MAROC- de la Tamri la granita cu Mauritania

  Cu Ilus ne trezim pe la rasarit, adica in jurul orei opt sa facem o plimbare pe dune.

  Umbrele se prelungesc pana departe spre orizont. Urcam spre varful dunei de unde se vede linia ondulata a tarmului erodat.

  Mai tarziu ne intoarcem si cu ceilalti in mirificul peisaj. Copiii suporta bine caldura, se catara, marsaluiesc, se harjoresc si se joaca cu Viky, cateaua prietenilor nostri.

   A doua zi, inainte de plecare trebuie sa ne eliberam caci ne-am innisipat... Aron imi e de mare ajutor.

  Ne indreptam spre Valea Paradisului aflata undeva in interior, la vreo 30 de kilometri nord de Agadir. Drumul uneste micile localitati de pe coasta, sate pescaresti de odinioara care s-au descoperit a fi invadate de surferi si turisti in cautare de soare.

  De la Aourir drumul coteste spre interior, traversand o zona montana arida.

 

   Pe versantii ce marginesc drumul vedem tot mai multi cactusi.

  Oprim la o dugheana, impresionati de marimea si perfectiunea ammonitilor expusi. Vazuti de mai de aproape par prea perfecti...din pacate sunt ...facuti!

  La insistentele proprietarului gust doua feluri de miere, servit cu o lingurita refolosita, timp in care imi arata niste xeroxuri dintr-o carte de paleontologie scrisa in germana in care sunt descrise siturile in care a gasit ammonitii...cei reali. Impresionant cat sunt de meticulosi nemtii astia!
  Coboram in ultima vale, curiosi sa vedem primul palc de palmieri.

  Drumul continua prin valea stramta pana la locul in care vom innopta, asteptati de Tommaso si familia. Accesul e un pic dificil, dar cu ajutorul copiilor ajungem cu bine. Noapte buna!

    Dimineata urmatoare facem o plimbare coborand in defileu pe o poteca ce traverseasa peisajul arid. Dupa spusele localnicilor, in zona nu mai ploua de doi ani!

  Odata ajunsi la micul punct de repaus din fundul uedului, facem o halta, dupa care urcam pe poteca ce merge aproape de marginea superioa a canionului.

 

  Cam dupa o jumatate de ora coboram in canion in primul loc care ni se pare potrivit pentru odihna, un pic mai in amonte de un grup zgomotos de tineri localnici veniti sa se inbaieze in apa rece ca gheata.

Ne intindem pe pietrele caldute, pierduti intr-o placuta conversatie despre viata, valori, proiecte si vise. Ne bucuram de moment vreo doua ore dupa care suntem obligati sa incepem lungul urcus care ne scoate din vale, caci soarele coboara vertiginos spre apus. Ajungem franti si insetati. Hotaram sa mergem la un mic restaurant aflat nu departe unde gustam pentru prima data una dintre specialitatile locului: tajine. Pofta buna!

  Cpiii nu prea mananca, dar noi cu atat mai mult, mai ales ca am adus din camper si o butelie de vin...
  Dupa cina ne mai deplasam cativa kilometri pana intr-un satuc unde vrem sa ne umplem rezervoarele la un izvor public. A doua zi ne trezim devreme, profitand de ocazie: umplem tot ce se poate si spalam haine.
  Dupa micul dejun si scoala copiilor vine si momentul trist al despartirii de minunata familie cu care am "descoperit" Marocul pana acum. Ei merg spre nord in timp ce noi spre sud. Buena vida, oameni speciali!
 Intram in Agadir sa ne refacem proviziile si sa ne incarcam telefonul cu credit caci am ramas fara peste week-end. Acasa s-au alarmat pentru prea lunga tacere. Ne cerem scuze, dar asa a fost sa fie!
 In periferia orasului oprim si la un atelier de fierarie unde, doi baieti harnici ne fac doua carlige cu care speram sa inlocuim plasticul rupt cu care fixam masa mica.
 

  Continuam pana in apropiere de Sidi Ifni printre dealuri acoperite cu vegetatie de un verde crud.

  Ajungem la unul din arcurile naturale de la Legzira cu putin inainte de apus, just in time sa-l salutam!

 Dar seara nu e inca terminata! Pe promotoriul asta se mai afla cateva campere. Cu unul dintre ele calatoresc si Caroline, impreuna cu sotul ei Hans si simpatica catelusa, Youp cu care copiii se joaca imediat. Caroline, chiar daca e olandeza vorbeste o italiana foarte buna astfel ca-i fascinaeza repede pe copii cu povestile ei. Mai tarziu ne viziteaza si Andrei, rus din Donetsk pasionat de surf, impreuna cu sotia Viktoria, ex jurista in Ucraina si baietelul Kiryl. Locuiesc undeva in sudul Portugaliei, iar in sezonul de vara se muta in Franta de unde Andrei face naveta la munca in Elvetia.

