Centrul si estul Turciei

 O plaja nesfarsita de un alb orbitor si o apa de un albastru neobisnuit ne intampina odata parcati langa plaja principala a lacului Salda. 

Ne echipam de baie, dar spre marea si neplacuta surpriza, accesul pe plaja propriu zisa e inechivocabil oprit de un sir de stalpi de lemn uniti de o funie. Totul e ordonat si curat, asa ca nici nu ne gandim la nerespectarea regulii, preferam mai degraba sa mai mergem cativa kilometri pe ingustul drum ce ocoleste lacul, pana intr-o zona mai umbroasa, cu tufisuri si copaci, unde ne instalam, in compania catorva vanuri si automobile turcesti.

O binemeritata odihna e aprobata de toti, asa ca decretam o pauza de doua nopti. Plaja e departe, dar asta nu-i impiedica pe copii sa-si gaseasca propria poteca printre tufisuri si plantele ierboase tepoase, pana la apa mica, cu fund namolos in care se imbaie in nestire. Se intorc apoi, cu pielea acoperita de lungi pete de namol uscat pe care incercam sa le indepartam cu dusul extern din dotare. Am fi vrut sa facem un foc, dar o neasteptat de puternica ploaie ne zadarniceste planurile, ba ne si sperie cu o grindina cam cat mazarea ce ne bate in tavan pentru mai bine de un sfert de ora, obligandu-ne sa ramanem inauntru pentru restul dupamiezii.

 Ne ocupam timpul cu marea recapitulare finala, un film si cearta aferenta alegerii acestuia...

Dimineata plecarii ne rezerva o alta mica dovada de ospitalitate, sub forma unei lungi, dar, din pacate,  ingreunate discutii avute cu un cuplu de turci din Istanbul ce calatoresc pentru sase luni prin superba lor tara. Multumim! Oprim la un izvor cu un jet de apa nu prea generos, apoi ocolim lacul admirandu-i superbele culori accentuate de soarele orbitor. Facem si o halta la o plaja unde intalnim, pe de-acum binecunoscutele familii de turci venite la picnic si baie.

Directia generala de urmat de acum incolo v-a fi cea a orientului etern atragator, dar amagitor; fascinant amestec de exotism, traditii, gusturi si mirosuri cu un magnetism aparte.

Trecem vreo doua creste montane pe strada noua cu doua benzi, aproape pustie, apoi ne dam seama ca destinatia aleasa e prea departe ca sa ajungem pe lumina. Gasim astfel un alt loc ce ni se pare potrivit, aflat in apropiere: parcarea unui mic parc national aflat langa un lac nu prea mare. Odata intrati pe poarta ce delimiteaza zona protejata , o doamna apare din neant, fluturand un cotor de bilete din care ne inmaneaza doua. Sunt valabile pentru a vizita parcul si micul muzeu, dar ne dau si posibilitatea sa ramanem peste noapte. O scurta plimbare prin apropiere, intrerupta de o intensa ploaie de vara, ne incuriozeaza.

Auzim, dar nu vedem, o multime de vietati, in special broaste si pasari, ce-si interpreteaza concertul seral, nederanjate. Ramane pe maine sa exploram mai amanuntit poteca circulara din mica peninsula protejata!

Peste noapte, placutul aer racoros ne reaminteste ca suntem deja pe platoul anatolian, pe la vreo o mie de metri altitudine.

Ne trezim de dimineata sa spalam haine  cu apa din micul izvor din parcare. Pe cand se scoala si copiii, rufele sunt deja mangaiate de soare, intinse fiind pe un gard metalic de langa Hope. 

O scurta vizita la cladirea muzeului ne confirma bogatia avifaunei locale, pe care incercam apoi sa o descoperim imbucand poteca panoramica lunga trei kilometri.

 Urmarim malul, prin stufaris si padure, fascinati de matusalemicii fagi scorburosi ce  puncteaza regulat traseul. Ii imbratisam, catarandu-ne apoi pe ramurile groase sau explorandu-le maruntaiele innegrite.

Suntem cam galagiosi, de speriem majoritatea inaripatelor ce se indeparteaza in stoluri, deranjate. 

Reusim totusi sa vedem cateva cu binoclul, prin frunzisul des, in timp ce inoata in cautarea hranei. 

Au capul ornat de un penaj rosu aprins din care iasa doua pene verzi mai lungi, curbate elegant spre spate. Poteca curbeaza spre interior, inspre un inalt turn de observare de pe un delusor, la care ajungem excitati de priveliste. 

Urcam la nivelul cel mai inalt, de unde se vede bine intreaga intindere a lacului, cu peninsula protejata si muntii din imprejurimi. 

Ne intoarcem la Hope, facand un scurt ocol, printre bombanelile nemultumite ale copiilor ce ar fi vrut sa  mergem mai repede acasa.

Pe la ora amiezii, facem o halta pe o margine de drum sa-si faca Aron lectia de muzica, apoi ne delectam cu un gratar organizat ad hoc. Copiii, deveniti specialisti in ale focului, pregatesc tot, de la adunatul lemnelor si pana la gatit. Multumim si pofta buna!

Oprim mai incolo, langa niste campuri de trandafiri cu flori roz pe care, cateva femei imbracate traditional, le culeg cu precizie si rapiditate. 

 

Imi raspund zambind la intrebarile naive, confirmandu-mi ca petalele cu greu culese vor deveni aroma pentru uz alimentar, in special pentru rahat, sau vor sfarsi in parfumurile atat de mult folosite aici in Turcia. Din pacate, o intensa ploaie de vara, cu stropi grasi, ne intrerupe conversatia, facandu-ne sa fugim care incotro. Odata reantors la Hope, trebuie sa ma schimb complet in urma dusului, involuntar facut. 

Pana la lacul Beysehir mai avem  peste o suta de kilometri, pe o vreme de pomina. Fulgere puternice lumineaza orizontul dealtfel intunecat de nori negri, amenintatori, iar temperatura scade brusc, provocand aburirea parbrizului de trebuie sa reduc si mai mult viteza. Din fericire iesim repede de sub norul suparat, lasandu-l in urma cu masiva lui incarcatura acvatica.  E dupamasa tarziu pe cand intrezarim lacul, undeva departe la orizont. Oprim la un turn de observatie inalt vreo zece metri,de pe platforma caruia se vede bine conturul lacului, insulitele si plajele acestuia.

