la maxim abilitatea mea de sofer, binenteles in speranta de-a gasi aceasta benzinarie Total. Ilus bombane in spate ca de ce numai Total.. Mi-e frica sa nu bag motorina cu impuritati de la vreo pompa oarecare.
  Prin minune gasim si pompa, facem plinul si mai umplem .si sase bidoane de cate cinci litri. In total dispunem de 110 litri de motorina, aproape o mie de kilometri de autonomie! De la pompa nu reusesc sa raman pe partea cu asfalt ca eram bagat destul de aproape astfel ca trebuie sa fac curba de iesire destul de larg si intru intr-o alta strada, nisipoasa care sper sa "tina". Nici vorba , mai ales ca trebuie sa inaintez cu viteza redusa, ne innisipam in plin trafic la un metru de asfalt! Situatia nu e nici pe departe asa disperata ca si data trecuta caci suntem pe o strada circulata. Nu stau pe ganduri, scot sapa mea rabatabila mostenita din anii optzeci si ma pun pe sapat. Pe Aron il rog sa adune sticle de plastic, aflate peste tot in abundanta, dar ajutoarele nu antarzie sa apara. Vine unul dintre vanzatorii din benzinarie, mai opreste si un camion cu doi tipi disponibili si se mai opresc si cativa trecatori astfel ca echipa de "salvare" e deja formata. Rotesc de roata, ei imping, accelerez usor si...iesim! Uff, bine ca nu am fost nevoiti sa desumflam din nou rotile!
  Incarcati de pozitivismul si altruismul localnicilor o luam in sfarsit spre destinatia noastra. Capitala se sfarseste brusc, lasand loc nesfarsitului desert. Undeva in dreapta drumului, la orizont se vede o cupola uriasa de culoare rozulie. Am un presentiment nu prea placut, dar ii dam inainte. Vantul, care la inceput adia doar, se inteteste si ne zgaltaie puternic mai ales cand trecem pe langa  camioanele super incarcate  ce vin din sens opus.

 Vantul transporta tone de nisip ce traverseaza asfaltul, astfel ca vizibilitatea se reduce notabil. Merg mai incet caci trebuie sa fiu atent si la neregularitatile drumului. Noroc ca odata iesiti din oras, numarul masinilor se reduce considerabil.

 Peisajul traversat devine un crescendo de spectaculozitate.Desertul isi dezvaluie splendoarea in toate formele, dela clasicele dune de nisip, platourile pietroase aride si pana la formatiuni mai inalte, arse de soare. Cu toate ca ne aflam in Sahara, notam cu stupoare ca vegetatia nu a disparut complet.
 Dintre localnici, sunt tot mai multi cei care ne saluta sau ne zambesc. Oprim la marginea unui satuc unde un grup entuziast de copii ne facusera cu mana. Petra coboara sa-i salute si sa le lase o mica amintire...

  Nu departe de drum se vad cateva neck-uri vulcanice ce dau peisajului un exotism aparte. Sentimentul de izolare e extrem; masinile trec rar, localitatile lipsesc, nu exista nici macar sirurile de stalpi de curent, doar natura, desert. Numai camilele ne amintesc de prezenta umana.

Destinatia noastra de azi e o mica oaza aflata la vreo patruzeci de kilometri de Atar. Se numeste Terjit. Ajungem aproape pe intuneric. De la primele case doua femei, mama si fiica incearca se ne convinga sa ramanem in curtea lor sa dormim. Plecam mai departe, dar o bucata de pista printr-un nisip pana in genunchi ne fac sa intoarcem sa negociem cazarea cu femeile. Suntem la marginea satului modest, dar foarte frecventat de turisti. Familia care ne gazduieste are doi copii si o viziune: aceea de a face un adevarat camping pe terenul lor deocamdata extrem de rudimentar amenajat. Dormim bine.
  Dimineata facem scoala si descoperim un pic imprejurimile. Gazda noastra ne invita la ceai.

 Casele sunt cu ziduri din piatra, fara mortar in timp ce acareturile le-au facut din frunze de palmier.