   Dimineata, dupa scoala coboram pe plaja de langa arc unde Andrei si Viktoria ne astepta deja. Ne povestesc multe despre viata lor din Portugalia. Inca nu am fost, dar ardem de nerabdare sa vizitam tara asta atat de recomandata de mai multi calatori.

  Ne intoarcem la camper rupti de foame, unde devoram unul din nenumaratele pranzuri din seria "totul foarte bun". Multumim mama!
  Caroline ne viziteaza din nou facand o prezentare interactiva a tarii ei, ajutata si de minunatul nostru atlas ilustrat pe care il rasfoim deseori cu placere.
  Seara ne ofera un alt apus spectaculos.

   Paul si Kim, un tinar cuplu din Leipzig impreuna cu superba lor fiica ni se alatura. Gasim repede multe lucruri in comun, de la mersul la munte si catarat si pana la pasiunea cu care Kim isi face colierele din scoici. Omenirea are nevoie de visatori ca voi! Superbi!
  Plecam un pic tristi ca lasam persoane cu care am mai putea impartasi atatea...
  Facem o scurta oprire in apropierea unui alt arc natural, dar la care nu reusim sa coboram din cauza potecii extrem de expuse. Nu-i nimic  admiram totul de departe!

  Oprim intr-un mic orasel unde ne refacem proviziile si unde ii reintalnim pe Andrei si Viktoria, dupa care mai facem vreo doua sute de kilometri spre sud, intr-un ambient tot mai desertic.

 Rezervoarele cu apa sunt aproape goale, asa ca oprim la un robinet, dar operatiunea ne ia cam o ora din cauza presiunii reduse...

  Ne continuam drumul, renuntand la destinatia de azi care ar fi fost un pic mai departe. Cu toate ca nu ne place sa conducem pe intuneric, ultimii douazeci de kilometri ii facem in noaptea ce incepe imediat dupa apus. Chiar daca de pe drum am vazut un camper parcat pe malul marii, in bezna asta, odata iesiti de pe asfalt nu reusim sa ne orientam prea bine, ajungand tot pe malul marii, dar intr-un alt loc in care suntem singuri. Sau cel putin asa credeam noi...
  Pregatim cina mult asteptata, Ilus le spune o poveste copiilor, dar nu inainte de a ne desfata cu niste prajituri surprinzatoare, apoi ne punem la culcare.

  Pe la ora unspe apare un jeep cu soldati care se prezinta a fi "marina regala". Patruleaza zona asta de coasta. Ne someaza sa plecam in satul invecinat dar le spun ca dorm copiii si ca suntem obositi , asa ca ne lasa "pe propria raspundere". Zicem "adios" somnului linistit, dar macar astfel reusesc sa scriu pe blog!
 Dimineata vedem mai bine locul in care am dormit...

Dupa scoala iesim din nou la asfalt si ne continuam drumul spre sud.

  Peisajul devine tot mai desertic...

    Ne oprim sa innoptam langa  o  laguna,  intr-un  parc  natural unde avem ocazia de a vedea   (cu binoclul) o sumedenie de pasari. In cele cateva case aflate langa parcarea in care  oprim traiesc cateva familii de pescari care isi vand pestele vizitatorilor.

  Ne incercam si noi norocul, dar fara succes...

  Ne multumim cu o molusca, care se va intoarce in malul in care am gasit-o.

  Spre seara apare si un cuplu de italieni din Pistoia, ce vin din Dakhla si care se indreapta spre nord.
Schimbam cateva impresii, dar distanta ramane...
  Dimineata plecam devreme, dar nu inainte de a "descoperi" cateva fosile in roca calcaroasa din parcare.

  Azi ne propuneam sa facem o bucata din cei 700 de kilometri ce ne despart de Dakhla, dar o intalnire particulara avea sa schimbe lucrurile... Ne oprim la niste dune cu nisipul super fin...

  Dupa cam o suta de kilometri suntem depasiti de un jeep din Ungaria pe care mai tarziu il vedem parcat in fata unui mic restaurant. Oprim, intram in vorba cu baietii si aflam ca sunt un echipaj participant la raliul Budapesta-Bamako, care prevede o oprire langa Dakhla, in seara asta. Ne mai dau si alte informatii legate de traseul si durata raliului. Participa vreo 300 de echipaje, cu masini de teren, microbuze, masini normale si motociclisti. Sunt si inscrisi din Romania. Asta ni se pare un stimul suficient de puternic sa ne continuam calatoria spre Dakhla. Pentru noi e exagerata distanta asta de 700 de kilometri, dar ii dam bataie, iar distanta incepe sa se scurteze...

