Georgia.

 Pregatim minutios actele pentru a trece in noua tara, apoi plecam spre granita. E duminica dimineata, iar spre surprinderea noastra, punctul de trecere  e inchis pana la ora noua, asa ca asteptam ca autoritatile sa se urneasca din loc. Din pacate, timpul trece in defavoarea noastra, asa ca, odata ajunsi in vama in care ni se controleaza documentele, ni se atrage atentia, ca, datorita diferentei de fus orar si a altor opt minute(!), testul PCR al lui Karl-Heinz, obligatoriu pentru intrarea in tara, e expirat! Spre disperarea acestuia, e intors inapoi in Turcia, chiar daca arata vamesilor si carnetul de vaccinari cu ambele injectii facute! Socant, dezamagitor, revoltator!

  O mica problema avem si noi cu codul de inregistrare al Petrei ce nu a fost gasit in memoria institutiei responsabile, de suntem nevoiti sa-l refacem, dar in rest suntem tratati cu rabdare, respect si intelegere. Totusi, un mic dor pentru Turcia, ni se furiseaza in inimi...

Nu ne indepartam prea mult de granita, ca sa putem comunica cu Karl-Heinz prin telefon.

 Se intoarce la spitalul cel mai apropiat, apoi ne dam intalnire in Batumi, langa noile cladiri ce se insira pe malul marii. Putinii kilometri ce ne despart de oras, ii facem repede, dar precauti, surprinsi fiind de periculosul stil de condus al georgienilor,  accentuat de prezenta in trafic a numeroselor automobile fara aripi anterioare. Inspaimantatoare avertizare!

 Foarte greu, dar reusim sa ne strecuram printre doua siruri de masini oprite pe marginea strazii, reusind apoi sa parcam, in imediata vecinatate a rotii panoramice de langa port. Dupa o plimbare explorativa in imprejurimi, facem un tur in roata panoramica, ce nu e deloc pe placul lui Aron. 

 

 

Un enorm ecran suspendat ne anunta ca, in seara asta finala de fotbal a Campionatului European v-a fi urmarita de numerosi suporteri si aici. Asta inseamna o noapte fara prea mult somn...

 

Suntem surprinsi de numarul ridicat al turistilor rusofoni, dar si a unora veniti din tari arabe traditionaliste cu femeile imbracate in burqa negre. Una din ele, complet acoperita, ma priveste in timp ce-mi sterg sudoarea de pe frunte cu un mic prosop. Ochii expresivi, de un caprui profund, exprima oare intelegere, desconsiderare sau dispret? Momentul e atat de rapid, efemer, incat nici nu apuc sa realizez bine schimbul de priviri, ca s-a si indepartat deja, strans tinuta de mana ferma a sotului, elegant imbracat in pantaloni de stofa si tricou  de firma...

Petra isi scoate patinele cu rotile, iar Aron face o tura cu placa lui cu doua roti, facand furori in randul celor mai tineri plimbareti...

Dupa masa tarziu, apare si prietenul nostru, dupa o zi mult prea lunga si agitata pentru venerabila sa varsta.

Multimea adunata sa vada finala e in majoritate fan al echipei tricolore, astfel ca la finalul partidei se descatuseaza energiile, iar noi trebuie sa ne mutam intr-o zona mai linistita ca sa putem dormi...

Plecam din parcare, inainte sa fim taxati de zelosul responsabil ce ne da tarcoale de dimineata, oprind apoi cu dificultate in apropierea unui sediu Geocell de unde ne luam o cartela telefonica locala cu mult internet.

...in stil local...

Forfota orasului nu ne prea e pe plac! Fugim sa vizim gradina botanica, aflata la vreo zece kilometri spre nord, intr-o zona deluroasa, ce coboara abrupt spre Marea Neagra. 

Climatul umed, subtropical ne ia prin surprindere, agresandu-ne.

E mult mai mare decat ne asteptasem!

Vegetatia e incredibil de luxurianta! La latitudini romanesti!

Specii temperate se amesteca armonios cu unele subtropicale...

Vietati in gradina japoneza.

...flori...

In capatul gradinii, langa cea de-a doua intrare, mici autobuze electrice preiau incarcatura umana obosita pentru a o transporta inapoi la locul de plecare. Suntem si noi printre ei.

 Dormim pe malul marii, in compania lui Karl Heinz, nu departe de cladirile moderne ale orasului. Dimineata plecam spre nord, intrigati de prezenta numeroaselor vaci pe carosabil.

Dupa o ora pierduta la intrarea in spitalul unui mic orasel de pe coasta facem testele obligatorii pentru a putea ramane in tara, apoi viram spre interior.

O halta la un izvor cu pompa manuala ne pune la incercare muschii, dar plecam satisfacuti  de rezervoarele pline...

O intensa ploaie de vara sperie majoritatea vizitatorilor, astfel ca intr-o jumatate de ora ramanem doar trei masini de calatori.

Apa e prea calda ca sa ne putem imbaia chiar langa izvor...

...nici la baza cascadei situatia nu e mult mai buna...

Prietenul nostru explorator descopera o minunatie de tub, din care apa iasa la vreo treizeci si opt de grade...ideala pentru un dus infinit si pentru spalat rufe!

Ca sa putem iesi v-a trebui sa asteptam uscarea noroiului, dar plecam fericiti spre o localitate nu prea indepartata unde vrem sa vizitam doua canioane. Primul e cu plata si nu ne ofera prea multe...

Canionul Balda nu e departe de primul, dar ofera la fel de mult spectacol natural...si fara plata!

La cascada centrala din defileu avem parte de o memorabila intalnire cu un cuplu de tineri. Ea, georgianca iar el, italian, sunt dansatori profesionisti al unei trupe de balet statale cu care fac turnee prin toata lumea. Asta, in conditii normale, ca, in ultimii doi ani, chiar si repetitiile sunt nevoiti sa le faca restrictionati. Le oferim un pasaj, dar au targuit deja un taxi ce-i asteapta la iesirea din defileu. O viata buna, Oameni!

Copiii nu rezista tentatiei, chiar daca temperatura apei e glaciala...

Dormim pe mal de rau, in compania lui Karl Heinz si a unui alt camion cu proprietari scotieni.