  Un localnic prietenos ne saluta.

  Plecam pe jos spre capatul uedului, unde se afla oaza atat de recomandata de francezii intalniti in ultima oprire din Maroc. In nisipul adanc observ doua Toyota oprite. Mergem la ei si ne oferim ajutorul sa-i impingem daca s-au innisipat. Nu-i nevoie, erau opriti doar sa bage 4x4. In schimb ne duc ei pana in capat si mai suntem si invitatii lor pentru dupa masa asta!

Nu am fi avut nici o sansa cu camperul pe aici!

  Descoperim oaza cu curiozitatea unui copil. Palmierii, racoarea creata de apa ce se prelinge pe peretele de stanca, linistea si ospitalitatea extrema cu care suntem inconjurati ne fac sa visam, parca suntem intr-o poveste pe care vrem sa o traim la maxim.
  Urcam incet pana in capatul oazei, unde rocile si nisipul nu mai permit palmierilor sa creasca, peisajul e mirific. Hotaram sa facem o fotografie impreuna pozitionand aparatul pe un bolovan.

Ne intoarcem incet in mirifica lume a palmierilor si ne alaturam gazdelor noastre. Femeile si barbatii sunt asezati pe rogojini separate, pozitionate strategic sub surplomba de pe care apa picura constant tot timpul anului, racorind mult atmosfera. Regulat suntem picurati pe picioare sau maini, dar nu ne deranjeaza; evaporarea creeaza o placuta racoare de care ne bucuram cu placere.

  Gazdele noastre- se vede dupa modul in care vorbesc- sunt persoane educate cu o buna situatie economica. Autoritari si un pic aroganti cu cei care sunt de natia lor, se dovedesc a fi gazde perfecte, politicoase si binevoitoare fata de noi, straini neinitiati in aspectele delicate ale relatiilor interumane din tara asta. Astfel ne permit sa fotografiem tot ce dorim, respecta alegerea noastra de a fi vegetarieni si dau copiilor nostri galagiosi toata atentia de care sunt in stare. Cel mai in varsta locuieste in Atar si e casatorit de doua zile.  Aleasa lui, cu care Ilus incearca zadarnic sa incropeze o conversatie are jumatate din varsta lui, dar iubirea nu tine cont de varsta, nu-i asa? Cel mai tanar, care dealtfel vorbeste si o buna engleza, e din Nouakchott, e mult mai cosmopolit, fiind un frecventator asiduu al marilor orase europene. Ne marturiseste ca are si parteneri din Milano, aratandu-ne chiar fotografii facute pe-acolo.
   Inainte de inceperea festinului ni se aduce un bol cu lapte de capra si de camila "melangee". Petra gusta timid, dar nu e incantata, in timp ce mama si baietii refuza categoric. Ramane (din nou) responsabilitatea mea sa salvez onoarea familiei, fara sa jignim gazdele...doua guri...atata reusesc sa beau.
   Picnicul incepe cu orez amestecat cu carne fiarta de capra mancat direct cu mana din uriasa tava pe care ne vine servit.

  Discutam despre politica si economie, apoi bem un ceai, iar pe cand suntem convinsi ca se pleaca, ni se aduce alta mancare! Carne de capra la gratar. Baietii nostri se delecteaza chiar si cu oasele!

  In timp ce ei devoreaza mii de calorii proteice, eu ma dau pe niste delicoase curmale de-ale locului. Gazdele ne arata fotografii legate de prelucrarea curmalelor. Aflam cu stupoare ca un palmier bun da o productie cu o valoare de pana in 200 de euro pe an, ce se recolteaza o data, in luna august, pe niste temperaturi infernale. Pe vremuri bogatia familiei era cuantificata si prin numarul de palmieri aflati in proprietate.
  Aron primeste cadou un turban. Norocosul!

Dupa alt ceai delicios, tare si super dulce, sper ca ne pregatim de plecare, dar inca nu e sa fie caci trebuie sa mai mancam o data. Orez fiert cu cap de capra mancat tot cu mana. Delicios!

