Portugalia and more
Ploile nu ne cruta nici aici in nordul Portugaliei. Nu e de mirare ca dealurile din imprejurimi sunt in mare parte acoperite de paduri de eucalipt. Tragem intr-o parcare pentru campere unde avem si electricitate, decretand cateva zile de odihna. Sa ne obisnuim cu noua tara. Vin si francezii cunoscuti in Spania.
Chiar daca noi nu suntem fanii asestui sport, urmarim impreuna finala Campionatului de Fotbal din Qatar. Nu tinem cu aceeasi echipa, ne e greu si sa o ascundem, iar pana la urma sticla de Porto deschisa pentru ocazie mai indulceste atmosfera, mai ales la sfarsit pe cand situatia Frantei devine tot mai dramatica... Gaetan, zambind, arhiveaza infrangerea cu un amar "merde".
O spalatorie automata ne inghite muntele de haine murdare ce statea sa ne inunde casa, apoi Petra trimite o scrisoare-felicitare prietenei sale Irene.
Intr-una din zile, tot pe ploaie, facem o vizita manastirii Bom Jesus do Monte de langa Braga.
Incepem lungul urcus spre varful de deal, strans invaluiti in pelerinele de ploaie.
Biserica se lasa mai mult ghicita, ascunsa cum e intr-un nor de ceata.
Scarile elegante, in zig zag, ne urca cam o suta de metri, spre marea platforma pe care a fost construita manastirea propriu zisa. Pe cele cinci platforme intermediare, cate o fantana cu scop purificator, a fost dedicata cate unui sens uman: vaz, auz, miros, gust si tact.
Vizitam rapid biserica in stil baroc, dar nu suntem prea impresionati, asa ca ne intoarcem rapid la Hope, pe drumul pe care am venit.
Porto e cel mai important oras din nordul Portugaliei si al doilelea ca marime dupa capitala. Il exploram pe jos, dupa o scurta calatorie cu metroul.
Numeroase cladiri sunt acoperite pe exterior cu azulejos - placi de faianta delicat pictate, introduse in Portugalia de catre mauri.
Majestic cafe, prea aglomerat ca sa intram in cinci, e cafeneaua unde a fost scris primul volum din Harry Potter, in cei doi ani cat a lucrat autoarea in oras ca si profa de engleza...
Coborand pana in capatul largii strazi pietonale in care se gaseste cafeneaua, ajungand la gara principala a orasului, ai carei pereti sunt ornati cu azulejos - faiante pictate de mana de culoare de obicei albastra reprezentand numeroase scene istorice.
Grupuri de turisti, veniti pana la gara doar sa admire artisticele faiante, se amesteca cu calatorii sositi cu trenul.
Frizeriile sunt la mare cautare, iar echipamentul ne invie amintiri demult uitate...
Orasul a fost construit pe mai multe coline pe care suntem nevoiti sa le urcam repetat.
Din nou J. K. Rowling! Libraria Lello se pare ca a inspirat-o pe celebra scriitoare in descrierea librariei magicienilor de pe Diagon Alley...
Intrarea se face platind un bilet cu care, apoi poti cumpara carti in interior. Bineanteles la un pret inflationat. Prea numerosii vizitatori, inghesuiti in spatiul restrans al bibliotecii, dar si faptul ca, copiii trebuie sa plateasca pret intreg ne fac sa renuntam la vizita, constienti ca locul a devenit mult prea turistic pentru gusturile noastre. Ne pare rau, mica bijuterie, dar azi nu ne vom intalni...
Ne indreptam in schimb spre doua biserici aflate in apropiere.
Azulejos din nou.
Inghesuita intre ele se afla Casa Escondida, sau casa ascunsa, o minuscula cladire in care locuia o familie numeroasa.
Barocul incarcat din interior nu ne mai impresioneaza...sa fii vazut prea multe biserici in periplul nostru?
Ne aventuram pe niste stradute abrupte, apoi pe scari inguste ce coboara spre estuar.
Ne pierdem putin printr-un cartier popular din apropierea portului, dar gasim totusi micul muzeu pentru care batusem atata cale.
Muzeul descoperirilor geografice ne permite sa ne afundam in misterioasa aventura a marilor descoperiri din secolele cinspe si saispe, cand navele portugheze comerciau prin jumatate de lume, din Brazilia si pana departe in Japonia.
Noile nave, caravelele, rezistente si usor de manevrat, impreuna cu perfectionarea instrumentelor de navigatie ce permiteau stabilirea pozitiei cu o precizie mai mare au facut calatoriile spre destinatii indepartate mai sigure.
Cu rabdare, diplomatie si brutalitate, portughezii au infiintat colonii pe coastele Africii, depasind apoi Capul Bunei Sperante, deschizand astfel drumul spre India si Orient.