Vantul rece, ce nu a incetat sa bata, ne obliga sa ne refugiem in camper. Ultimii kilometri ocolesc malul sudic al giganticului lac, curbandu-se apoi spre o mica peninsula din vecinatatea unei plaje. Surpriza ne asteapta aproape de sfarsitul drumului, sub forma unei bariere...Platim taxa de parcare pentru plaja mult prea amenajata pentru gusturile noastre, instalandu-ne apoi pe un promontoriu, langa un mic punct de belvedere. 

 

 

Prietenii nostri francezi ce calatoresc cu camionul sunt foarte aproape. Ii sunam si ne dam intalnire undeva mai in sud la o pestera. Ajungem primii, dar strada de acces e inchisa, astfel ca renuntam dezamagiti. Facem in schimb o scurta vizita unui satuc cu arhitectura traditionala. Zidurile de piatra sunt intarite cu grinzi inglobate in constructie, lasate la vedere, dar adevarata atractie o reprezinta balcoanele inchise cu leaturi de lemn delicat sculptate cu motive geometrice si florale.

Pana la locul de dormit il urmam pe Lyonel pe o strada de pamant batatorit care, in doar cativa kilometri ne duce  intr-o vale plata, probabil un fund de lac, acoperit de iarba uscata. Versantii ce o limiteaza sunt inverziti de paduri neatinse, ceea ce ne face sa asemuim locul cu stepele mongole. In zona asta, dupa destramarea Imperiului Otoman, unii din fostii soldati si-au eliberat caii, nemaiavand nevoie de ei. Intr-un documentar vazut pe net, numarul lor era aproximat la vreo opt sute. Singurii cai vazuti de noi insa in departare nu pareau a fi foarte salbateci...

...locul e perfect pentru probele de zbor cu drona lui Valentin...

Seara, langa foc, suntem vizitati de doi pastori locali ce se ofera sa ne faca cumparaturile in satul cel mai apropiat. Comunicarea e lunga si dificila, limitata la cele cateva cuvinte cunoscute de noi in turca...

La vreo cincizeci de kilometri, vizitam impreuna, galeriile inguste si despuiate ale unei pesteri. 

Urmeaza o alta seara cu foc  si povesti, ascunsi in natura. 

Konya e orasul lui Mevlana, fondatorul sectei dervisilor rotitori. Vroiam sa vedem una din reprezentarile regulate, dar Franc si Murielle ne trimit un mesaj prin care ne confirma anularea acestora. Intram totusi in oras, dar reusim sa vizitam doar moscheea centrala, ca erau toate inchise...

 Continuam pana la Catalhoyuk, o mica localitate pierduta printre campuri agricole, iesita din anonimat in urma descoperirii primei asezari stabile cu caracter urban din istorie.

 Vizitam situl pazit de un paznic simpatic, urmand o poteca circulara. Mai intai intram in casele rectangulare construite cu scop didactic, pe baza descoperirilor controversate facute de un arheolog englez. Urcam apoi pe cele doua dealuri sa vedem sapaturile propriu zise.

Nu ne e greu sa ne orientam, cele doua acoperisuri de protectie ne sunt ghizi.

 Bineanteles ca in situ nu a ramas prea mult din zidurile de chirpici, dar reusim totusi sa ne orientam printre numerosii saci de nisip ce intaresc fragilele structuri, cat sa "ghicim", cu ajutorul explicatiilor, destinatia cladirilor ingramadite. 

Plecam, impresionati de vechimea sitului si de importanta acestuia. Nu mai avem mult pana la locul in care se gasesc Lyonel si familia. Au parcat pe marginea unui crater vulcanic, in natura. Ne pozitionam langa ei dupa ce urcam cu greu o panta de drum nisipos. 

Mai jos un mic van cu numere de germania si un motociclist ce doarme in cort ne sunt vecini. Ii vom vizita mai tarziu...Facem cunostinta: centaurul e un scotian pe nume Steve, fost prof de engleza, calator de cursa lunga. Cel de-al doilea e Carl Heinz, legendar aventurier german ce a trait vreo treizeci de ani prin Africa. L-am cunoscut din povestile lui Ralph inca din Tafraoute, din Maroc. Acolo nu am reusit sa vorbim...nu-i nimic, o vom face cu siguranta in urmatoarele zile! Cat de mica e lumea!

Seara stau pana tarziu in mansarda cu lumina aprinsa si geamul deschis. Pe la zece seara, aud trei pocnituri in departare in succesiune rapida...pac,pac...pac. Le aude si Aron dar nu le dam prea multa importanta, dormind linistiti...Dimineata, Steve urca dealul in costumul de motociclist. Pe fata are intiparita o expresie grava, apoi ni se confeseaza...ieri seara, o masina a dat ocol locului in care era campat, iar cineva din interior a tras trei salve de pistol in directia noastra...aha, deci asta erau pocniturile de ieri! Catalogam evenimentul ca unul izolat, cauzat probabil de un abuz de alcool...bine ca nu a avut repercusiuni!

Craterul central ne atrage in mod irezistibil, asa ca ascultam chemarea vocii interioare si plecam sa-l urcam. Treaba e extrem de simpla...la inceput. Avem de coborat versantul nisipos abrupt pe o poteca ce se curbeaza spre dreapta, admirand doar micile conuri aflate pe fundul fostului lac inelar.

  Odata coborati, terenul e un pic mai moale, dar reusim sa inaintam repede, neavand obstacole.

Dificultatea creste mult cand incepem urcusul conului interior, deseori, din doi-trei pasi facuti in sus, alunecam unul inapoi in nisipul vulcanic fin.

Din varf, studiem interiorul surpat al craterului central. Oare te vei trezi vreodata din somnul, aparent linistit,  vulcanule?

Karl-Heinz si Steve se pregatesc de plecare, adunandu-si lucrurile, asa ca o facem si noi, lasandu-i pe Lyonel si familia. Valentin are de studiat...