  Pana la urma ne urnim si plecam. Suntem dusi pana la camper pe care il aratam gazdelor noastre. Ne dau numere de telefon si WhatsApp, in caz de nevoie. Le facem cadou cate un semn de carte. Multumim pentru privilegiul de care am avut parte azi!
  Intorsi la Hamid si familia schimbam cateva coliere de-ale noastre cu niste bratari pe care le aveau in vanzare, apoi suntem invitati sa mergem la focul pe care il pregatesc pentru seara asta.

  Ceaiul e omniprezent, asa ca-i fac cadou o cutie din cel cumparat de noi in Maroc. Petra are norocul de a fi privita cu simpatie de fata omului, astfel ca i se face un desen cu henna pe mana. Se va sterge doar peste cateva zile!

  Multumim providentei pentru ziua de azi! Am primit atat de multe, lectii incluse!
  Iata cum a trait Ilus ziua asta:

 " Suntem  sub efectul magiei locului.Nu stiu cum sa o spun in cuvinte, este foarte greu sa descriu ceea ce am trait azi cu totii de la mic la mare. Acum, intorsi deja de cateva ore, incet, incet am macerat un pic evenimentele, trairile si ziua, astfel ca incep sa am o viziune mult mai de ansamblu.

Pornim ziua cu putinele ore de scoala pe care copiii sunt putin voitori sa le faca. Dar scoala vine facuta putin cite putin, dupa care ne pregatim sa mergem in oaza. Familia care ne gazduieste in curtea este foarte simpla si ospitaliera. Probabil o fac pentru bani dar par in acelasi timp si foarte curiosi de tot de putem sa le dam noi ca si informatie. Ne pun intrebari, ne cer unele explicatii si ne invaluie cu multa prietenie si caldura. In sfirsit ne pornim spre oaza dar nu facem prea multi metri ca observam in fata noastra doua jeep-uri oprite. Unul era impotmolit in nisip. Bivi se ofera sa ii ajute ,dar se pare ca acesta masina e facuta pentru desert, nu are nevoie de prea mult ajutor. Pune 4x4 si motorul cu putin ajutor scoate masina di nisip. Unul din barbatii care erau afara din masina ne invita cu ei in masina , practic se ofera sa ne duca pina la oaza, noi nu stam prea mult pe ginduri pentru ca soarele este foarte puternic iar copiii par destul de incalziti. Plecam cu ei. Barbatul din dreapta soferului pare sa fie propietarul masinii, ne vorbeste un pic de dinsul. Cunoaste bine Europa colaborand si cu o firma din Milano. Bineneteles ca nu punem prea multe intrebari pentru ca in asemenea cazuri detaliile de genul acesta nu au nici o valoare. Ajunsi la minunata oaza coborim cu totii din masina. Suntem fascinati de grupul de palmieri care se vad deja de la intrare. Nu intram bine pe carerea care ne duce spre interiorul oazei ca avem placuta surpriza sa fim intimpinati de un minunat pirias care serpuieste printre palmieri. Gazdele adica propietarii masinilor ne invita sa ne petrcem ziua cu ei. Practic ,fiind duminica au iesit  sa faca un picnic, dar noi suntem un pic sceptici pentru ca nu vrem sa deranjam. Pentru a nu stiu cata oara imi dau seama de mentalitatea noastra occidentala de a nu deranja. Mintea noastra e bloacata si nu reuseste sa perceapa spontaneitatea oamului, sinceritatea si dorinta lor de a fi oaspetii lui. Evident nu ne lasam rugati si acceptam, e minunat pentru ca de  asta calatorim, sa cunoastem oameni, obiceiuri, traditii. In tot ce am trait pina acum in aceasta calatorie oamenii au fost cei mai importanti, mult mai importanti decit locuriele pe care le-am vazut .Ceea ce traiesti impreuna cu oamenii intalniti este unic. Parem diferiti dar pina la urma ne desparte doar o limba , un alt mod de-a ne imbraca si un alt ambient geografic...Sufletele sunt la fel. Si cum va spuneam acceptam si uiteca ne trezim la masa omului in 5 evident , caci noi suntem un frumos numar.