La caseria pesterii Prometheus, din apropiere, suntem socati de pretul biletelor, ceea ce ne face sa traim cateva momente de tensiune cu un ghid si caserita ce nu vor sa inteleaga de ce ni se pare mult biletul de patruzeci de euro pe care v-a trebui sa-l platim ca sa putem intra, dar e frustrant cand trebuie sa platesti dublu ca adult si mai mult decat triplu ca si copil, fata de localnici, iar lipsa biletelor familiale adanceste frustrarea...intram cu un gust amar in...buzunar.

Numeroase concretiuni ornamenteaza peretii grotei, dar grupul trilingv cu care intram e prea numeros si galagios, iar explicatiile sunt prea rapide si generale ca sa ne capteze cu adevarat interesul. Totusi, pestera ne place, cu salile-i mici si iluminarea eficienta.

Iesim din grota, parcurgand cateva sute de metri intr-o barca electrica cu care traversam lacul din capat. Original.

Deasupra orasului Kutaishi se afla catedrala Baghrati, cea mai mare biserica din tara. O vizitam dupa un parcurs aventuros de-alungul strazilor ce urca abrupt spre colina, printre zeci de masini incarcate cu georgieni galagiosi dar eleganti ce au aceeasi destinatie.

Reusim sa vedem cam tot, printre doua grupuri de nuntasi, apoi, doborati de caldura si umiditatea greu de suportat, ne intoarcem la camper.

Plecam spre sud, spre un pas montan despre care nu stim prea multe...Din pacate drumul devine tot mai rau pe masura ce urcam pe vale, devenind brusc pietros...

Conditiile devin tot mai grele...

Nu suntem prea siguri daca vrem sa continuam, dar siguranta, excitarea si calmul lui Karl Heinz, veteran de offroad, ne incurajeaza sa continuam.

Castigam altitudine, de doua ori ne aflam la limita capacitatilor, dar reusim totusi sa continuam, improscand zgomotos pietre cu rotile ce se invart disperate sa se agate de ceva mai fix decat terenul asta instabil...

Avanti!

Intram in golul alpin, surprinsi de frumusetea peisajului. Pe o parte, in jos, spre est, nesfarsite pante cu iarba de un verde crud, sanatos, ofera furaj catorva vaci pazite de un pastor pierdut prin labirintul internetului telefonic...

Spre vest, formatiuni stancoase asemanatoare celor din Ceahlau vegheaza asupra drumului ce urca lejer, aproape pe curba de niver. Apoi, printr-un miraculos efort al lui Hope, ajungem in pasul montan atat de mult ravnit. Suntem pe la doua mii o suta. Facem o scurta pauza sa admiram natura infinita, mangaiati de vantul racoros.

Lunga coborare o facem pe un drum abrupt, pietros si plin de ravine sapate de siroiri. Il urmam fidel pe Karl Heinz ce merge si de data asta inainte.

Pe cand ne intoarcem la asfalt, incepe sa se intunece, iar noi ne refugiem sa dormim langa cimitirul unui mic sat, cocotat in pozitie panoramica.

Dormim linistiti, umplem rezervorul cu apa de la micul robinet din cocheta gradina a bisericii, plecand apoi spre sud.

Oprim la un fierar pentru un tub metalic pe care-l voi folosi pe post de ranga.

Pe masura ce ne apropiem de granita turca, peisajul devine tot mai spectaculos, cu o vale ingusta, traversata de un rau superb pe care urcam spre Vardzia.

Parcam in fata unui perete stancos, in care pustnici perseverenti au sapat chilii, locuinte si o biserica. Le vom vizita intr-una din zilele viitoare!

Dormim linistiti cu vedere spre orasul de peste rau ce ne reaminteste de Capadocia. 

Doi calatori germanici pe biciclete ni se alatura, iar cu grupul nou format, mergem la o veche baraca sa ne imbaiem intr-o foarte fierbinte apa termala. Individul care ne intampina, incordat si fara zambet, incepe cu "Lari"- cuvantul pentru moneda locala. Nu prea e loc de negocieri, dar pana la urma reusim sa avem o mica reducere de pret...intr-o atmosfera extrem de tensionata. In schimb, odata intrati ne simtim extrem de bine, terminand si impresionanta sticla de doi litri jumate de bere, proaspat scoasa din frigider.

Suntem din nou revoltati de pretul piperat pentru straini...bine scrie pe tabela!

Pana la intrarea propriu zisa, aflata mai sus, suntem transportati de un mic autobuz electric.

Ne aventuram apoi prin labirintul de incaperi sapate in tuful moale.

Poteca panoramica are atractiile numerotate, usurandu-ne astfel alegerea traseului.

...ne luptam cu scarile...

O mica cupola suspendata ne ofera umbra, dar si privigeliul unei privelisti panoramice.

Exploram cam fiecare cotlon accesibil, spre disperarea lui Markus, care incepe sa sufere din cauza caldurii.

Terenul e aproape identic cu cel di Capadocia, difera doar stilul constructiilor. 

Biserica, in totalitate sapata in stanca are peretii complet pictati, atat pe interior cat si exterior. Un albastru, ca de Voronet, reflecta putina lumina ce se strecoara prin geamurile minuscule. Un paznic ne avertizeaza ca biserica e activa si ca fotografiatul e interzis...

Parcal-l vedem pe Stefan cel Mare, pe peretele bisericii din Voronet...

Dintr-un mic hol aflat langa biserica, se bifurca un lung tunel prin care inaintam garboviti din cauza tavanului jos. Spre surprinderea tuturor, in camera secreta din capat un mic lac cu apa potabila, rece si curata, formeaza rezerva hidrica indispensabila pentru un asemenea loc.

Tunelul continua cu alte nivele, bine iluminate, folosite pe vremuri ca adapost in caz de asediu.

Un culoar aerian, ca o brana ne scoate din nou la aer.

 Coborarea abrupta spre iesire o facem pe scarile consumate ale unor galerii abrupte

 Ultima galerie ne scoate langa un mic izvoras cu apa rece din care bem cu nesat.

Mai sus pe firul vaii, in capatul unui drum lateral abrupt si ingust, o mica si cocheta manastire de maicute se ascunde in vegetatia deasa a unui mic amfiteatru natural.