Caravanseraiul din Sultanhani ne stimuleaza imaginatia... cate caravane i-au trecut oare pragul? Cate istorii s-au povestit in curtea centrala, ce schimburi comerciale, intrigi si comploturi s-au planuit aici?

La o ora de condus, cam vreo cincizeci de kilometri, adica o zi de marsaluit pentru caravane, ajungem la un alt caravanserai, intr-un mic sat uitat de fermentul adus de strazile in rapida modernizare...

Prin poarta inchisa, facem o fotografie a curtii interioare dezordonate, apoi ii dam ocol sub amenintarea unui feroce caine, cu greu tinut in frau de un zambitor copilandru local.

De aici, mitica Capadocie nu e foarte departe...primele formatiuni intalnite sunt insirate parca pe marginea drumului.

... complexul manastirii Selime.

E deja dupamasa tarziu, asa ca nu oprim sa vizitam locul, chiar daca ne atrage foarte mult, dar avem prieteni ce ne asteapta la cativa kilometri.

Ne instalam in spatele camionului albastru al elvetienilor intalniti deja in sudul Peloponezului, apoi salutam si pe ceilalti, aflati mai jos...ne dam seama ca-i cunoastem deja pe toti. Revederea e entuziasmanta, dar...

...bazinul cu apa termala ne atrage mai mult. Nu rezistam tentatiei!

La prima ora a diminetii, Steve, reuseste sa-si racoleze victimele pentru o scurta, dar foarte apreciata sedinta de streching...

Ziua trece cu povesti, bai infinite in apa fierbinte si o scurta plimbare facuta pe dealurile din jur.

Faleza abrupta de deasupra satului ne permite sa studiem peisajul de sus. Se vad foarte bine stratele de tuf vulcanic in care au fost sapate locuintele si bisericile protocrestine din regiune.

...la orizont identificam si responsabilul... vulcanul Hasan.

Ziua incepe din nou cu miscare, sub indrumarea atenta a maestrului Steve.

Azi e zi de despartire, dar stim ca ne vom revedea in curand. Mergem un pic mai spre sud, sa vizitam valea Ihlara cu a sa superba colectie de biserici sapate in roca. Oprim la intrarea in aval, intr-o parcare aglomerata si agitata. E locul in care norocosii cu excursiile organizate, iasa din defileu. In imedeata vecinatate a raului, o multime de restaurante incearca sa-si atraga clientii imprastiind in eter mirosuri ademenitoare. Noi rezistam tentatiei, imbucand ceva ascunsi in camper, apoi, plecam la drum, sub amentarea unui nor intunecat.

...interes...

Poteca principala urmeaza firul vaii, dar bisericile sa afla la capatul unor diramatii care trebuiesc urcate!

Pentru efortul depus ne consolam cu superba priveliste asupra defileului.

Dupa fiecare curba o noua surpriza ne asteapta!

Odata depasite obisnuitele reclamatii de inceput ale copiilor, plimbarea devine plina de noi descoperiri, iar cotloanele prafuite, prost sau deloc iluminate si atmosfera, sunt un stimul irezistibil...

In mai multe locuri, profitand de racoarea raului, localnici intreprinzatori au amenajat direct peste apa, superbe foisoare in care oaspetii se pot tolani pe covoare si perne, odihnindu-se sau band un ceai dupa efortul depus. Din pacate nu avem timp sa ramanem si noi, caci am vrea sa vizitam azi si complexul catedralei Selime, pentru care e valabil biletul de intrare deja platit. Ne grabim deci, intr-acolo.

Suntem impresionati de marimea locului. E foarte probabil sa fi trait mii de persoane in sutele de locuinte sapate in tuf.

De pe terasa panoramica aflata in partea de sus, spre surprinderea si bucuria copiilor, identificam camionul lui Lyonel, ascuns in spatele unor conuri izolate.

Vizita devine o alergatura, ca sa-i putem saluta cat mai curand!

Din situl arheologic vizitat, iesim in graba, indreptandu-ne spre locul salbatec in care-si alesesera bivuacul prietenii nostri. Urcam o panta nisipoasa deosebit de abrupta, oprind langa ei, spre surprinderea generala.

Copiii dispar imediat prin labirintul de tuf, decisi sa exploreze zona, iar noi, parintii ne punem pe taclale. Lyonel se lasa convins cu greutate sa schimbe locul si sa vina la apele termale, dar o face de dragul lui Manu si al lui Valentin, pierduti prin labirintul de roca...

Aron reuseste sa coboare cu greu de pe conul urcat cu dezinvoltura, sub atenta supraveghere a lui Markus si Valentin...

Seara trece repede, impartita intre baia termala si povesti cu placuta companie. Ne despartim a doua zi, stiind ca ne vom revedea in zona Urgup.  

In drum spre cele doua orase subterane, traversam infinite terenuri cultivate cu grau.

O scurta oprire la un lac format in craterul unui vulcan ne reaminteste ca suntem intr-o zona ce pastreaza urmele unui puternic vulcanism.

Orasul subteran Derinkuyu ne dezamageste putin prin lipsa clara a semnaleticii subterane. Suntem nevoiti sa ne intoarcem de mai multe ori prin tunelurile inguste sa verificam directia si nivelele deja vizitate. Din cele zece etaje descoperite, din pacate doar patru sunt accesibile publicului...

In perioada de apogeu al dezvoltarii, in tunelele si incaperile intunecoase, peste o suta de mii de persoane puteau sa traiasca izolati de exterior, in totala autonomie si siguranta! Un fel de bunker bine gandit, cu canale de aerisire, rezerve de alimente si apa, dar si numeroase biserici.

Coridoarele inguste erau usor de inchis rotind aceste porti masive in forma de roata.

In cel de-al doilea oras aflat nu departe de primul, intru insotit doar de Aron. Roca si stilul de constructie sunt aceleasi, dar iluminarea mai eficienta si mai moderna ne-au facut sa apreciem mai mult acest sit! judecati si voi, dupa ce le veti vizita pe amandoua!