  Le spunem ca vrem sa traversam oaza ,suntem la fel de nerabdatori noi cei mari precum cei mici, care deja incep sa alerge printre palmieri. Acum ca ne aflam aici in aceasta mica bijuterie a desertului pot sa spun ca inteleg si am reusit sa percep bucuria si magia care ti-o da o oaza. Daca as reciti Ali Baba si toate povestile copilarie ambientate in desert le-as perce cu totul altfel. Traim momente unice, o stare de bucurie amestecata cu curiozitate si cum aceata oaza e foarte mica, parca vrem sa nu ne scape nici macar un colt. Vrem sa o exploram toata, toata. Ajungem in capatul ei percepem foarte repede diferenta de temperatura sub arsita soarelui. Suntem plecati de mai putin de o ora si am terminat o sticala de apa de 1,5 litri de apa dar mai avem cu noi alte 2. Dar sunt linistita pentru ca in oaza sunt cam 15 grade diferenta cu o boare placuta si cu o umbra foarte bine conturata de coroana palmiierilor, cu piriiasul care serpuieste si aduce si mai multa prospetime aerului , practic e un aparat de aer conditionat natural in mijlocul desertului, sanatos si plin de viata. Reintorsi la baza ,adica la mauritanienii care ne vor ca oaspeti, sper doar sa nu se fi razgindit avind in vedere numarul nostru, dar spre norocul nostru nu au facut-o! Ne asteptau cu covoare, saltele si pernite peste tot. Incep sa vina tavile cu carne si orez , lapte de camila, iaurturi si ceaiuri dupa ceaiuri, bauturi reci. Ce mai, un mic ospat! Noi asa ne-am simtit! Am avut o lunga si frumoasa conversatie cu gazdele noastre despre tara lor, depre viata. Pentru mine ca femeie a fost cam greu pentru ca am stat separati, barbatii cu barbatii iar femeile cu femeile. Aveam o companie care nu vorbea nic o limba din cele cunoscute de mine. Nu ca eu as fi o mare vorbitoare de limbi straine dar macar putinul meu l-as fi pus un pic la incercare. Practic mi-a fost imposibil sa comunic, ma mai bagam in seama pe partea cealalta ascultind-i pe barbati ce povestesc.Pana la urma a trecut foarte placut oricum ziua ,pentru copiii mai ales pentru Marcus care a facut o balaceala in pirias. Aron a primit lectii cum sa isi aranjeze turbantul pe cap, chiar i s-a facut cadou unul.

  Dar cum toate lucrurile minunate trec intr-o clipita vine repede si  mometul despartirii. Ne-am suit in masini ne-au redus la camperul nostru, apoi ne-am salutat. Am pus numere de telefon pe bucati de hirtie si am ramas cu o minunata amintire in sufletul nostru. Ziua nu s-a terminat insa! Familia care ne gazduieste ne propune un ceai si un mic foc care pot sa spun ca a fost foarte placut. O convesatie placuta linistita in fata focului.Acum la culcare!  Maine ne asteapta o alta surpriza. Desertule, desertule ce ai facut cu inimele noastre? le-ai furat, asa vei fi sigur ca ne vom intorace. Esti unic ,esti magic, esti un hipnotizator de suflete, esti infinit, esti tacut, esti meditativ,  esti cuprinzator, esti casa celor care te iubesc. Da, cred ca pot sa spun ca si eu te iubesc! Cred ca acum pot sa inteleg toti marii exploratori care sau indragostit de desert. Atit de exotic dar extrem de serios, atit de aspru dar cu mangaiere in privire, atit de cald incit sa topeasca tot dar numai ca sa poata sa o ia din nou de la capat. Cred ca aici se face o ardere karmica. Soarele arde, albastrul infinit deschide portile sufletului iar  nisipul transmite mesaje scrise si desenate. Te iubim desertule."