   Intalnim tot mai multi participanti la raliu, pare mai mult o strada din Ungaria decat una din sudul Saharei occidentale!

  Politistii marocani incep sa ne ceara "fische" cu datele din pasaport, astfel ca asta devine un bun motiv de exercitiu de scris...

  Markus in schimb e ocupat cu sotiile lui...

  Mai tarziu, intr-o benzinarie Petrom (culmea!), scoasa parca dintr-un film din anii 80 intalnim si primele echipaje din Romania cu care ne intelegem sa ne vedem in bivuacul de langa Dachla.

  Ne arata si cardul cu etapele pe care trebuie sa le faca zilnic, pentru noi ar fi o adevarata tortura!

  Ca sa acoperi distantele astea in zile consecutive tre sa fi convins! O lume de nebuni!
  Calcam pedala si avem norocul de a ajunge printre primii, pe lumina la locul de intalnire din ziua asta. Suntem la vreo 30 de km de Dackhla, in plin desert. Se formeaza grupuri pe tari si prietenii. Vedem si un motociclist din Mures, masini din Mures, Covasna, Harghita. Ne alaturam lor la o poveste unde sunt aproape fortat sa beau doua paharele de tuica, eu care nu am mai facut-o de ani de zile... Fiecare masina expune steaguri si abtipilduri cu sponsori si cu bennerul raliului, astfel ca ne ornam si noi camperul cu aceleasi culori...bun ii si asta ca doar aranjarea e diferita!

Masinile sosesc pana seara tarziu, escortate de numeroase masini de politie. Dupa o zi de condus, oamenii astia mai au si puterea de a chefui...muzica merge pana spre miezul noptii iar la sase dimineata, cu toate ca e inca intuneric, pleaca primele masini spre Mauritania.
  Noi asteptam sa rasare soarele, iar la iesirea pe asfalt cotim spre directia opusa: mergem in Dackhla la mecanic si sa ne refacem proviziile.

  La mecanicul ales de noi vedem parcat un Defender de UK in care calatoresc trei tipi hispanici inscrisi si ei la raliu; unul de la Barcelona, un altul de langa Valencia cu origini Columbiane si Juan care traieste la Londra, e din Argentina si care vorbeste perfect italiana invatata de la bunica lui originara di Emilia - Romagna.

  Au probleme serioase cu ambreiajul...vor pleca si se vor intoarce la vreo doua ore pierzand intrarea in Mauritania...In timp ce mecanicul lucreaza la Land Rover, suntem invitati la micul dejun, eu mananc bagheta cu un delicios ulei de argan si cu ceai verde marocan iar Markus se delecteaza cu un urias pahar de lapte de dromader!

   Comandam o plasa de protectie impotriva prafului ca tare ma tem ca vom avea maaare nevoie, curatam filtrul de aer, ungem usile ce scartaie, astfel ca Ralph nu ne va mai recunoaste camperul si  strangem si surubul care tine intinsa  cureaua de distributie si care scartaia si ea la plecare. Am fi vrut sa intarim cumva si suspensiile, dar cred ca nu au vrut sa-si asume responsabilitatea, sau poate munca ar fi fost prea multa iar banii oferiti prea putini (100 euro), astfel ca amanam pe mai incolo...speram sa tina, Insallah!
 
 

 Abrardi, mecanicul, pare ca e de incredere. Ne-a luat doar 200 de dirhami... Nr lui este: 0662708847, daca ajungeti pe aici si aveti nevoie , mergeti la el cu incredere!
 Dupa ce ne refacem rezervele de fructe si legume plecam din oras luand cu noi doi autostopisti.

 

  Distantele sunt enorme, dar incet incet le macinam, Didi, venim pe capul tau!Pregateste sarmalele ca noi aducem vinul!
  De cand am intrat in Sahara Occidentala, aflata sub ocupatie marocana, notam o militarizare  excesiva, trecem prin posturi de control, ni se pun intrebari legate de destinatie si ni se cer "fische".
   In seara asta ajungem la o plaja superba pe care o viziteaza des si regele Marocului. Se numeste Puerto Rico, e aproape pustie, caci intalnim doar un van cu numere de Franta si un jeep cu doi tipi din Manchester. Plaja e pazita de un soldat, asa ,ca sa nu le-o fure vreun imigrant ilegal.
 