O tanara maicuta, mult prea traditional imbracata pentru temperaturile externe ne deschide usa vechii biserici de piatra.

In linistitoarea atmosfera din interior, intr-o engleza impecabila ne rezuma pe scurt povestea personala. Pasionata de pian si muzica, absolventa de conservator, s-a retras in manastire de optsprezece ani. Surprinzator. Pare totusi fericita si implinita. Si sincera.

...doua scrieri georgiene diferite, cu acelasi subiect: lauda lui Dumnezeu.

Mai sus pe vale, foarte aproape de granita cu Turcia, gasim un loc de bicuac inconjurat de natura paradisiaca. Nu vedem tipetenie de om, iar putinele masini ce trec pe drumul asta izolat, nu ne deranjeaza deloc.

In timp ce baietii pregatesc un mic gratar,

...mama spala haine cu apa din rau.

Chiar daca apa e cam rece, copiii nu rezista tentatiei...

Ne intregim formatia cu Denis si Katerina, veniti din capitala sa ne intalneasca. Vom continua sa calatorim impreuna pana in nordul extrem al tarii, unde am planificat un trekking impreuna.

Facem o halta fotografica intr-un punct spectaculos al defileului...

Oprind apoi in primul sat, sa vizitam o cetate impunatoare ce se inalta amenintatoare asupra drumului.

Apartenenta religioasa pare extrem de importanta in zona asta de lume...

Vizita se termina repede, ca, in afara zidurilor nude si a unei mici biserici nu prea avem ce vedea...

Structura a fost mai impresionanta din exterior...

Dintr-o mica brutarie cumparam trei bucati de "puri" - exceptionala paine traditionala georgiana.

Un vechi camion sovietic, incarcat cu gaz lichid ne da in zadar o speranta sa incarcam buteliile goale.

O incapacitate umana, sau dificultate tehnica ne impiedica sa ne refacem rezervele, astfel ca intram pe drumul de munte ce ne v-a urca spre inaltimi...

Serpentinele sunt largi, iar pantele lungi si nu foarte de abrupte, iar drumul e destul de bun, asa ca inaintam destul de repede.

Peisajul nu e asa spectaculos ca si in celalalt pas, dar ne bucuram totusi de lungii kilometri pe care nu intalnim pe nimeni.

Intr-unul din locurile mai pietroase de pe traseu, iau un bolovan intre roti, dar garda noastra la sol nu e prea ridicata, astfel ca, groaznicul harsait metalic imi da de stire ca l-am lovit cu placa de protectie a motorului. Dau inapoi, acompaniat de acelasi racnet de durere metalic, apoi urcam ultimul kilometru pana in sa. Sunetul motorului e amplificat de placa ce atinge baia de ulei, transformand zumzetul obisnuit intr-un duduit continu nelinistitor. Din fericire, identific imediat problema, prin sunetul deranjant auzit si in garajul din Turcia, cand baietii ne montasera gresit placa de protectie, dupa schimbul de ulei.

In pasul de peste doua mii patru sute de metri, la un foarte izolat post de control ni se iau datele din pasaport de cativa politisti zelosi, inarmati pana in dinti.

Serpentinele largi ne coboara rapid pe versantul nordic.

Trecem prin Borjomi, o extrem de faimoasa localitate din perioada glorioaselor vremuri sovietice, cand apa minerala locala ajungea pe mesele politicienilor pana in colturile cele mai indepartate ale imperului rosu.

.

Dormim intr-o mica vale laterala, dupa o placuta seara petrecuta impreuna.

Dimineata demontam placa si trecem la reparatia acesteia. Un bolovan, doua ciocane si nelimitatele cunostinte ale lui Karl Heinz ne sunt de mare ajutor...

Odata treaba terminata si placa remontata, ne delectam in baile termale ale unui localnic, contra cost, dar negociabil, bineanteles!

Facem vreo doua sute de kilometri spre vest, oprind intr-o benzinarie sa incercam sa umplem buteliile de gaz. De data asta treaba merge struna, iar tacutul vanzator reuseste sa ni le incarce, chiar daca fumeaza cu nonsalanta.

 Plecam cu buteliile pline, pana la noul loc de bivuac, pe malul unui rau in care ne racorim cu placere.

Karl Heinz ne prezinta doi tineri autostopisti germani ce calatoresc de peste un an. Joska si Emmie castiga repede simpatia copiilor cu care intra imediat in rezonanta...pana la urma diferenta de varsta nu e asa de mare...Joska e tamplar, iar Emmie are un har deosebit: desenul. Petra ramane fascinata de stimulul neasteptat, astfel ca le propunem spontan sa vina cu noi in trekkingul programat. Accepta, fara sa stea prea mult pe ganduri, cu toate ca fusesera deja in zona montana spre care ne indreptam. Vor calatori cu noi, spre bucuria nemasurata a Petrei ce gaseste in fata un fel de sora mai mare de care nu se dezlipeste.

...drumurile georgiene nu se dezmint...un enorm risc la care se supun automobilistii sunt numeroasele vaci prezente pe carosabil...

Inainte de a incepe urcusul spre regiunea Svaneti, oprim la o cascada sa ne racorim...

Pana in capitala regiunii, Mestia avem de facut peste o suta de kilometri, pe un drum scenografic. Oprim de multe ori, caci, dupa fiecare curba descoperim creste si varfuri noi din vastul lant caucazian.

Vedem pana si fascinantul Uschba, cu al sau varf dublu, undeva un capatul unei vai inguste.

...tipicele turnuri ne confirma ca am ajuns la destinatie. Orasul nu e prea interesant, astfel ca, impreuna cu Karl Heinz, Joska si Emmie ne indram spre o vale laterala nordica unde decidem sa bivuacam. Denis si Caterina se indreapta spre un apartament inchiriat in oras unde ii vor astepta pe Steve motociclistul si pe Johannis, un prieten de-al lor pe care inca nu-l cunoastem.

Dimineata programata pentru plecare e extrem de ploioasa, asa ca amanam totul pe maine. Copiii se dedica desenatului, impreuna cu rabdatoarea si pasionata Emmie.