 E dimineata. Azi ne-am propus sa mergem la modesta scoala din sat caci am adus de-acasa niste caiete, pixuri si creioane pe care vrem sa le dam copiilor. Sunt in douazeci, cu varste intre 5 si 12 ani, impartiti in doua clase. Ocupa impreuna mica odaie cu a carei usa da direct in curte.

   Nu ramanem prea mult inauntru, caci profu' de "arabic" nu e entusiast sa ne retina. E politicos , dar cam atat. Ne bucuram de bucuria copiilor, mai ales ca aveam si mici jucarioare pentru fiecare dintre ei. Ne intoarcem la camper unde ne mai odihnim un pic pentru excursia de dupa masa.
  Odata ce se mai domoleste arsita, gazda noastra insaueaza camilele sa putem merge intr-o plimbare in desert.

Copiii urca pentru prima data pe o camila. Lui Markus ii e un pic frica la inceput, dar odata obisnuit incepe sa se relaxeze si sa se bucure de moment.

 

    Plimbarea dureaza cam o ora prin imprejurimile satului. Traversam un platou cu roci negre, bazaltice alterate, dupa care trecem pe langa un mic erg foarte fotogenic.
   Fetele din sat, odata scoala terminata vin sa se joace cu Petra. Constructii cu cuburi, desene si alergare...prieteniile se leaga repede pe-aici.

  Seara ne-o petrecem din nou cu familia lui Hamid, care, pe langa obisnuitul ceai ne prepara si o paine coapta in jarul incins. Groasa, calda, crocanta pe exterior, dar nu extrem de bine facuta inauntru. A fost din inima, e tot ce conteaza. Experiente.
  Stelele sunt superbe aici, pacat ca cunostintele noastre in domeniu sunt modeste!
  E din nou dimineata. Dupa scoala hotaram sa plecam la Atar, orasul cel mai mare din regiune, unde ne asteapta un ghid cu care am fost pusi in contact de Gilbert si sotia. Alfa, asta este numele ghidului ne conduce la hotelul sau, o curte imensa cu palmieri unde a contruit niste casute din frunze de palmier care au mare trecerela turistii francezi omniprezenti aici.

 Cumparam paine si fructe, dar oferta nu e prea variata, nici marfa prea proaspata, iar preturile ar putea face cinste tarilor scandinave...

  Seara ne retragem in camper, dar nu inainte de a fi consumat cina, romantic, la doua mese pregatite sub palmieri.
   Inainte de culcare ..."allahu akbar!" si din nou si iar din nou. Ne dam seama ca suntem inconjurati de moschei, cel putin patru, din care doua in imediata vecinatate. Clar ca maine dimineata n-o sa mai putem dormi dupa prima rugaciune! Si asa a si fost...

  Pretul cerut pentru cinci zile de excursie e prea mare pentru noi, chiar si ulterioara reducere de zece la suta nu schimba prea mult situatia, asa ca plecam a doua zi inapoi spre oaza din Terjit unde speram sa obtinem un pret mai prietenos, sacrificand o parte din confort sau o zi din excursie.
  Ajungem. Bem ceai dupa ceai dupa cere incepe si negociatul. Pana la urma ne intelegem cu Hamid la 12000 de ouguiya, adica 300 de euro, plus 40 de euro, un aragaz pe care l-am adus sa putem gati afara, dar pe care nu l-am folosit niciodata, doua kile de zahar si doua cutii de ceai verde. Asta e pretul cel mai bun pe care l-am obtinut pana acum...cu mancarea noastra. Batem palma si incepem pregatirile. Hamid o pune pe nevasta sa carpeasca cortul, in timp ce el pregateste saltelele, butelia pentru gatit si vorbeste cu soferul la telefon. Pare mai excitat decat suntem noi. Speram doar ca masina sa nu fie o vechitura care sa ne lase in mijlocul desertului, ca atunci chiar vom avea nevoie de busola... Facem lista cu ce vrem sa ducem, mai completam si niste fische pentru politisti si ne mai intretinem la foc. Vine si un comerciant de artizanat cu care ne punem de acord sa facem niste schimburi maine dimineata. Insallah!