Alegem o parcare panoramica ca si loc de bivuac, aflata deasupra unei vai cu formatiuni falice, sugestiv denumita "Love Valley". Spre marea noastra surprindere in acelasi loc s-au adunat mai multi calatori pe care-i cunoastem deja: Steve, Karl Heinz, Frank si Murielle, dar si altii pe care nu-i mai vazusem si cu care facem cunostinta: Denis si Katerina din Germania.

Apusul si rasaritul in locul asta sunt feerice. O stim si noi, dar si nenumaratii vizitatori veniti dis de dimineata sa admire rasaritul si baloanele. 

A baloanele!  Capadocia e unul din locurile cele mai bune din lume in care sa zbori cu balonul, iar cu pandemia in vigoare, preturile au coborat la un minim istoric!

Pe la cinci suntem si noi in picioare sa admiram spectacolul.

Numaram mai bine de optzeci, dar in vremurile bune, ne asigura localnicii, se pot numara si de trei ori mai multe!

Pentru noi a fost incredibil!

...Katerina pe post de profa de Germana. Multumim!

Aron isi expune rezultatul muncii...pranzul e asigurat!

Il insoteste apoi pe Frank, intr-o actiune de salvare pana la urma inutila...

Cu Karl Heinz. Un salut calduros, prietenilor comuni!

La apus, ne adunam in jurul unei spontane mese comune. Rezervele de bere si vin vor scadea ingrijorator...

O noua dimineata, acelasi spectacol!

...impresionant chiar si pentru veteranul Karl Heinz...

Dupa scoala, ne delectam cu un superb joc mediteranean: bocce!

Dimineata asta, vantul si-a schimbat directia...bate spre noi!

Baloanele coboara in vaile din jur, iar noi le studiem atenti, de la o aruncatura de bat!

...parca tot mai multe si mai colorate!

Cateva trec la doar cativa centimetri de Hope, aterizand in parcare.

...manevrele de readucere la sol nu sunt usoare...

...dar unii piloti sunt adevarati maestri, aterizand direct pe remorca ce-i asteapta!

Despartiri...drum bun, oameni!

Faik, motociclistul curd cunoscut deunazi prin intermediul lui Frank, ne aduce niste harti turistice ale zonei, surprinzandu-ne si cu o cartulie despre Capadocia.Multumim!

 Sub indrumarea Petrei ce facuse si ieri acest traseu cu familia de vecini francezi, coboram in "Love Valley".

Si din apropiere, formatiunile sunt spectaculoase!

Traversam un mic camp viticol, minunandu-ne.

Azi e foarte, foarte cald!

Urcam cu greu spre formatiunile falice...

...acum se vede de ce au numit-o "Love Valley"?

Urcam inapoi pe platoul somital, de unde cuprindem cu privirea, intreaga vale.

...nici Markus nu se lasa mai prejos!

Facem dus, afara, cu apa rece, care numai rece nu e!

...la taclale cu neobositul Karl Heinz.

Pentru urmatoarele opt nopti, decidem sa mergem intr-un camping sa putem pregati examenul copiilor.

Suntem vreo saptespe in grupul ce a rezervat tura cu balonul de azi! 

Ne trezim foarte de dimineata, iesim in fata campingului, iar pe la patru jumate, impreuna cu alti participanti la petrecere, suntem dusi pe un imens camp de pe care urmeaza sa decolam. Vremea insa nu e buna, astfel ca trebuie sa asteptam. Mult, ca statia meteorologica care trebuie sa dea liber zborurilor, inca nu a transmis indicatii… e fifty-fifty...numai sa nu ne fi trezit degeaba,ca si ieri cand s-a anulat totul!

 

Ne adunam cu totii, in speranta ca vom zbura. Cam pe la sase jumate, un zgomot puternic ne incalzeste inmile; au inceput sa dea drumul uriaselor ventilatoare cu care vor umfla baloanele...Se zboara!   

 

 

 

 

 

 

 Incet, incet lungii carnati derulati pe teren , incep sa se umfle, rotunjindu-se. Grupul nostru v-a zbura cu o companie ce are baloane uriase. La turca. Nacela, cam de doi pe opt e impartita in trei parti. In partea centrala se afla arzatorul si buteliile de gaz, manuite de capitan si un subaltern, pilot in devenire. Cele doua sectoare laterale sunt fiecare impartite in cate patru compartimente in care incap cate patru navigatori. Asta inseamna in total treizeci si doi de clienti,in doua grupuri. Ne cataram peste marginea exterioara a nacelei, facuta magistral din rachita impletita, apoi incercam sa ne familiarizam cu pozitia. In fiecare compartiment exista cate patru perechi de centuri de siguranta, pe care insa nu le folosim azi, spre bucuria tuturor.

 

 

  

Capitanul da gaz arzatorului ce scuipa enorme flacari verticale, provocand desprinderea de la sol, generand chiotele de bucurie in randul pasagerilor. Nu ne inaltam prea mult, ne lasam dusi de vantul racoros de dimineata la doar cativa metri deasupra solului. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Coboram apoi in Red Valley si Rose Valley, trecand uneori foarte aproape de conurile de tuf. Viziunea ne lasa cu gura deschisa, dar nu suntem singurii...o liniste plina de admiratie se lasa. Mutenia e intrerupta sporadic doar de tiuitul walkie talkie-ului cu care capitanul isi comunica pozitia echipei de la sol. In rest, e liniste. Vantul suiera printre suplele corzi ce sustin greutatea. 

 

 

 

E incredibil cu cata (aparenta) usurinta se poate schimba altitudinea de zbor! E suficient un simplu gest de accelerare a capitanului pentru a ne apropia mai mult de infinitul albastru deschis de deasupra. Urcam mult deasupra solului, incercand sa numaram, pe cat posibil, aparatele de zbor. Sunt multe zeci, dar mai putine de o suta. La un moment dat, trecem deasupra superbului loc de bivuac al lui Frank, Murielle si Steve, situat intre cateva conuri gigantice, spre capatul vaii.