Dupa masa, ploaia o lasa mai moale, de putem scoate nasul afara. Propunerea noastra de a face o plimbare cam de o ora pana la un ghetar sa ne cunoastem mai bine e primita cu entuziasm de toti participantii, astfel ca ne si vedem trecand involburatul rau, spre punctul de plecare al traseului.

Ghetarul Chaladi, destinatia noastra, se afla pe o vale laterala, la vreo trei sute de metri diferenta de nivel mai sus, intr-un ambient salbatic.

Traseul e scurt si usor, fiind foarte popular printre numerosii excursionisti rusofoni prezenti in zona.

Limba ghetarului e acoperita de detritus, dar reusim totusi sa intrezarim si bucati de "gheata vie" de sub care, un tumultuos si extrem de rece parau isi strange apele.

Ne intelegem sa ne intalmim la locul de plecare al traseului, a doua zi dimineata. Pregatim rucsacii, sa ne fie mai usor la dimineata, incarcandu-i cu haine, apa si mancare. Punem si un primus sa putem gati cateva supe la plic in caz de nevoie, apoi ne punem la somn ca urmeaza zile grele! Noapte buna!

Hope ramane sa se odihneasca intr-un mic camping satesc, impreuna cu Karl Heinz, ce trebuie sa verifice o foarte ingrijoratoare anomalie a motorului, manifestata printr-un tacait deranjant.

Cu un pic de intarziere, ne intalnim cu ceilalti participanti la inceputul traseului, pe o ploaie mocaneasca.

Destinatia de azi e Zhabeshi, un mic sat ascuns la inceputul unei mici vai secundare, nu departe de drumul ce duce la Uschguli, destinatia noastra finala.

Trecem podul peste un adanc canion local, incepand apoi urcusul pe un drum pietruit.

...relicve muncitoresti...

...tot mai sus...

Ploaia nu vrea sa o lase mai moale; trebuie sa scoatem pelerinele!

 In doua ore de la plecare, ajungem in golul alpin, refugiindu-ne apoi intr-o baraca unde consumam pranzul.

Marile varfuri, acoperite de ghetari, raman ascunse in ceata, dar, suntem totusi rasfatati cu viziunea mai multor creste zimtate pana in trei mii.

Urmam o mica creasta panoramica, al carui versant nordic blocheaza un masiv banc de ceata, apoi viram spre nord est, urcand lejer pe o poteca foarte larga.

Lakhiri e un mic sat, cumva in afara principalului flux turistic din zona, dar cu ale sale numeroase turnuri de aparare familiale, este unul dintre cele mai fotogenice.

 Din cei saptespe kilometri planificati pe azi, mai avem cam o treime, asa ca-l traversam de la vest spre est, urmand marcajul galben.

Un drum de tara ne scoate langa emisarul unui ghetar, foarte umflat de ploile  din ultimele zile.

Traseul e extrem de umed; deseori apa balteste sau siroieste pe poteca ce trebuie sa o parcurgem. Suntem uzi pana la os.

Cu toata oboseala, zambetul ne ramane intiparit pe fata.

...aveti cazare?...

Cina bogata si compania placuta ne fac sa uitam suferintele de peste zi...

...un pic de streching cu Steve...

 

Devoram o ultima bucata de khachapuri, un fel de palanet cu branza, servit la cina si pranz, apoi...la drum!

Plecam spre Adishi, binecuvantati de prezenta unui soare blajin ce ne mangaie timid, dar care se ascunde apoi brusc printre norii masivi ce- si revendica terenul.

Kilometri pe azi nu sunt prea multi, dar facem greseala de a ne aventura pe o varianta mult mai putin frecventata, sperand sa putem vedea mai bine peisajul de sus.

Din pacate, doua sute de metri mai sus, drumul forestier devine o poteca tot mai greu de deslusit prin vegetatie, disparand apoi brusc.

Vegetatia e foarte bogata si variata, cu multe, multe flori pe care incercam sa le fotografiem...

Ne deplasam pe curba de nivel, incercand sa identificam poteca principala, aflata undeva sub noi.

Pana la urma, pe ploaie, taiem panta in jos, pe firul unei vaiugi, gasind in final traseul clasic.

Ultimii doua sute de metri ne epuizeaza complet din cauza noroiului adanc ce incearca sa ne zadarniceasca inaintarea, a plantelor inalte si  a lipsei traseului.

Pe aici e deja mult mai usor!

Adishi e un mic sat de munte cu turnuri severe, izolat si...scump.

Practic fiecare casa e un guesthouse, un market sau un bar. Oamenii sunt destul de distanti, obisnuiti cu strainii carora le cer preturi de orase mari, pentru servicii ce lasa de dorit.

Coboram in sat, printre cladiri vechi si animale libere.

Traseul trece prin curtea unei case a caror proprietari ne saluta rezervati de pe prispa, apoi negociem pretul cazarii. Nu ne e usor, chiar daca il avem cu noi pe Denis, bun vorbitor de rusa care isi asuma responsabilitatea tratativelor.

Camera e simpla, cu pereti subtiri din lemn, dar pentru o noapte e tot ce avem nevoie.

Aron ma insoteste intr-o scurta plimbare prin sat.

Multe cladiri au crapaturi largi, de stau sa se darame, altele in schimb au fost demult abandonate...

Joska si Emmie, pusi la munca de Petra ce nu se mai desparte de ei. Feeling!

Gatim o cina rapida din rezervele strategice, apoi ne refugiem in paturi ca maine urmeaza ziua cea mai grea!

Plecam devreme, balbaindu-ne un pic pana gasim traseul potrivit.

Avem vreo sapte kilometri de facut pana in capatul vaii, in urcus lejer si prin gol alpin.

Satul se indeparteaza tot mai mult...

Limba unui ghetar incepe sa se desluseasca tot mai bine printre norii foarte josi. Dupa o ora buna de mars sustinut ajungem la locul in care emisarul ghetarului, rece si involburat, e intersectat de traseul nostru. Interesele economice locale impiedica constructia unui pod fix, astfel ca, in special in perioadele foarte ploioase sau in zilele extrem de calduroase (in care ghetarul se topeste mai mult), nivelul apei e ridicat. "Salvatorii" ce te ajuta sa treci raul calare sunt localnici intreprinzatori ce-si fixeaza pretul in mod aleatoriu...