  Facem o plimbare lunga pana pe un platou apropiat, dar vantul puternic si destul de rece ne bombardeaza cu sute de particule de nisip ce impung pielea expusa de parca am fi intr-un salon de tatuaje. Peisajul iti taie respiratia. Mare si desert, natura in starea pura!

 Azi mancam placinte, caci Ilus a gasit drojdie in Dachla!

  Dimineata plecam dupa scoala, dar panta e prea mare, iar nisipul prea adanc astfel ca ramanem innisipati in partea superioara a rampei. Incercam  din nou si din nou, dar camperul se afunda tot mai mult. Ilus vine cu o propunerea de a urca in mansalier, dar nu mi se pare solutia cea mai sigura astfel ca nici macar nu incerc... mai tarziu doi camperisti batrani mi se confeseaza ca au iesit cu spatele de aici...cateodata mai trebe ascultata si muierea in treburile barbatesti!
  Povestea noastra se lungeste...sapam de zor  cu ajutorul soldatului de pe plaja si a unui pastor.

 Desumflam si rotile la doar trei atmosfere din cele cinci jumate, dar tot la tractat se ajunge, noroc cu Victor, un spaniol venit sa viziteze plaja si care munceste in Dachla. Culmea e ca ne scoate cu un Duster!

 Cauciucurile au suferit un pic de daune, dar bine ca am iesit!

 Ridic fiecare roata in parte sa le pot umfla mai usor cu compresorul.

Mama pregateste pranzul, iar copii isi construiesc o casa din bolovani.

 In sfarsit plecam, cu vreo patru ore de intarziere, dar plecam! Traversam Tropicul Racului unde oprim sa imortalizam momentul.

Oprim si la o statie de pompare a apei unde ne refacem rezervele.

  Dromaderii sunt tot mai prezenti in peisaj , impreuna cu dunele tot mai inalte care revendica uneori chiar si fasia asta ingusta de asfalt.

 Vantul puternic muta nisipul in adevarate valuri ce zboara peste asfalt, reducand uneori vizibilitatea. Noroc ca pe tronsonul asta masinile nu sunt prea numeroase, uneori trece si un sfert de ora fara sa ne intersectam cu nici un vehicul.
 Spre seara ajungem intr-un loc de dormit cu foarte multe campere, langa o plaja infinita. Majoritatea sunt francezi, dar am vazut si trei campere cu italieni. Intram in vorba si descoperim niste oameni extraordinari ce-si petrec iernile aici in sudul Marocului pescuind, plimbandu-se si traind simplu. Aron e imediat luat sub aripa protectoare a unui pescar expert, Enea, dispus sa impartaseasca  cu el parte din experienta sa de o viata de pescar.

  Plajele astea atat de putin frecventate ne dau un sentiment de libertate incredibil, pare ca suntem intr-o alta lume, departe, foarte departe de forfota urbei moderne.

  Spalam haine, incarcam apa de la o cisterna ce vine o data pe saptamana si curatam panourile solare acoperite de un strat fin din nisipul saharian.

 Ziua urmatore, Aron se trezeste devreme, face scoala concentrat ca sa poata pleca la pescuit. Stie el ce stie caci Enea il asteapta deja.

   Cred ca nu va uita niciodata ziua asta mai ales ca are parte si de fantastica axperienta a primului peste prins,cel mai mare pe ziua de azi, cam un kilogram.

Aron, norocosul primeste cea de-a doua unghita cadou de cand am plecat...iar noi primim pestele zilei... Multumim! Asta da captura!

  Nefiind experti, munca de transare o face Giovanna, sotia lui Enea. Multumim amandorura. Petra a gasit deja in ghidul de supravietuire cum se transeaza pestii...ramane pe data viitoare scumpa mea!
  Bineanteles ca la pranz se mananca peste.

  Lucia si Sergio, Giovanna si Enea, multumim pentru calduroasa voastra primire! Ne-ati aratat ca se poate trai si altfel! Multumim si lui Gilbert si sotiei care ne-au dat informatii pretioase si proaspete despre Mauritania.
  Drumul spre granita de sud e la fel de monoton.

 Ajungem in vama inainte sa inchida, dar hotaram sa asteptam pana a doua zi.

Gasim un loc in care avem in sfarsit semnal, copiii se uita la un film, noi vorbim cu ai nostri de-acasa , scriem peste 15 fische pentru maine si ne pregatim pentru o noua tara: Mauritania, here we are!
  E doua noapte si incercam sa terminam postarea asta! Ne revedem in Mauritania!