 

 

 Coboram pentru o survolare rapida a “Love Valley”, aterizand apoi intr-o zona mai deschisa unde o duzina de masini de teren incearca sa-si pozitioneze remorcile cat mai comod pentru aterizare. Al nostru capitan reuseste sa ne pozitioneze pe remorca doar la a doua incercare. Iata-ne la capat de drum:

 

 

 

 

Discursul de multumire de la sfarsit e urmat de distributia paharelor de sampanie si a certificatelor de zbor. Suntem apoi dusi “acasa” unde incercam sa recuperam macar o parte din somnul pierdut…

Cu toate ca suntem in ultima saptamana dinaintea examenului, nu prea reusim sa ne concentram pe chestiuni concrete ale materiei de asimilat. Discutam doar chestiuni generale, lasand copiii sa se imbaieze in piscina ori de cate ori simt nevoia...

 

Montam in schimb inverterul mai puternic primit cadou de la Denis si Caterina. La nevoie putem folosi imprimanta fara sa mai mergem la cerut electricitate! Uraaa! Multumim!

 ...relax?

 Suntem contactati de comisia de examinare cu care perfectam detaliile celor doua zile atat de mult asteptate. Incarcam apoi pe o pagina web de ei indicata o sumedenie din materialele cu care am lucrat, intregind totul cu un scurt filmuet pentru educatie fizica si o prezentare cu imagini din calatorie pentru arte si imagine. Suntem gata! 

 

Prima zi de examinare, o sambata, incepe cu interogarea lui Markus. 

 

Nu stie sa raspunda la toate intrebarile, dar e impecabil la alea importante, iar relaxarea si sinceritatea-i naturale, starnesc simpatia invatatoarelor. Intr-o jumatate de ora buna termina si intra in “vacanta eterna”. 

 

Urmeaza Aron care are o proba de scris ce dureaza vreo doua ore. Mai usor decat ne asteptam, se descurca de minune.

 

 

Urmeaza o zi de pauza in care incercam sa mai retusam din lipsuri si sa consolidam partile pozitive.

Luni dimineata, Petra incepe foarte bine cu italiana, geografie si istorie, apoi intra in pauza, timp in care-i ia locul Aron ce are proba la limbi si discutia generala cu comisia. Nu e totul perfect, dar se descurca. La sfarsit, epuizat dar fericit, intra in vacanta.

 

Petra e obosita deja cand incepe proba de matematica, dar reuseste sa faca bine jumatate din ce i s-a cerut. Face insa cateva greseli fundamentale, asupra carora se pare ca v-a trebui sa revenim. La stiinte face foarte bine, dar o da un pic in bara cu engleza si germana… Suntem un pic suparati si dezamagiti, dar, vorba prietenei noastre Agnese...trebuie sa vedem partea plina a paharului…

 

Din Capadocia turistica, pana acum, nu am vazut mare lucru, ocupati fiind cu examenele; vizitam, in sfarsit o biserica singuratica, aflata nu departe de intrarea in camping. Copiii, obositi, prefera sa ramana in masina, in timp ce noi, parintii descoperim locul…

 

Urmeaza apoi Muzeul in Aer Liber din Goreme cu ale sale biserici bogat ornamentate de fresce uneori foarte bine conservate. Pacat ca fervoarea religioasa a impins pe unii sa se catere la inaltimi, doar sa distruga fructul expresiei artistice anterioare…

 

Ultima halta pe azi e cetatea din Ortahisar, practic un monolit de tuf vertical, excavat si gaurit in toate directiile, ca un cascaval.

 

Urcam pe scarile interne si externe, pe o poteca ce inconjoara stanca, cu o traiectorie de tirbuson.

 

De pe platforma principala, traseul continua, dar e interzis. Poarta e deschisa, asa ca ne avantam in sus ignorand semnele prezicatoare de rele si, in scurt timp ne trezim invarf, de unde putem cuprinde cu privirea peisajul lunar, localitatea si constructiile. Nu prea departe, sub noi, identificam si pe Hope ce ne asteapta rabdator in parcare.

Spre Urgup, oprim intr-un mic punct de belvedere.

Cumparam trei sticle din vinul local...

Dormim nu departe de camping, intr-un loc anonim, in compania a doua cupluri germanice. Faik, impreuna cu un prieten de-al sau vin sa ne viziteze, surprinzandu-ne cu o tava de deliciose baclava... 

Dimineata urmatoare ne propunem o excursie mai lunga prin magica vale Merkendiz. 

 

Coboram printre formatiunile de tufuri spectaculoase, rapiti de izolarea si singuratatea locului. Mici campuri cultivate cu vita de vie si smochine se alterneaza dealungul potecii inguste. 

 

Suntem surprinsi de frumusetea traseului ce ne poarta prin numeroase galerii naturale sapate de efemerele ape ale paraiasului central. Racoarea ce se simte parcurgandu-le cotloanele umbroase se imbina cu senzatia de explorare...nu suferim din cauza caldurii...inca. Ajungem repede in jumatatea inferioara a vaii, de unde, o diramatie laterala spre est ne urca spre magica Red Valley. 

O parcurgem in sus, iesind in final spre platoul superior, arsi de soarele amiezii. Kilometrul ce are sa vina e cel mai dificil din cauza razelor solare perpediculare pe panta cu expozitie sudica.

 

 Copiii, dar si noi suferim in dogoarea incredibila, dar continuam totusi spre Rose Valley dealungul careia incepem sa coboram rapid. O mica taraba cu fructe, pozitionata strategic langa o biserica ne indeamna sa facem o halta. Nu negociem pretul piparat al sucului de portocale pe care-l devoram cu placere la umbra.

 Ne cataram apoi printre intrarile a doua lacasuri de cult, urmand indicatiile vanzatorului simpatic.

 

Pe platoul uscat, un mic cais ne daruieste fructele minuscule, dar dulci. Incercand sa gasim intrarea intr-o alta biserica, nimerim in campul lui Eyup, un simpatic localnic ce a lucrat mult timp in strainatate. Acceptam cu placere invitatia la ceai a acestuia, asezandu-ne in jurul unei mese lungi, strategic pozitionata sub un tanar nuc cu coroana bogata.