Numeroase butoaie cu mirodenii bine mirositoare ne lasa sa ne inchipuim beneficiile acestui comert. Parfumul de cuisoare, nucsoara, piper si scortisoara pluteste in aer.
Un vechi tramvai de lemn, plin de calatori, in majoritate turisti, trece scartaind.
Suntem pe malul estuarului format de raul Douro, locul in care, de sute de ani, era descarcat vinul rosu din barcile ce-l coborasera pe rau. Intarit pana la 20 de grade, prin alcoolul adaugat in timpul fermentarii, devine faimosul vin de Porto.
Cam toate cladirile mai vechi au pivnite de vinuri la parter.
Numeroase baruri ofera degustari la preturi turistice, asa ca nu ne oprim, preferind sa ne indreptam spre magnificul pod metalic ce domina zona asta de oras.
Traversam pe jos podul Dom Louis I, lung de aproape patru sute de metri, minunandu-ne de vederea ce se deschide asupra orasului.
Obositi, spre seara ne intoarcem cu metroul in parcarea de campere in care dormisem.
Mai sunt doar doua zile pana la Craciun, asa ca incercam sa ne gasim un loc in natura unde sa nu fim deranjati.
Urcam in amonte pe superba vale a Douro-ului, marginita de dealuri cu vii, oprind cu greu intr-o mica parcare de unde avem acces la un punct de belvedere.
Sub noi, maestuos, Douro.
Pe strazi extrem de inguste si incredibil de abrupte, printre paduri nesfarsite de eucalipti, ne indreptam spre interiorul tarii. Zona e aproape montana, cu temperaturi pe masura, dar asta nu ne deranjeaza.
Coboram intr-un canion, traversand un inalt pod de piatra, construit probabil in Evul Mediu. Oprim sa facem doua fotografii, notand pe margine de drum o poteca marcata ce urca pieptis pe munte. Ne face curiosi, asa ca incepem sa cautam mai multe informatii pe net. Se pare ca e vorba de un traseu recent amenajat prin canionul raului Paiva. Hotaram sa-l parcurgem asa ca ne indreptam spre capatul traseului, intr-un mic satuc aproape nelocuit.
In ziua de ajun suntem absorbiti de munca printre oale in timp ce copiii orneaza interiorul casei.
Faina, apa si sare plus un set de carioci si o bucata de hartie sunt suficiente pentru a crea o mica scena tipica de Craciun...un staul, cu animale si Isus nou nascut...
A sosit si momentul mult asteptat al deschiderii cadourilor...Mos Craciun a trecut pe-aici azi noapte!
In a doua zi de Craciun, devine accesibil si traseul de-a lungul raului, asa ca luam un taxi, miraculos aparut pentru noi din neant, care ne duce la intrarea din amonte a canionului. Nu e departe de podul la care oprisem acum trei zile!
Trecem strada, incepand sa urcam apoi pe scarile ce ne atrasesera atentia data trecuta.
Diferenta de nivel e de vreo trei sute de metri, dar merge repede ca scarile sunt comode, iar panta nu e prea abrupta, dar sunt multe!
Pe platoul de deasupra vaii, in zona podului pietonal suspendat (scump!) ni se controleaza biletele cumparate ieri pe net, apoi suntem dirijati spre continuarea potecii, nu care cumva sa ajungem "din greseala" pe podul pentru care nu am platit...
Trecem pe sub podul tibetan, apoi incepem lunga coborare pe firul vaii ce are sa ne duca inapoi la Hope.
Coboram in serpentine pe pasarelele comode aproape pustii.
Numeroasele repezisuri ne fac sa ne imaginam cat de frumoasa ar fi o coborare cu o barca de rafting...
Apa...!
Nu uitati, suntem in Portugalia!
Trunchiul partial carbonizat al unui stejar de pluta este atent examinat de un studios curios...
Ultima parte ne rezerva o surpriza placuta...o portiune de canion salbatic!
...astia-s eucalipti!
Ultima portiune dreapta ne scoate la parcarea in care ne asteapta Hope. Mai ramanem inca o noapte. A patra.
Plecam spre interiorul tarii, bucurandu-ne de cerul senin si temperaturile mai prietenoase. Soarele caldut ne incalzeste si ne incarca bateriile. In sfarsit, dupa o lunga perioada de timp, nu ne mai ingrijoram pentru consumul de electricitate!
Ca refugiu peste noapte am ales o mica poienita langa o bisericuta singuratica construita sub masivii bolovani granitici ai anticei asezari Monsanto.
Exploram imprejurimile imediate. Numerosii stejari de pluta ce inconjoara micile constructii misterioase dau un farmec aparte locului. Ne aventuram.
Parca suntem la Macchu Picchu sau Angkor Wat... Ne simtim un fel de Indiana Jones in misiune...e superb!
Pe varful colinei, deasupra localitatii cu acelasi nume, o veche cetate, fondata de romani se camufleaza abil, confundandu-se cu peisajul pietros..