Se poate trece si pe jos, prin apa super rece, dar noi optam pentru serviciul patruped...

Minutele de calarie sunt probabil cele mai scumpe vreodata de noi platite, dar aventura trebuia implinita!

Ii asteptam si pe ceilalti sa ne regrupam, apoi incepem lungul urcus spre saua de doua mii sapte sute. Viziunea asupra ghetarului e tot mai spectaculoasa.

Din cand in cand ne oprim sa admiram peisajul incontaminat.

Adishi e greu de identificat, undeva in capatul vaii.

 Un imens serac se prabuseste peste peretele de piatra starnind un enorm nor de praf alb, de particule inghetate. Sunetul e si el pe masura, starnind neliniste in Petra...nu te preocupa, e foarte departe!

Ajungem printre primii in sa, apoi ii asteptam pe ceilalti. Suntem vreo treizeci de trekkeri de diferite nationalitati: germanicii sunt pe primul loc ca numar cu reprezentanti din Austria, Elvetia si Germania, mai sunt si doi scotieni, niste tinere americance, un indian cu ghid georgian, un venezuelan din Sidney, un cuplu din Budapesta, un tata polonez cu doi copii, cativa rusofoni si noi.

Incercam sa coboram cat mai repede din calea norilor intunecati ce se apropie, dar poteca coboara in serpentine largi ce ne obliga sa ne intoarcem cand spre amonte, cand spre aval. Nu-i nimic, macar putem admira mai bine peisajul!

Dupa o ora de coborare, poteca se largeste putin, devenind un foarte rau drum de munte. Deplasarea ne e ingreunata doar de ploaia ce nu vrea sa ne crute, dar, din fericire, peisajul e magnific!

Ultimii kilometri devin un mars chinuitor...

Prima pensiune din micul sat Lalkhori ne devine refugiu pentru o noapte. Gazda noastra, Marina- o super isteata fata de treispe ani, vorbeste o engleza perfecta, ajutandu-si parintii in munca cu oaspetii. Asta nu o impiedica sa le arate alor nostri numeroasele animale din gospodarie, spre bucuria lui Aron.

Locul asta atat de simplu ni s-a parut cel mai ospitalier de pe tot parcursul. 

In dimineata ultimei zile de trekking, pe langa oboseala, ni se furiseaza si o lejera nostalgie in inimi...

Traseul pana in Ushguli are unspe kilometri, pe care-i parcurgem lent, in vreo patru ore.

La inceput urcam pe o panta lejera, sa ne indepartam de drumul din vale, traversand apoi un mic catun construit pe panta abrupta a muntelui.

De sus, valea e incantatoare!

Urcam pe un platou ierbos, cu multe flori, apoi o luam pe curba de nivel spre destinatia finala a traseului.

Ushguli...a devenit pentru noi sinonim cu alte mitice destinatii epice. Misterioase, indepartate si greu de ajuns...ca Timboctou, Samarkand, Ushuaia sau Ayers Rock...

Vremea buna ne permite sa ne bucuram de fiecare metru facut in ambientul asta magnific!

Dupa saizeci de kilometri facuti in patru zile, am ajuns, in sfarsit!

...ultimele dificultati...

In ultimii ani, Ushguli, satul aflat la altitudinea cea mai ridicata din Europa, la doua mii patru sute, a devenit extrem de popular printre turistii locali si straini.

Probabil ca, in momentul in care vor reusi sa modernizeze drumul de acces, turismul, deja infloritor dealtfel, v-a deveni singura sursa de venit al localnicilor...

Markus e irezistibil atras de tot ce are roti, rotite si motor...

...zona cea mai veche a asezarii, cu traditionale turnuri svanetiene...

La primul birt din sat Steve ne asteapta deja obosit de lupta impotriva unei enorme beri...Ii facem companie cu cate o inghetata ce ne aduce aminte de copilaria anilor optzeci...

Petra, asezata pe tronul, artistic realizat de un sculptor local...

...mijlocul de transport preferat de tinerii localnici ramane calul,,,

In unicul restaurant local ne rasfatam cu mancaruri demult uitate...

In timp ce copiii deseneaza cu Emmie in guesthouse, facem o plimbare in doi pe intortocheatele stradute, admirand cladirile ce au supravietuit atatea generatii...

In partea din amonte a satului, de pe dealul pe care zelosi credinciosi au construit o mica manastire, avem o priveliste de neuitat asupra ghetarului din fundul vaii.

...manastirea...

...satul vazut de sus...

Plimbarea ne e intrerupta de o ploaie intensa ce incepe brusc si care nu inceteaza nici peste noapte, ingrosand ingrijorator paraul deja mare din cauza ploilor din zilele anterioare.

Unul din turnurile cele mai panoramice ne atrage irezistibil.

Urcam cativa metri pe scara ingusta, admirand apoi partea veche de sat ce ni se asterne la picioare.

Sala de mese a unui guesthouse, dotata cu o soba pe lemne, ne e refugiu si loc de sfat...

Decizia finala o luam dupa ce consultam previziunile meteo: dupa masa ar trebui sa se opreasca ploaia, deci, plecam!

    Planul initial era sa coboram cu un taxi colectiv, dar, se pare ca strada a fost blocata de caderi de pietre, asa ca vom incerca sa coboram pana in primul sat aflat la vreo zece kilometri mai jos.

Plecam pe o ploaie ce incepe sa o lase incet mai moale, dandu-ne sperante...

In afara de Joska, Emmie si Steve, ni se alatura si un cuplu de austrieci.

Cam dupa doi kilometri de mars printre siroaiele de apa ce curg pe drum, ajungem la primii bolovani. Sunt enormi!

Trecem relativ usor, pe drumul sapat de raul tumultuos, insotiti de cativa caini fara stapan ce incearca parca sa ne ajute...

Impreuna ca micile paraiase ce se revarsa de pe versanti, bolovani, mici si mari se pravalesc la vale, fortandu-ne sa grabim pasul in zonele mai expuse.

...unde-i drumul?

...prabusiri...

Ca sa ne usuram traversarea, aruncam niste bolovani masivi in mica albie a unui tumultuos parau lateral...

Trecem apoi pe rand, ajutandu-ne reciproc

...putini kilometri, dar cu multi bolovani...