 Eyup a muncit mai multi ani in Germania, Olanda si Libia parcurgand mai tarziu multe din tarile Europei si a Orientului Mijlociu ca sofer de camion. Ospitalitatea simpla si sincera a omului ne ung la suflet. Ceaiul e pregatit cu cateva lemne uscate ce sunt aprinse cu dibacie in interiorul unei sobite metalice portabile, special construite pentru ceai. In compartimentul inferior arde focul ce incalzeste apa de deasupra. Un mic robinet permite utilizatorului sa-si ia apa calda pentru ceai in mod rapid si eficient. Din strugurii cultivati pe campul invecinat, Eyup extrage un serbet de calitate, foarte dulce pe care-l gustam cu placere imbinat cu o moale paine locala.

 

  

 In gluma, ii spun omului ca vom ramane mai multe zile cu el, in acest mic colt de paradis. Rade, apoi ne invita sa-l vizitam acasa, in micul sat aflat in capatul vaii…Cu rezervele de apa reamprospatate din fantana privata a omului, plecam spre satul din care v-a trebui sa luam un dolmus spre Hope, abandonat in partea superioara a zonei, dar la doar cativa kilometri distanta.   

 

 Pe drum, trecem prin feericul loc de bivuac in care erau parcati prietenii nostri in dimineata in care am zburat cu balonul. In parcarea singuratica, s-a instalat deja o familie de francezi cu trei copii. Locul ni se pare o excelenta alternativa a postatiei din noaptea precedenta, asa ca hotaram sa venim si noi, chiar daca accesul v-a fi un pic dificil pe drumul nisipos.

 

 

 Parcurgand stradutele micii localitati, alunec pe o enorma balega, pierduta de vreun tractorist neglijent. Aterizarea pe partea dorsala imi e amortizata doar de abundantul material organic inmiresmat si cu origini nu prea dificil de identificat... sunt nevoit sa-mi scot complet pantalonii pentru a-i spala cu putina apa ramasa din rezerva lui Eyup…Se vor usca in timpul lungii asteptari a dolmusului potrivit, in marginea localitatii.

Ne umplem camara cu merinde in Goreme, gasind apoi cu usurinta drumul spre locul de bivuac izolat in care-i resalutam pe francezi. Itinerarul ii v-a duce spre est, spre destinatia lor finala din Orientul sud est Asiatic atat de indepartat in timpurile astea noi…

Tractorasul ce coboara pufaind dealungul micii stradute prafuite e condus de Eyup, spre marea bucurie a ambelor parti. Il oprim cu noi la cina pregatita magistral de Aron, expertul nostru de pe-acum incontestabil in ale grataritului.

Eyup pleaca spre casa inainte de lasarea intunericului, invocand ingrijorarea crescanda a consoartei ce-l astepta mult mai devreme… Ne salutam, stiind ca a fost o intalnire magica, unica, in care s-a sintetizat umanitatea simpla si sincera a unui intreg popor. Multumim Eyup, multumim Turcia!

Dimineata, suntem treziti din nou de baloanele ce ne zboara pe deasupra capetelor, un moment magic, greu de descris! 

 

Mai tarziu, vine si Faik cu motocicleta, fix la tanc sa consumam micul dejun impreuna. Cardul bancar comandat la adresa generos oferita de el, a ajuns ieri, asa ca permanenta noastra in aceasta superba regiune a Turciei are orele numarate.

 

 Ne imbratisam, apoi Faik pleaca cu motocicleta lasand in urma un nor de praf. Brusc, realizam ca am putea pleca chiar si azi, dar am vrea sa mai vedem inca un loc. E cetatea din Uchisar, un alt monolit de tuf, practic tancul cel mai important din intreaga Capadocie. Mandru, se inalta cu vreo optzeci de metri deasupra satului. Il urcam cu dificultate, iar odata ajunsi in varf, suntem un pic dezamagiti de loc, un pic prea turistic. 

 

Simtim cu totii ca e momentul sa plecam, basta cu Capadocia, doua saptamani ne-au fost de-ajuns! In dupamasa ce ne-a ramas macinam multi kilometri spre sud est, dormind undeva intre munti, putin deasupra unui lac de acumulare. Pana in granita cu Georgia avem peste douamiidouasute de kilometri de facut si o gramada de lucruri interesante de vazut.

Langa Kahramanmaras, pe vreo zece kilometri, se insiruie vreo treizeci, de magazine ce vand Dondurma, adica inghetata. 

 

Oprim si noi sa luam cateva kile din specialitatea locului, apoi continuam pana la Muzeul Mozaicurilor din Zeugma. Colonia greceasca, fondata de unul din generalii lui Alexandru Macedon, a fost acoperita de apele megalomanicului lac de acumulare Ataturk construit de turci pe raul Eufrat. Din fericire, intr-un efort laudabil, arheologii si autoritatile au colaborat pentru salvarea tezaurului mozaical, ulterior expus in acest muzeu, construit special in acest scop.

 

Exponatele rivalizeaza prin delicatete, finete si detalii cu mozaicurile romane, mai “tinere” admirate de noi la Vila Romana “del Casale”, in Sicilia. 

Mozaicul cel mai celebru al muzeului, expus intr-o sala special dedicata, se numeste “the Gipsy”. 

Chiar daca e doar un fragment ce nu da posibilitatea privitorului de a intui daca e vorba de o femeie sau de un barbat, a fost realizat cu un simt artistic iesit din comun. Surprinde subiectul intr-o pozitie dinamica, cu suvitele de par in vant, in timp ce priveste concentrat, spre dreapta. Ni se pare ca fiecare mozaic in parte ar fi avut premisele pentru a deveni simbolul muzeului, e dificil de ales.

 

...la o brutarie, sa luam pide ekmek.

 Dupamasa oprim sa ne racorim in apa unui paraias, sub un pod antic.

 

 Apoi atacam panta abrupta ce ne v-a duce intr-unul din locurile cele mai magice ale Turciei. Muntele Nemrut ne pune la incercare capacitatea de racire a motorului, astfel ca trebuie sa oprim de doua ori sa stabilizam temperatura ce tinde sa creasca exagerat.

 Ultima parcare accesibila cu masina e pe la vreo doua mii doua sute, apoi trebuie sa urcam pe jos pana la cele doua platforme pe care se gasesc sculpturile.

 

Giganticele capatani faceau parte din structuri mai ample, complexe, din care, din pacate nu a mai ramas mare lucru. Ne amestecam cu zecile, daca nu sutele, de turisti turci, asteptand apusul ce coloreaza roca statuilor intr-un rosu aprins. 