Locul ne aminteste de Tafraoute in Maroc si de Bafa Golu in Turcia...
Azi vrem sa exploram colina. Urcam de-a lungur unui drum roman bine conservat, printre stejari de pluta venerabili, dezbracati de curand, pentru a nu stiu cata oara, de vesmantul lor de pret: scoarta.
Satul e aproape...
Un portal de piatra ne lasa sa intram in sat. Cladirirle au fost construite in functie de spatiul disponibil, pe si langa imensii bolovani.
Ne pierdem pe ingustele stradute pietonale, dar o tinem tot in sus!
In mod sigur, locul e foarte turistic, dar noi nu intalnim prea multa lume...sa fie concentrati in partea de jos a satului, sau sus, in cetate?
Cetatea ocupa varful colinei. Ii exploram zidurile crenelate, minunandu-ne de privelistea ce se deschide de pe numeroasele-i bastioane.
La coborare alegem o alta strada, la fel de surprinzatoare, la fel de enigmatica.
O poteca ingusta ce serpuieste printre bolovani ne coboara direct la Hope.
Avem ca vecini un cuplu in varsta de francezi ce si-au cumparat un teren in apropiere...suntem tentati de a face si noi la fel...hm...complicat cu copiii!
La vreo cincizeci de kilometri mai la sud, un parc amenajat pe un varf de deal, ne imbie la o scurta oprire.
...la Monsanto era mult, mult mai multa natura!
Pasarele metalice si de lemn unesc numeroasele puncte de observatie a pasarilor. Noi, din pacate, nu am reusit sa vedem niciuna!
Doua tobogane umezite de ploaie ii atrag mai mult pe cei mici.
In urma unui telefon primit de la Geta decidem sa mergem de Revelion in Spania. Talavera, unde locuieste, nu e prea departe...doar doua sute cincizeci de km. Venim maine!
Trecem granita pe podul roman de la Segura.
Apoi, la vreo douazeci de kilometri avem in fata ochilor o alta minunatie de origine romana: podul de la Alcantara.
Il traversam la pas.
Oprim si la micul templu roman, dar nu e mare lucru, podul e mai spectaculos!
Dormim intr-o parcare in satul linistit. O tunsoare inainte de anul nou e binevenita!
Avem parte de un alt apus minunat!
Cele doua zile petrecute din nou in mijlocul familiei lui Geta ne aduc aminte de pauza facuta aici in urma cu trei ani. Aceeasi bucurie de a ne intalni, bucate alese si atmosfera calduroasa, de neuitat. Multumim!
Ne intoarcem in Portugalia spre zona din jurul satului Monsanto sa vedem o proprietate. E izolata, dar terenul e mare si frumos, cu bolovani, maslini si cactusi, dar, din pacate, cele doua cladiri sunt prea mari si intunecoase pentru ce vroiam noi. In plus, locul nu e legat la reteaua de curent electric. Renuntam melancolici.
Plecam spre sud spre Lisabona. Din fericire vremea e exact asa cum te astepti sa ti-o daruiasca Portugalia in perioada de iarna...cu mult soare si temperaturi ce se invart intre cinspe si douazeci, de nu ai zice ca e luna ianuarie.
Intr-o mica localitate din interior, Tomar, a fost construita una din minunile gotice ale tarii, manastirea Convento do Cristo. E una din cele patru manastiri gotice celebre ale tarii, opera de-a lui Joao de Castilho, cel mai celebru arhitect portughez.
Ne instalam comozi in centrul orasului, intr-un fost camping municipal in care se poate dormi gratuit. Avem si apa, asa ca, teoretic,am putea ramane aici mult si bine.
O masina a politiei locale isi face turul in fiecare zi, dar asta nu ne impiedica sa scoatem masa si scaunele.
Baietii dau frau liber imaginatiei in bucatarie...
Localitatea e mica, cocheta, cu numeroase monumente de vizitat. Noi ne multumim cu cateva lungi plimbari prin orasul vechi. In rest, ne odihnim in campingul gratuit strategic pozitionat, proiectand itinerarul pentru saptamanile urmatoare.
In Portugalia, Partidul Comunist pare a fi foarte popular...
Int-una din zile, (pana la urma aveam sa ramanem o saptamana in satul asta, dar pe atunci nu o stiam inca) facem o plimbare adrenalinica de-a lungul unui apeduct.
Suntem la cativa kilometri in afara orasului, langa apeductul ce alimenta manastirea Templierilor.
Ne parcam comod in imediata vecinatate a constructiei, urcand apoi pe scarile abrupte pana in varf. Inaltimea e ametitoare, sa tot fie vreo zece metri aici la inceput...
Dupa primii metri de plimbare in varf, mama renunta suparata ca am adus copiii intr-un loc asa de periculos, intorcandu-se la punctul de plecare.