Admiram increduli forta distrugatoare a apei...

...tot mai jos...

In primul sat, negociem un microbuz ce ne duce alti zece kilometri, pana la un pod, subrezit de raul umflat.

Circulatia vehiculelor e imposibila in conditiile date, dar spre bucuria noastra, suntem lasati sa-l trecem pe jos.

Zece oameni ne inghesuim in bena unei dubite, in drum spre civilizatie...

Uschba...

Ajungem in camping spre seara, foarte obositi, asa ca decidem sa ramanem peste noapte si bine facem...Dimineata ne punem pe spalat infinitele haine pe care reusim apoi sa le uscam, intinzandu-le cam peste tot.

Dupa masa ne intalnim cu Joska si Emmie cu intentia sa vedem un fim facut in regiunea asta..."Dede".

Ne intindem pe comodele saltele, iar dupa o scurta introducere din partea gazdei, incepem vizionarea filmului.

"Dede" se concentreaza pe viata femeilor din comunitatile izolate ale regiunii "Svaneti" in care ne aflam. Traditiile ancestrale, in contradictie cu timpurile moderne, vin deseori respectate cu forta amenintarii sau a a armelor. Violenta intre familii ne elucideaza misterul turnurilor de protectie atat de des admirate in aceasta regiune...

Dormim la nord de oras, in locul in care am mai petrecut cateva nopti.

Printre boscheti, gasim oala ciuruita de proiectilele unor buni tintasi. V-a sfarsi intr-un tomberon apropiat, impreuna cu doi saci de gunoaie menajere.

Asteptam rabdatori finalul lucrarilor, uitandu-ne la un film preferat.

Ne luam ramas bun de la Karl Heinz, in continuare blocat din cauza defectiunii motorului, apoi plecam spre sud. La margine de oras luam un autostopist din Kurdistanul turc. Burhan, e un youtouber ce calatoreste de aproape un an. Feelingul pozitiv de la inceput ne face sa ne imbratisam. Pentru ca e Kurd. Autostopist. Suflet ratacitor. Liber.

...italian lunch!

Dormim pe malul marii, undeva intre Poti si Batumi, pe o plaja foarte murdara, sub atenta supraveghere a unei masini cu politisti simpatici.

Pe lungul drum spre capitala mestecam "piei de fructe", niste pelicule subtiri facute din fructe crude.

...pericole insolite...pe autostrada!

Facem o halta pentru pranz, langa o cocheta manastire cu calugari evlaviosi.

Decidem sa oprim la Uplistsikhe, parcand pentru noapte intr-un mic teren izolat, aproape de rau. O zi de odihna e binevenita dupa aproape cinci sute de kilometri facuti in traficul (cu) nebun(i) al Georgiei.

...ora artistica a inceput...

...si cateva opere din ultimele zile...

O rafala de kalashnikov rasuna in noapte, provocandu-ne neliniste, dar e sambata, iar georgienii se bucura de viata...

Uplistsikhe e un fel de Vardzia la scala mai mica. Vizitam muzeul, urmarind cu atentie filmul proiectat pe unul din pereti. E un documentar interesant ce prezinta istoria locului, cu subtitrare in engleza. Nu e mare lucru ca nu prea are exponate, dar fimul asta ne ajuta sa intelegem mai bine cine? de ce? cand? unde?

...amforele expuse confirma anticele radacini georgiene ale enologiei...

Tunelul secret de acces la rau e partea cea mai spectaculoasa a sitului.

...in rest...Vardzia e mult mai vast ca si numar de incaperi, complexitate si spectaculozitate.

De pe o mica terasa, admiram lunca raului in care am dormit.

Plecam devreme spre capitala, ca nu stim cat e de mare si cum v-a fi traficul. Pe Emmie si Joska ii lasam intr-o parcare, in centrul vechi, apoi dam o raita intr-un centru comercial, in cautarea cadoului perfect pentru Petra, dar nimerim in bazarul de aur al orasului...

...nu e chiar pe placul nostru, asa ca plecam fara sa fi luat nimic...

O scurta plimbare ne e suficienta sa ne reaminteasca ca...nu ne plac orasele mari.

Statuia aurita a lui Sf. Gheorghe, protectorul tarii, domina Piata Libertatii din centrul capitalei.

Atat noi, cat si copiii preferam spatiile deschise, asa ca facem o pauza lunga intr-un skate park sa-i admiram pe curajosii exhibitionisti.

Dormim intr-o parcare uriasa, langa centrul vechi al orasului si in imediata vecinatate a parcului in care sa afla skate parkul. Somnul ne e continu perturbat de un grup de tineri artisti ce canta in parc, nu prea departe de Hope. Nu sunt obisnuitii betivi ce canta in gura mare; au mult stil in plus, dar raman pana pe la doua noaptea...

Azi, Petra implineste zece ani, asa ca uitam de nesomnul de azi noapte. Umflam baloane, scoatem masa si scaunele...ne pregatim pentru invitati.

...fascinantul Potter...

...castelul nu e chiar usor de construit...

Joska si Emmie ne surprind cu un delicios tort de fructe.

Dupa ce soseste Steve, il taiem pe cel cu caramel...

Prietenie...

...la povesti...

Al treilea vine sacrificat doar dupa sosirea lui Lyonel, France, Valentin si Manu...

Karl Heinz e si el prezent...

..."batranii"...

Cheful se termina destul de tarziu, apoi mai trebuie sa-l ducem si pe Karl Heinz inapoi la parcarea in care e stationat. Se intuneca de-a binelea pe cand ajungem in apropierea lacului langa care ne asteapta Lyonel si familia, dar, pe intuneric, nu reusim sa gasim strada cea mai usoara pentru noi, asa ca dormim intr-o mica parcare linistita, la doar un kilometru de prietenii ce ne asteptau cu bere rece in frigider.

Curatam filtrul de apa al pompei ce se incapataneaza sa nu functioneze, apoi ne despartim un pic tristi. Ei merg spre vest. iar noi spre nord. Drum bun prieteni dragi, ne vedem pe alte meleaguri!

Transcaucazianul e principala artera rutiera ce leaga Georgia de Rusia. De-alungul ei, o salba de manastiri au fost construite. Ca marturie a evlaviei si credintei georgienilor.