Rupti de oboseala, dormim pe o platforma gigantica, langa o cabana montana in compania mai multor corturi ocupate de tineri turci cam galagiosi.

 

Coboram de pe munte spre est, pe un drum diferit, dar nou, trecand peste podul ce traverseasa lacul Ataturk, apoi ne indreptam spre Sanliurfa, la Gobeklitepe, unde a fost descoperit templul cel mai vechi din istorie...La nici un kilometru de la destinatie, instabilul dans al camperului , de mine pus pe seama asfaltului valurit isi gaseste explicatia in semnalul inechivocabil al unui sofer simpatic ce-mi indica roata, cu un gest rotativ al mainii.

Opresc. Constat. Plecam. Nu ma mir. E ce-a de-a treia pana in zece saptamani de calatorie prin Turcia. In parcarea aglomerata a sitului, umflam roata cu compresorul, apoi intram sa facem vizita.

 

 Dupa vizionarea unui scurt documentar facut de National Geographic despre Gobeklitepe, parasim avelenisticul centru multimedial pentru a vizita si situl propriu zis, aflat pe un deal din apropiere. 

 

Sapaturile ce contin templul megalitic cel mai vechi din istorie, cu stele de piatra magistral sculptate, sunt protejate de intemperii cu un acoperis din panza intins pe o structura metalica. Suntem impresionati!

Vizita la un reparator de cauciucuri se prelungeste mai mult decat am dori, din cauza unei noi crapaturi in jeanta , ce lasa aerul sa iasa din roata.

 

 Omul nostru sare in saua de la motocicleta si duce janta la sudat. Se intoarce dupa o jumate de ora buna, aratandu-mi mandru lucratura facuta.

 

...la munca!

 Speram sa tina! Suntem deja in intarziere, asa ca inca cateva minute in plus pentru a schimba cauciucul de rezerva invechit nu mai conteaza…

 

Dormim langa o manastire siriano-ortodoxa de langa orasul Mardin, din sudul extrem, asaltat de caldura desertului. Un paznic de noapte ne intreaba cati suntem in camper, apoi se indeparteaza fara sa ne mai spuna nimic…

Pe timpul noptii am fost singuri, dar pe cand ne trezim, intr-o duminica dimineata, constatam ca parcarea s-a umplut cu automobile si autocare cu turisti turci veniti sa viziteze vechea manastire.

 

...sarbatorim inca o zi de nastere...

 O facem si noi, explorandu-i curtea interioara, biserica veche, pivnitele si unele chilii, dar partea activa a complexului manastiresc e inaccesibil publicului…

 

 

 

Ne aventuram pe ingustele stradute ale orasului Mardin foarte surprinsi de cat e de turistic locul asta , cumva periferic in circuitele turistice turcesti.

 

 Majoritatea sunt turisti aborigeni, astfel ca si oferta serviciilor e pe masura. Turcilor le place sa fie fotografiati in settinguri idiliace, astfel ca o masina de epoca, o camila sau magarus, adecvat impopotonati sau o cina la apus de soare sunt la mare pret, iar intreprinzatorii flexibili fac bani frumosi din asta. Fotografiem de zor ampla paleta de culori a marfurilor oferite spre vanzare.

 

 Lockdown-ul e terminat. Si se vede. Clienti relaxati, fara masti negociaza pretul marfurilor, cativa straini amortiti de caldura inabusitoare beau ceai, tolaniti pe pernele colorate asezate la umbra a doi nuci inghesuiti intr-o curte interioara, iar la un colt de strada, doi batranei fumeaza din narghilea, observand unduirea multimii. 

Gustam din bomboanele colorate ce ascund deliciose migdale, oferite de un copilandru pe trotuar, apoi intram in apetisantul magazin burdusit cu dulciuri. Muntii de migdale invelite in zahar colorat par a fi specialitatea locului, dar au de toate: rahat si baclava, fructe uscate si ciocolata, carora le dam tarcoale, salivand. 

 

Plecam spre lacul Van fara sa mai oprim in Diyarbakir, asa cum era programat. Urmam o vale superba, inconjurata de munti, extrem de militarizata. Fortificatii moderne si steaguri turcesti, expuse ostentativ vor sa sublinieze cine e stapan aici...in Kurdistan.

...sute de Erdogani...poporul turc iti multumeste din inima...

 Mai lipsesc doar o suta de kilometri pe cand se lasa intunericul de-a binelea, iar noi realizam increduli ca nu ne ard becurile fazei scurte. Oprim intr-o gigantica parcare a unui restaurant si verificam problema. Par a fi arse, dar pentru a fi siguri trebuie sa demontam masca ce protejeaza radiatorul...asta ca sa putem desface suruburile de fixare a farurilor. 

 

Intr-o jumatate de ora avem becurile schimbate si piesele montate la loc. Putem merge la culcare!

Oprim la magazin alimentar sa facem cumparaturi, iar la sfarsit, ca de altfel pentru nu stim a cata oara, suntem intrebati daca am dori apa sau ceai. Optam pentru apa, iar casierul prietenos ne face cadou doua sticle dintr-un frigider alaturat, urandu-ne “bine a-ti venit in Kurdistan!” Gesturile astea de simpatie ne-au cam insotit peste tot in calatoria noastra, dar nu au fost niciodata atat de frecvente ca aici in partea asta de lume. Intr-un mic magazin cu piese auto gasim un cric pneumatic de cinci tone pe care-l vanam de mai mult timp. Speram doar sa nu trebuiasca sa-l folosim prea mult!

Pe Carl-Heinz il gasim in compania unui cuplu de tineri elvetieni, campati in capatul unei inguste peninsule su vedere spectaculoasa spre lac. Apele lacului Van sunt salmastre, bogate in sulfati, astfel ca ai nostri copilandri ce merg sa faca o baie in apa cristalina, se intorc dezamagiti de gustul sapuniu al acesteia.