Stresat, avertizaz copiii sa fie foarte atenti, apoi plecam spre capatul celalalt, adica vreo trei sute de metri...
Dupa ce parcurgem cam o treime de drum, micul zid ce ne dadea o vaga senzatie de siguranta, scade in inaltime, disparand apoi complet, lasand libera platforma pe care trebuie sa o parcurgem. Are mai putin de un metru, iar marginea infricosatoare e extrem de aproape...
Pana la urma ajungem cu bine la turnul din capatul opus unde facem o scurta pauza, apoi ne intoarcem pe drumul pe care am venit. In zona cea mai inalta sa fi fost la vreo cinspe metri deasupra solului...
Alta zi, alta aventura! Azi vizitam castelul Templierilor langa care s-a construit mai tarziu manastirea devenita patrimoniu Unesco.
Facem o lunga plimbare pe zidurile vechi din piatra, gustand apoi portocalele ce ne imbie irezistibil. Sunt mai multe soiuri, le gustam pe toate, reusind pana la urma sa gasim pomul cu fructele cele mai dulci...
Constructia, foarte masiva din exterior, ascunde multa delicatete si fragilitate in interior.
Vizitatorii sunt foarte putini in perioada asta a anului.
Convento do Cristo.
Bucataria si cisterna de apa.
Spre vest, la putine zeci de kilometri se afla Fatima, o celebra localitate in randul catolicilor practicanti.
Noi nu suntem nici catolici si nici foarte credinciosi, dar o halta o facem totusi.
In 1917 trei mici pastori au inceput sa aiba viziuni in fiecare zi de 13 ale lunii. Apoi, intr-o duminica, in fata a zeci de mii de martori, printre care multi jurnalisti, s-a intamplat un fenomen straniu...dupa o ploaie care a udat pana la piele cei prezenti, brusc, soarele si-a facut aparitia efectuand (aparent) mai multe miscari pe cer, absolut nenaturale. Evenimentul a fost descris cu lux de amanunte in ziarele vremii, cu numeroase marturii spontane si impartiale ale ziaristilor prezenti. Halucinatie de grup, miracol crestin sau farsa bisericeasca? Raspunsul ne aluneca printre degete, asa ca vizitam locul fara implicatii emotive, dar cu multa curiozitate si respect.
Deoparte si de alta a unei imense piete au fost construite doua biserici, una in stil vechi, cealalta in schimb foarte moderna. Le vizitam amandoua.
Numerosi credinciosi se inghesuie sa participe la liturghie.
A doua biserica, foarte moderna, cu infinite siruri de banci si pereti de un alb imaculat, pare un imens hambar supravegheat de un imens Cristos rastignit in bronz.
Batalha, un alt mic satuc pe drumul nostru spre capitala, adaposteste o alta manastire gotica, construita ca recunostinta pentru o celebra victorie portugheza impotriva unei armate de castilieni.
Detaliile bogate ne impresioneaza deja din exterior.
...Alt sat, alta manastire! Ca si cele anterioare, si cea din Alcobaca a fost construita in stil gotic, facand actual parte din patrimoniul Unesco.
Nazarè! Legendara localitate printre surferii vanatori de "big ones" se afla la putini kilometri nord de Lisabona. Azi e duminica, asa ca suntem nevoiti sa parcam departe in periferie de unde mergem pe jos pana in centrul localitatii.
Vremea e un pic umeda, cu vant si un pic de ploaie, iar vizibilitatea nu e prea buna. Ne indreptam totusi spre celebrul fort Sao Miguel Arcanjo de unde se vad cel mai bine valurile gigangice ce lovesc cu furie Plaja do Norte.
Morfologia fundalului marin in zona asta e foarte particulara: perpendicular pe tarm un adanc canion submers brazdeaza fundul marii, astfel, masa de apa, concentrata in zona de vanturile puternice dinspre vest, incepe sa se ridice, formand niste valuri imense ce pot ajunge pana spre treizeci de metri inaltime. Paradisul surferilor extremi. Foarte extremi.
Vantul nu e prielnic formarii valului perfect, astfel ca, impreuna cu numerosi alti curiosi, observam doar o imensa suprafata spumeganda, in continua miscare.
Din pacate valurile nu sunt bine definite, dar chiar si asa spectacolul e impresionant!
Plecam spre Lisabona! (Sau cel putin asa speram!)
Azi se pare ca e una din zilele alea cu care am inceput sa ne obisnuim. Zile in care soarta iti da in nas si-ti demonstreaza ca nu controlezi nimic, zile in care planifici tot pana in cele mai mici detalii, dar care nu-ti iasa asa cum vrei pentru ca intervine ceva neprevazut. Ceva ce nu poti controla. Cu evenimentele astea trebuie sa te obisnuiesti cand calatoresti pe termen lung, trebuie sa le accepti cum vin, ca altfel devine prea stresant.