De pe un tanc stancos ce domina valea adanca de dedesubt, izolata manastire Jvari ne surprinde prin delicatete.

Coborati in localitatea de la poalele dealului, vizitam o maestuoasa catedrala: Svetitskhoveli. Drumul de acces pietonal e canalizat prin cateva stradute stramte, pe laturile carora, zeci de vanzatori ofera suveniruri razletilor vizitatori.

... churchkhela...un dulce tipic georgian cu multa nuca ce nu ne prea convinge...

...mai tarziu ne v-a parea rau ca nu am luat un covor cu modele taranesti...

...ca de obicei de-alungul istoriei, bisericile au devenit fulcrum al nationalismului local....

...nu am elucidat inca misterul bratelor laterale lasate ale crucilor georgiene...

...vinul era la mare pret si in randul calugarilor...

Multi kilometri mai la nord, o noua biserica fortificata: Anauri.

Ziduri masive protejau biserica.

Zeci de kilometri mai sus, pe strada ce se avanta printre creste, obositi de navigatia printre numeroasele camioane, oprim intr-o parcare din care se urca la un monument unic, de origini sovietice, dedicat prieteniei dintre popoarele rus si georgian.

Frescele prezinta traditii si arhitecturi tipice celor doua popoare.

Bineanteles ca nu exista nici o referire la teritoriile ocupate de rusi in nord si nordvest..Abhazia si Osetia de Sud apar ca parte integranta a Georgiei, dar, de facto, apartin Rusiei de mai bine de zece ani...

Trecem pe versantul nordic al Caucazului, printr-un pas ce ne aminteste de Transfagarasan

O scurta oprire pentru a admira o enorma depunere de carbonat de calciu, asemanatoare cu cea de la Pamukale, apoi plecam spre destinatia finala de azi: Stepantsminda.

Dormim nederanjati, intr-un mic petec de padure din centrul orasului, apoi urcam pe un drum nemilos de abrupt si pietros, pana in partea superioara a localitatii, prezentandu-ne la intrarea intr-o parcare privata, spre marea mirare a proprietarului.

Parcam pe Hope, priponindu-i rotile cu bolovani ca sa nu plece la plimbare, apoi il abandonam temporar pentru a urca la o manastire construita pe un varf stancos ce domina valea.

Alegem traseul mai lung si mai putin abrupt, ce urmareste o vale sugestiva purtandu-ne gradual spre manastirea Gergeti Trinity.

Poteca ingusta ocoleste ruinele unui turn circular, atacand apoi panta mai accentuata.

Din pacate, varful Kazbeghi e acoperit  de nori, astfel ca reusim sa vedem doar infinitele pasuni montane.

...aproape sus...

...printesa...

Locul de cult, bine intretinut si curat, pare a fi activ, cu cativa calugari ce tin sa se respecte regulile locului: tinuta decenta, adica bratele si picioarele acoperite cu fustele alese dintr-un cos, iar in interior fotografiatul e strict interzis. Nici p referire la masti si boala ce ne macina mental planeta...

O veche icoana de argint batut ne intampina intr-o nisa de langa intrare.

...admiram peisajul...

...sa fie oare o fereastra?

Coboram pe direct, pe panta abrupta, spre parcarea in care ne asteapte camperul.

Apa nu e o problema in partea asta de lume...

La cativa kilometri in aval, intr-un loc fara constructii, un  izvor de apa minerala carbogazoaza, surprinzator de buna ne convinge sa ramanem.

 In acelasi loc mai sunt campati doi germanici calatori pe biciclete si doua campere, un tip german si o familie de polonezi cu trei copii. Ai nostri se imbaieaza indelung cu polonezii in piscina cu apa minerala, intr-un decor de exceptie.

Spalam si o sumedenie de haine cu apa minerala. Merge si asa!

Forfota mare a localnicilor ce vin la piscina ne determina sa ne mutam intr-o vale laterala, mai linistita.

Crestele din spate reprezinta si granita cu Rusia, astfel ca zona e considerata sensibila. Ca sa facem doua fotografii trebuie sa cerem permisiunea militarilor din zona...

...marturie de credinta...

Dimineata, il lasam pe Hope in paza unui gigant dintr-o rasa caucaziana cu urechile si coada taiate, apoi o apucam pe vale in sus, pe un drum montan.

Urmam raul, printr-un defileu extrem de spectaculos.

La baza coloanelor de bazalt, mai multe izvoare bogate isi revarsa apa creand cascade spectaculoase.

...parca admiram orga unei catedrale...naturale.

Dupa vreo cinci kilometri, valea se largeste, intr-o zona cu multe izvoare ce au depus carbonat de calciu in suprafata. Fierul da culoare travertinului, facandu-l mai interesant.

 

Traversam paraul pentru a accede la poteca ce ne duce spre destinatia de azi.

Urcam niste scari facute din cauciucuri vechi, urmand apoi curba de nivel, de-alungul raului.

Apa lacului Abano e minerala si carbogazoasa. Vedem bulele de gaz, nociv dealtfel pentru animale, ce se ridica spre oglinda apei. Albia emisarului e rosiatica, din cauza unui izvor feruginos.

...bulbuci...

O eleganta floare de munte ne atrage atentia...

...fericire...

Sfantul Gheorghe- atotprezent in tara.

Ne mutam vreo zece kilometri in aval, pe valea principala, pana intr-un satuc din care plecam pentru o noua excursie. Mult mai scurta de data asta.

Urcam pe versant, aproape de firul unui parau pe care o superba cascada se ascunde, atragandu-ne ca un magnet.

 Nu e departe.

La baza cascadei, intalnim familia de polonezi cu care facusem cunostinta deunazi, spre bucuria copiilor.

Aron a adus prosopul degeaba...apa e prea rece pentru baie.

Ne alaturam polonezilor, intr-o locatie superba, sperand ca maine sa putem vedea varful Kazbeghi, cel mai inalt din zona.

Kazbeghi, e un superb cinci miar ce ne impresioneaza. Din pacate un mic nor ne impiedica sa vedem varful, dar e bine si asa!

Locul asta superb e cunoscut si de localnici...