In drumul spre est, oprim la un mic port cu imbarcatiuni turistice ce merg pe insula Akdamar. Aceasta, cu tipica-i biserica armeneasca a devenit simbolul Turciei orientale. Vaporasele pleaca cam la jumatate de ora, iar calatoria dureaza cam douazeci de minute. Ne imbarcam in ultimele minute pe una dintre imbarcatiunile ce merg pe insula, apoi admiram muntii acoperiti de iarba seaca ce inconjoara lacul, in mare parte de origine vulcanica, ce se oglindesc in apa cristalina.

Odata debarcati, parcurgem o poteca pavata cu lespezi de piatra pana la biserica armeneasca recent restaurata. 

 

Admiram sculpturile externe ce redau scene biblice, apoi vizitam interiorul intunecos. 

 

Intorsi la camper, urmam indicatiile lui Sebastian si al Laurei, pana in locul in care sunt campati, la doar cateva zeci de kilometri distanta, tot pe malul lacului. Scoatem masa si scaunele, ramanand pana tarziu la povesti la o sticla de vin capadocian… 

In drum spe Dogubeyazit, facem o scurta pauza la cascadele de la Muradiye unde pregatim pranzul, apoi continuam pana la parcarea de langa Ishak Pasa Sarayi, o mica, dar gratioasa fortareata aflata deasupra orasului.

 

 

Suntem printre primii vizitatori de dimineata, asa ca avem locul aproape complet pentru noi. 

 

Numeroasele sculpturi exterioare si delicatetea coloanelor din sala mare au obligat autoritatile sa construiasca un acoperis protectiv din plexiglas. Nu stiu daca a fost solutia estetica cea mai buna, dar protejeaza structura de intemperii, lasand lumina sa penetreze peste tot. 

 

Mica moschee restaurata e functionala, asa ca ne scoatem incaltamintea ca sa-i trecem pragul. 

 

Ne afundam in pufosul covor rosu din interior, lasandu-ne cuprinsi de linistea profunda a locului. Opt coloane gratioase sustin arcadele pe care se sprijina cupola centrala, dand senzatia de plutire...apoi un cuplu autohton intra sa se roage….magia se termina brusc!

 

Drumul traverseaza inalte platouri lavice, tinandu-ne multi kilometri la altitudini peste doua mii de metri. A fost in mare parte modernizat, asa ca ne deplasam repede. Oprim o singura data sa facem cateva fotografii maestosului Ararat ce domina, cu ai sai cinci mii de metri, inalta vale ce duce in Iran.

 

Ani e un sit arheologic aflat la cateva sute de metri de granita (inchisa) cu Armenia. Ajungem dupa masa tarziu, dar il vom vizita doar maine…

 

De vreo doua zile, Markus nu se simte deloc bine. Are febra, diaree si vomeaza intr-una. Durerile de burta puternice ne fac sa suspectam ingrijorati o apendicita … Nu prea dormim noaptea, iar izolarea geografica nu ajuta...Primul spital pediatric ar fi la Trabzon, la peste cinci sute de kilometri…

Cu Petra, Markus si Karl-Heinz intram in situl arheologic, dupa o alta noapte de pomina. 

Parcurgem un traseu circular, printre ruinele orasului ce avea in evul mediu peste o suta de mii de locuitori. Structurile ramase sunt, pe langa impunatoarele ziduri si bastioane ce aparau orasul din singura directie accesibila, cateva biserici mai mult sau mai putin integre. Ne cam grabim, de nu prea avem tip sa studiem , nici arhhitectura, nici peisajul magnific si nici munca dificila a celor catorva arheologi pe care-i vedem la treaba. Ne intoarcem la Hope unde Ilus incearca sa-l incurajeze pe copil.

Eram asa de speriati de o eventuala apendicita ca noaptea trecuta am facut o asigurare de calatorie prin internet care isi v-a incepe valabilitatea incepand cu data de maine.

Plecam spre Kars, cel mai apropiat oras, parcurgand repede cei patruzeci de kilometri ce ne despart. Urc sa vorbesc cu pediatrul, dar nici el si nici secretara nu vorbesc o iota de engleza...

 

Ii explic prin semne care-s simptomele copilului, iar el imi spune sa-l aduc sus. Intors la masina, il iau in brate, traversam strada, apoi urcam pana la etajul trei, intrand direct in mica camera unde medicul face vizitele. Vine dupa cateva minute si il examineaza minutios pe Markus, apoi, il trece intr-o alta camera si-i face o ecografie cu care ne confirma ca nu e apendicita. 

 

Urmeaza prescriptia a trei medicamente, din care unul e antibiotic, apoi ne luam ramas bun. In farmacia de la parter, un cuplu simpatic ne furnizeaza toate medicamentele...problema e sa-l facem sa le ia…

Plecam din Kars, spre nordvest, catre coasta Marii Negre. Traversam doua creste de munti inalti si impaduriti, cum nu am vazut pana acum in Turcia. Vaile adanci si largi denota o intensa eroziune glaciara, iar crestele zimtate ne aduc aminte de Trentino.

Oprim intr-un loc de picnic la o suta douazeci de kilometri de mare, intr-un loc bogat in izvoare cu o multime de turci veniti sa faca picnic. Starea lui Markus nu se amelioreaza deloc, asa ca ne intelegem sa plecam daca v-a mai voma si in noaptea asta. Din pacate, pe la miezul noptii o face asa ca pun in miscare camperul si plecam spre Trabzon, aflat la vreo trei sute de kilometri. Nu stiam insa ca prima parte a calatoriei o vom face pe un drum montan, in lucru...In doua ore si jumatate am parcurs o suta de kilometri spre coasta. Aron, copilotul, extrem de obosit imi cere sa ne oprim sa dormim. Gasim o parcare a unui magazin, unde cadem intr-un somn adanc pentru cateva ore. 

Dimineata, lucrurile par sa se fi ameliorat putin, sau poate sa fie efectul medicamentelor? Markus se simte un pic mai bine, astfel ca, ajunsi la mare, nu mai vomeaza. 

E doar foarte slabit. Incepe sa si manance, un semn extrem de pozitiv...Hotaram sa nu mai mergem la spital, ci sa continuam spre granita cu Georgia. Dormim la cativa kilometri de postul de control, pe malul marii, in compania lui Karl-Heinz.

Turcia. Ne-ai intrat in inimi. Profund. Multumim!