Ceva de genul asta ni s-a intamplat si noua. De abea intrati in autostrada ce trebuia sa ne duca spre capitala, un fasait brusc pe spate dreapta, imi da de stire ca avem pana. Simt imediat ca suntem pe janta, dar, avand viteza mica, reusesc sa trag si sa opresc pe dreapta fara a pierde controlul. Suntem in banda de urgenta, dar nu in autostrada propriu zisa, ci inca in breteaua de legatura. Noroc ca nu aveam viteza!
Suntem in pic in panta, iar sculele care le avem nu sunt la inaltime ca sa desfaca suruburile asa ca renuntam! Trebuie sa chemam asigurarea! Acum imi dau seama ce buna investitie e un cric bun, sau mai bine doua cricuri in cazuri de genul asta! Plus cheile de rigoare! Imi promit ca voi cumpara toate cele necesare imediat dupa ce iesim din belea, apoi chem asigurarea.
Noroc ca suntem in autostrada, unde interventiile trebuie sa vina rapid, astfel ca declansam procedura de urgenta. Mecanicul e pe drum!
Soferul camionului de interventie e cam grabit, bombane ca suntem prea mari si grei, apoi se apuca de treaba. Suntem tractati brutal pe platforma pana cand, cu un scrasnet metalic, ni se indoaie aripa din dreapta fata. Nici in spate nu e mai roza situatia caci bara de protectie se reazama demult pe asfalt protejand totusi mastile de plastic de deasupra. La avertismentele venite din partea noastra, soferul ne raspunde ca "stie el ce face ca e de meserie".
Dezastrul e doar la inceput...
Dupa ce iesim in autostrada ne asteptam sa fim dusi la un mecanic sau macar la un depozit sa ramanem peste noapte, dar nu se intampla asta. Omului i s-a parut ca nu stim sa schimbam roata, asa ca ne descarca, deja pe intuneric, in mijlocul unei strazi mai putin traficate ( dar totusi cu masini care trec pe langa noi in viteza!). Ne cere sculele, constatand apoi cu stupoare ca nu poate nici EL sa desfaca suruburile!
Dupa multiple insistente de a ne duce la un mecanic, stresati din cauza fricii de a-l rasturna pe Hope in santul adanc de sub drum, sau mai rau, de afi loviti de o masina, suntem incarcati din nou pe platforma indreptandu-ne spre "mecanic".
Oprim in fata unei porti metalice ce inchide o parcare a unei masive cladiri, dar totusi, nu pare a fi locul cerut! Verificam pe net, de unde ne rezulta ca in cladirea cu pricina se prelucreaza metale...
Cautam nerabdatori pe net sediul unei vulcanizari, dandu-ne seama ca trecusem de fapt pe langa una, aflata la doar vreo cinci kilometri...
Ne intoarcem pe drumul pe care venisem, satui de aventura, apoi descarcam camperul (a treia oara!) in fata firmei cautate.
Semnam hartiile omului, apoi ne despartim un pic inpaciuiti dar dezamagiti. Nu ne pasa nici ca suntem imobilizati si nici de usa din fata dreapta care scartaie din nou, ca in Irlanda, din cauza aripii indoite. Adormim la putin timp, pe la miezul noptii. Ce zi!
Dimineata, profesionistii din garaj ne schimba roata cu cea de rezerva.
Explozie!
Comandam patru cauciucuri noi pentru Hope, apoi, pentru cateva zile suntem nevoiti sa ne intoarcem in parcarea pentru campere din Alcobaca. Asteptarea avea sa fie fructuoasa caci in urmatoarele zile urma sa avem mai multe intalniri interesante.
Parcarea e foarte plina cu campere inghesuite cam peste tot. Se vede de departe ca multi raman aici pe termen lung, legati la curent, cu masinile parcate langa casele pe roti. Gasim si noi un locsor, apoi, cu bunavointa unui vecin francez, ne legam la curent.
Intr-una din zile ii cunoastem pe Adrian si Nicoleta, un cuplu de romani plecati si ei pe termen lung. Povesti, planuri, vise, cu greu reusim sa le ordonam in timpul scurt petrecut impreuna. Oamenii astia, ca sa-si prelungeasca cat mai mult calatoria, fac superbi cercei din argint cu pietre semipretioase. Din vorba in vorba, ajungem si la colierele noastre din care le cedam cam o suta de bucati, ca sa-si diversifice taraba. Prima noastra vanzare de artizanat din calatorie! Multumim pentru incredere si entuziasm!
Zilele urmatoare intalnim o familie de francezi ce fac homeschooling, cu trei fete de liceu foarte prietenoase cu ai nostri. Din pacate se grabesc inapoi spre Franta, plus mai au si niste probleme cu masina, asa ca sunt mai mult pe la mecanic. Clara, Zoé, Lola...bonne vie!