Azi noapte, cinci sau sase masini incarcate cu chefangii de-ai locului s-au instalat in apropiere...cu chiote si muzica, rafale de kalasnikov si claxoane zgomotoase la plecare, pe cand treceau pe langa noi...

...din pacate au uitat sa adune ramasitele cinei...

...imbecilii!

Ne luam ramas bun de la polonezi si de la tovarasul lor de drum germanic, luand calea capitalei.Am vrea za ajungem din nordul extrem, pana in sud, langa granita cu Azerbaijanul,cale de peste doua sute de kilometri.

Nu e usor, din cauza vacilor ce invadeaza periodic carosabilul si a camioanelor rusesti "Kamaz", super incarcate ce se misca in ritm de melc...

...trecem din nou pasul montan, coborand apoi spre Tbilisi pe soseaua aglomerata.

Odata depasita capitala, cotim spre o zona deluroasa superba, dar  cu temperaturi ce ne fac sa regretam transhumanta facuta.

 David Gareja e o manastire ortodoxa georgiana situata la capat de drum, in imediata vecinatate a frontierei cu Azerbaijanul. O chilie mai inalta e accesibila doar parcurgand o poteca ce intra putin in teritoriul tarii vecine. Din pacate momentan e inchisa din cauza tensiunilor avute cu tara vecina.

Chiliile sapate in stanca sunt off limits fiind inca locuite de sputnici invizibili (noua).

Lumanarile superb mirositoare, facute cu ceara de albine vin aprinse in incinta micii biserici .

Cum sa nu-l cauti (si sa-l gasesti) pe Dumnezeu intr-un loc izolat ca asta?

Un drum laturalnic ce duce spre o alta manastire nu e facut pentru noi , asa ca ne intoarcem sa dormim in parcarea initiala, unde ne instalam pentru noapte.

Stratele de argile colorate, vizibile undeva sub noi ne atreg ca un magnet, dar strada e plina de pericole...

...probabil, cu soare, culorile stratelor ar fi mult mai impresionante...

Noaptea e racoroasa si linistita, iar locul pustiu, astfel ca ne trezim odihniti...

...tractorul ruginit din mijlocul campului e deja in teritoriu azer...

Depasim unul la fel de antic, apoi intram in strada principala ce ne v-a duce spre est.

O imensa reclama vazuta pe drum, ne imbie sa oprim la o enoteca.

Un grup de turisti rusi isi aleg vinul suvenir, apoi e randul lui Ilus la degustare...

Chacha, traditionalul coniac georgian, pe care nu il vom degusta insa...

Pana la urma decidem sa luam cateva sticle dintr-unul sec, foarte parfumat, dar si unul dulceag.

Oprim si intr-o parcare devenita piata de zarzavaturi, sa ne reamprospatam proviziile.

Dupa o suta de kilometri facuti pe un drum cu multe curbe, oprim la o manastire am prea aglomerata.

Prea bine intretinuta, prea noua si stralucitoare, pentru gusturile noastre!

Trecem cu greu printr-o ingusta poarta antica, apoi facem cativa pasi pe crenelulire ce inconjurau orasul.

In timp ce umplu rezervorul, baietii se racoresc intr-un halau cu apa nu prea curata.

Painea georgiana, intotdeauna proaspata, deseori calda, ne e pe placul tuturor...

Parcam in marginea unui sat de munte, la limita unui parc national, aflat pe granita cu Rusia, in coltul sud estic cel mai indepartat al tarii. Numerosii localnici veniti sa faca picnic si baie ii inspira si pe ai nostri...

Chefangiii din parcare pleaca pe rand cu muzica duduindu-le in urechi si alcoolul pulsandu-le prin vene... Peste noapte ramanem singuri...din fericire.

Durata traseului  pe care vrem sa-l facem e de trei ore, dar  speram sa fim mai rapizi, avand in vedere  ca distanta e de doar cinci kilometri.

Cam tot traseul urmeaza firul apei, prin padurea luxurianta.

Enormii copaci ce se intind spre cer sunt invaluiti de nesfarsite ramusoare de iedera, in timp ce tufisurile dese si ferigile sunt decise sa ne ingreuneze inaintarea.

Chiar daca suntem departe atat de Marea Neagra, cat si de Marea Caspica, la poalele Caucazului oriental, climatul e subtropical, cu vegetatie riguroasa  si variata.

Urmam traseul marcat cu banda albastra, pe o poteca nu prea buna.

O scurta pauza sa ne adunam fortele, apoi...din nou la drum!

Trebuie sa trecem de mai multe ori prin parau.

Superba cascada, destinatia noastra, ne apare brusc in fata ochilor.

Patruzeci de metri de cadere libera ii dau masei de apa o forta extraordinara, simtita deja de departe sub forma unui vant rece ce incearca sa ne zadarniceasca inaintarea.

O baie, intr-unul din numeroasele bazine naturale, ne mai racoreste putin...

Ne intoarcem pe acelasi traseu, profitand de apa...

Dupa masa, ne intoarcem in Tbilisi, in parcarea zgomotoasa de langa skate park.

Ne dam intalnire cu Emmie si Joska langa un pod de unde-i luam dupa o traversare aventuroasa a autostrazii cu rucsacii in spate. In urmatoarele doua saptamani vom calatori impreuna prin Armenia, spre bucuria noastra a tuturor. 

Prin traficul nebun al capitalei georgiene, un sofer imi face semn ca avem pana...din nou! Bineanteles ca e vorba de aceeasi roata posterioara ce a avut deja jeanta sudata de doua ori. Gasim un loc cam la un kilometru in care sa putem opri sa umflam cauciucul dezumflat.

Ridicam roata cu cricul turcesc, ca sa fie compresorul mai eficient, apoi plecam spre vest, spre granita cu Armenia, verificand de cateva ori roata. Tine, dar v-a trebui sa oprim sa o reparam.

 

Identificam crapatura rau sudata, iar pentru modica suma de trei euro jumate, un tacut, dar simpatic mecanic ne schimba jeanta cu cea de la roata de rezerva.

Dormim pe malul celui mai mare lac georgian, langa o manastire.

Profitam de ocazie pentru a avea o lectie de germana cu Emmie, apoi, dupa masa, plecam spre granita cu Armenia. Speram sa putem trece fara prea multe probleme! Inshallah!