Parcam langa un mic parc, la vreo douazeci de minute de Turnul Belem, aproape de centrul Lisabonei, intr-o zona rezidentiala linistita. Cateva statii cu trenul local, apoi suntem in centrul capitalei!
Prima zi facem o plimbare prin centrul vechi, mai mult sa ne orientam.
Portugalia, o tara situata la periferia continentului, atat de mica si nesemnificativa economic azi, a fost o mare putere navala si coloniala in trecut. Numeroase monumente elogiaza faptele "eroilor" de atunci. Nu vreau sa ma exprim asupra sfantei misiuni "civilizatoare" ale conquistadores-ilor spanioli si portughezi deopotriva...ar trebui saavem si parerea "salbaticilor" nativi carora li s-a luat tot...
Constructie contemporana cu Turnul Eiffel din Paris, Liftul Santa Justa e o capodopera a ingineriei in fier de inceput de secol douazeci.
Asteptam o jumatate de ora in coada, apoi studiem mai de aproape detaliile.
Fier forjat!
Mobilierul intern, in lemn masiv, pare a fi original...
Foarte usor si rapid, urcam in varful uneia dintre numeroasele coline ale Lisabonei.
Traversam un larg pod suspendat, din aceeasi perioada, ajungand, brusc la ruinele unei biserici medievale.
Lisabona se extinde de pe malul estuarului raului Ebro, practic de la nivelul marii si pana pe la doua sute de metri cat e altitudinea celui mai inalt deal al capitalei. Ca si Roma, si Lisabona a fost construita pe sapte dealuri, dar nu peste tot au fost construite lifturi! Asa ca urcam si coboram nenumarate scari, spre supararea lui Marcus care alege varianta mai usoara...balustrada!
Numeroase linii de tramvai traverseaza in zigzag centrul vechi, dar cel mai spectaculos traseu il au numarul 12 si numarul 8.
Pe stradutele inguste ale cartierelor vechi, trece uneori milimetric pe langa obstacole si ziduri...
Mai incercam si un altfel de mijloc de transport; un mic tren cu cremaliera construit pe un versant abrupt.
...oare mai functioneaza?
Luam pranzul intr-un mic restaurant economic, apoi, in plimbare ne intoarcem la Hope.
Azi nu ne indepartam prea mult de langa camper. Coboram la Turnul Belem aflat in apropiere.
Construit ca si fortareata defensiva pe o insula din mijlocul estuarului, turnul era ultima constructie pe care navigatorii o vedeau la plecarea din patrie. Mai tarziu, in urma unui cutremur, cursul raului a fost deviat, fortareata gasindu-se azi foarte aproape de mal. Ne apropiem si noi sa-i studiem sculpturile exotice din exterior.
La mica distanta se afla un monument dedicat primului zbor transatlantic.
Foarte aproape, un alt monument ne atrage atentia. A fost dedicat lui Henric Navigatorul, cel care a infiintat o celebra scoala de navigatie care a produs o noua nava: caravela. Acest tip de nava au facut apoi istorie in perioada marilor descoperiri geografice. Cu ele Henric a inceput deschiderea drumului spre Indii, urmarind coasta de vest a Africii.
Un gigantic mapamond ilustreaza coloniile portugheze, in maxima lor expansiune, din Brazilia si pana in Japonia.
O mica parte a taxelor aplicate comertului cu orientul a finantat constructia unei manastiri aflate in apropiere: Mosteiro dos Jerònimos. Cele saptezeci de kilograme de aur alocate anual, in cei o suta de ani cat a durat constructia, au permis crearea unei capodopere arhitectonice. O vizitam si noi.
Ne minunam de uimitoarele detalii imortalizate in piatra.
Mormantul celebrului navigator, Vasco da Gama e asezat la loc de cinste in catedrala. A fost cel care, dubland Capul Bunei Sperante, a fost primul care a deschis comertul cu India.
Intr-o celebra cofetarie din apropiere, cumparam o specialitate a locului.
Pasteis do Belem:
Deliciosi! Daca mergeti in Portugalia neaparat sa-i incercati!
Ca sa ne intoarcem la Hope, taiem pe scurtatura din parc. Sus, in parcare, o duba cu numere italiene ne atrage atentia. E un cuplu italo-britanic, calatori pe termen lung ce au cutreierat America de nord, dupa vreo doi ani blocati in Aruba unde aveau o agentie turistica specializata in scufundari. Fotografii superbe, aventuri impartasite, vise si povesti se impletesc armonios pe parcursul mai multor ore.
Azi e o luna de cand am cumparat cartela de telefon portugheza, asa ca am ramas fara internet, aproape indispensabil pentru navigatie, mai ales ca azi avem de gand sa iesim din Lisabona. E duminica, iar vodafone-ul cel mai apropiat care sa fie deschis se afla in cartierul expozitional construit in 1998. Ne indreptam intr-acolo!
Steagurile tuturor tarilor din lume...
Arhitectura moderna, cu mult metal si sticla asemanatoare cu ce am vazut la Valencia.. sa fie acelasi arhitect?
Plecam spre sud, iesind din capitala, traversand podul Vasco da Gama lung de vreo saptespe kilometri...noroc ca se plateste doar pe sensul celalalt...
O scurta halta s-si cumpere Petra niste incaltari, apoi plecam spre Evora.
Chiar daca ne-a fost recomandata de alti calatori, Evora nu ne fascineaza prea mult. E mica si cocheta, are cateva atractii marunte, dar nimic exceptional.
Batem la picior stradutele inguste si intortochiate care ne scot pana la urma la templul roman, una din atractiile majore ale orasului.
"Capela dos ossos" - va inchipuiti de ce se chiama asa...
Oprim pe o plaja la sud de capitala, pe langa Sines, cu intentia de a dormi, dar vantul puternic si semnele de interdictie de a ramane peste noapte ne fac sa schimbam locul.
Cred ca vara e un loc placut, dar si mult, mult mai aglomerat.
Alta zi, alta plaja in lungul dar lentul mars spre sud...
...nu departe de o termocentrala gigantica.
...prajim niste ardei de-ai locului. Deliciosi!
Ne-am mutat mai spre sud pe portiunea de coasta cea mai salbatica a Portugaliei. Suntem in Parcul Natural de Sudoeste Alentejano e Costa Vicentina. E o zona putin populta, cu multe plaje salbatice.
Parcarea in care ne instalam e foarte mica, dar suntem singuri, deocamdata.
La nici o ora dupa sosirea noastra, apare si un camper antedeluvian cu numere de Franta.
Nu imi mai aduc aminte bine cum se chemau cuplul de tineri ce coborasera din camper si cu care aveam sa petrecem cateva zile superbe...cred ca ea se numea Cecilia, dar o chemam Sisi(?), iar numele lui l-am uitat! Se cunoscusera in Australia in perioada pandemiei, iar acum cautau un loc sa se stabileasca. In Franta sau in Penisula Iberica.
Un moment muzical improvizat cu chitara, saxofon si handpan.
Simpatici, dezghetati, liberi. Fantastici!
Ruta Vicentina e un trekking lung cam de saptezeci de kilometri care
urmeaza coasta asta spectaculoasa din sud vestul portugaliei. In zona asta nu
prea sunt plaje, ci doar o faleza inalta foarte spectaculoasa.
Peisajul e mirific, iar compania placuta.
Povestim, radem, ne simtim bine.
Trei frumosi!
Seara cinam impreuna cu francezii, deschizand si o sticla de vin ce se termina repede. Una din nenumaratele seri speciale ale acestei calatorii! Mergem la culcare tarziu, dupa miezul noptii.
Noaptea nu avea sa fie una linistita, sau cel putin nu una obisnuita...Pe la doua noaptea suntem treziti de trei masini de politie cu girofarurile aprinse...aflam ca zona e parc national si ca e interzisa permanenta peste noapte in interiorul acestuia. Le explicam politistilor ca nu putem conduce din cauza bauturii consumate aseara, asa ca primim doar un avertisment si o adeverinta de aratat in caz ca vine un alt echipaj al autoritatilor. Uf, am scapat usor, fara contraventie! Noapte buna!
Cu cat ne apropiem mai mult de Cabo san Vincente, mica peninsula din sud vestul extrem al tarii, cu atat devin camperele mai frecvente si restrictiile de parcare si dormit tot mai severe. In unele locuri, ca si cel din fotografia de sus, nici apa nu mai poti lua!
Cabo san Vincente cu al sau far parca ar vrea sa se arunce in Atlantic de pe faleza inalta...
Vremea e racoroasa, iar vantul bate cu putere.
Coboram intr-o plaja apropiata, un pic (mai) ferita.
Cativa instructori de surf cu vre-o duzina de invatacei incearca sa calareasca valurile blande din zona.
Facem o halta la Sagres, dar e foarte foarte aglomerat. Imensa parcare de langa fort e ticsita cu multe zeci, chiar sute de campere din Europa. Dau o raita printre randuri sa vad daca mai sunt romani...nada.
Plecam spre est, Algarve ne cheama!
Prima zi de vreme cu adevarat calduta! Nici marea nu-i de lepadat!
Parcarea din Benagil...urma sa stam o saptamana...
Fabio si sotia nu sunt oameni obisnuiti. Ii intalnim in ziua cand incepem trekkingul "Seven hanging valleys trail" ce urmareste coasta erodata ce a facut Algarvele renumita.
Fosti angajati in pozitii bine platite, s-au concediat in 2019, cu cateva luni inainte de proliferarea virusului ce a cauzat pandemia, dand crezare (IN AVANS!) unor informatii furnizate de niste prieteni bine informati. Ne e dificil sa credem grozaviile pe care ni le povestesc, dar par a fi extrem de sinceri...
O succesiune continua de poduri naturale, grote ascunse, mici plaje nisipoase ferite si stanci erodate de apa marii, asta-i Algarvele.
Fosile!
Dupa vreo patru, cinci kilometri de mars, atractia apei devine irezistibila pentru copii. Coboram sa facem o pauza. Doar o scurta pauza, dar stim prea bine cu totii ca excursia pe jos de azi a luat sfarsit...nu ne deranjeaza, doar suntem in vacanta dupa spusele multora...
Soarele bland ne incalzeste binevoitor.
Alta zi, o noua plimbare, in directia opusa de data asta.
Multe plaje cu nisip auriu ne cheama din abis, dar nu toate sunt accesibile din varful falezei unde suntem noi!
O poteca abrupta ne scoate in plaja. Cata bucurie!
Suntem singuri aici!
Ne jucam cu valurile!
Si cu nisipul.
Apoi, odata cu fluxul, tot mai mult din plaja e inghitita de apele tumultoase.
Pe drumul de intoarcere spre parcare, o vila uriasa cu vedere superba, zace abandonata in paragina si degradare
Pana la urma, cina o pregatim acasa, in Hope.
Desenul, una din marile pasiuni ale Petrei.
Un cuplu de prieteni ne asteapta in parcarea de langa aeroportul orasului Faro. Ajungem spre seara, inghesuindu-ne intre miriadele de nomazi.
Fabio si Rosi sunt usor de gasit dupa stickersii personalizati lipiti pe peretii exteriori ai camperului.
Ne imbratisam.
Sfarsim placuta seara cu un aperitiv devenit cina in compania unui optim vin de Porto.
Cred ca sunt peste o suta de case pe roti doar in parcarea asta...
...maestru bucatar. Pardon...patisseur!
Urmatoarea etapa e la niste prieteni pe care i-am cunoscut in Spania, in 2019. Am calatorit un pic impreuna prin Maroc, dar, in timp ce ei reuseau sa se refugieze in Portugalia pe timpul pandemiei, noi am ramas blocati in tara, va amintiti? Ei bine, Daniela, Tommaso si copiii, Federico si Pietro, traiesc de atunci in Portugalia, pe un camp inchiriat, impreuna cu alte familii.
Nimerim intr-o duminica, fix in mijlocul unei sarbatori de zi de nastere. Suntem primiti calduros, iar copiii sunt super fericiti ca au cu cine se juca. Mai ales Petra isi gaseste companie intre numeroasele fete de varsta ei.
In timp ce unii traiesc in rulote sau campere, altii si-au construit case de lemn, mici, economice, cochete si primitoare.
Casa prietenilor nostri. Off grid, cu acoperisul plin de panouri solare si zero costuri. Un vis!
In spate in dreapta un cort in forma de dom are functia de scoala. O scoala speciala in care e totul personalizat si in care copiii de abea asteapta sa calce.
Majoritatea fiind italieni, sau din familii mixte, la geografie se studiaza tara muma. Petra e experta!
...in plin proces de invatare...
...yoga classes...
Familiile ce traiesc aici, au ales un mod de viata mai simplu, apropiat de natura, in care relatiile interumane sunt cele care conteaza cel mai mult.
Un loc in care deseurile devin resurse...
Intr-una din zile, Ana Choi, sotia sudcoreana a lui Giorgio, artista cu numeroase mostre de pictura in tara natala si Japonia, organizeaza un laborator de arta... Petra e in elementul ei preferat!
Copiii se dezlantuie in super dotata bucatarie a restaurantului lui Giorgio!
In pamantul asta argilos, in caz de ploaie, am fi in mod sigur impotmoliti, asa ca trebuie sa urmarim cu atentie starea vremii. Dupa doua saptamani de vreme buna, de maine se anunta ploaie- eveniment rar, dar foarte necesar, prin partea locului. Nu am vrea sa ramanem blocati aici pana la uscarea terenului, asa ca plecam cu inima indoita.
Un ultim pranz, cu multe imbratisari, urari de bine, schimb de carti si pupaturi, apoi ne reintoarcem la Benagil, pe coasta Atlantica.
...gata de atac...
In timp ce lenevim si ne jucam pe plaja, Aron infrunta valurile atatate de un vant uscat si rece. Aici nu ploua, dar norii se compacteaza tot mai mult...
Din cauza valurilor mari, renuntam la tura de explorare cu caiacele pe care o planuisem...ramane pe alta data! Plecam spre Sevilia unde ne asteapta Mircea, Cristina si Irina. Spania, venim!
Aproape trei luni de Portugalie ne-au rezervat multe surprize, toate placute, de la vinul dulce de Porto, manastirile fin decorate si pana la numeroasele intalniri cu oameni speciali. Multumim!
Comentarii
Trimiteți un comentariu