Turcia- prin Lycia.

Suntem in mijliocul localitatii. Marmaris a incetat cu mult timp in urma sa fie doar un sat pescaresc, plictisitor si monoton. Strazile moderne pe care rulam sa iesim din oras sunt marginite de kilometri de cladiri ce deservesc hoardele de turisti ce-i invadeaza in perioada de vara. Hoteluri, magazine, mici rstaurante si agentii de turism tin deschis pana seara tarziu fara sa se sinchiseasca prea mult de restrictiile impuse de lockdown. Turistii inca nu au sosit, dar localnicii ii asteapta deja cu bratele deschise. Va dorim sa aveti un sezon mai bun decat cel de anul trecut!

 Nu suntem facuti pentru genul asta de atmosfera, asa ca plecam imediat dupa scoala cu profele. O luam spre vest, intrand in peninsula Datca ce se prelungeste cam o suta de kilometri spre insulele grecesti.

Suntem in plina regiune a Lyciei antice. Un taram magic ce ne-a fascinat cu istoria, relieful, siturile arheologice si ospitalitatea localnicilor inca de cand am vizitat-o data trecuta. Atunci in graba, cu autostopul si resursele limitate, iar acum, relaxati, mult mai lent, insotiti de trei omuleti in formare.

 

Un mic istm, larg de vreo zece metri ne ispiteste, astfel ca, ignorand riscurile unei iesiri aventuroase de pe strada de acces bolovanoasa si ingusta, parcam in spatele unui van cu numere de Turcia. Ocupantii acestuia se refugiaza in interior, probabil profund deranjati de noi, intrusii ce le-am distrus intimitatea. Nu i-am mai vazut deloc pana in momentul plecarii noastre, grabite si de atmosfera glaciala creata. Facem o scurta plimbare pana in varful peninsulei din fata, apoi ne cataram si pe o poteca abrupta dibuita de exploratorii nostrii juniori. Locul e extrem de linistit, lipseste doar caldura umana!

Plecam spre varful extrem al peninsulei, cu gandul de a ne opri undeva dupa jumatatea drumului, dar, nu intotdeauna socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ...Locul ales pentru urmatoarea halta nu este accesibil din cauza unor lucrari, asa ca decidem sa ne continuam drumul pana la Knidos, micul oras grecesc aflat in capatul peninsulei. 

 

 

 

 Drumul, foarte panoramic, dar ingust si cu multe curbe, se termina intr-o parcare un pic inaltata de unde putem admira golful cu ape turcoaz si traficul de barci din apropiere. In marea lor majoritate sunt barci cu un catarg, dar vedem si cateva catamarane care-l impresioneaza mult pe Aron, facandu-l sa viseze la traversari de oceane si insule exotice…

 

 

In timp ce mama si Petra pregatesc pranzul, insotit de Aron si Markus, vizitam situl arheologic. Monumentele nu sunt extrem de bine pastrate, dar sunt in curs de restaurare, iar farmecul locului pana la urma e dat de apele incontaminate ce inconjoara pe trei parti singuraticul oras. De-ar putea vorbi apele micului port antic…

 

 

Ne intoarcem un pic in graba inspre ultima localitate unde aveam semnal telefonic ca urmeaza o alta lectie online. Ajungem la tanc parcand chiar pe malul marii, in fata micilor restaurante a caror gestionari sunt in plin ferment de inceput de sezon. Ne refugiem afara, urmarindu-i admirativ pe muncitorii ce schimba geamuri, vopsesc mese si scaune, toarna betoane si curata apartamentele ce vor fi in curand ocupate de vizitatorii care au inceput deja sa se arate. Majoritatea sunt de limba rusa, dar in curand vor sosi si hoardele de occidentali ce vor face preturile sa explodeze.

 Dupa muzica, ne intoarcem spre Marmaris. Din pacate, fantasticul loc in care am fi vrut sa innoptam, aflat pe o mica plaja singuratica, nu e accesibil cu Hope al nostru, care, in mod sigur nu ar mai putea iesi pe dificilul drum de acces.

 

 Oprim totusi pentru o baie in apa cristalina, apoi mai facem si ultimii cincizeci de kilometri, la insistentele mele si in dezaprobarea generala. Pe drum, soferul unui autoturism ce ne-a depasit, ma avertizeaza cu un gest inechivocabil ca avem o problema la o roata. Opresc imediat, sa inspectionez roata indicata de turcul prietenos, oprit si el. Intr-adevar roata de pe spate dreapta e extrem de dezumflata, astfel ca, dupa alti cinci kilometri oprim la o benzinarie sa bagam aer. Compresorul nu le merge, fiind nevoit sa scot pana la urma, al nostru. Arata doar 2,8 atmosfere. Exact jumatate din cat ar trebui sa fie… Umflam si-i dam mai departe ca incepe sa se insereze.

Noul loc de dormit, la care ajungem parcurgand un drum costier intortocheat, iar apoi unul extrem de prafuit, se afla si el pe malul marii, intr-un golf cu ape adanci in care s-au refugiat si cativa navigatori solitari.

 Parcam in spatele unui van turcesc, al carui proprietar iasa imediat la povesti. Fico e un tanar turc, frizer de meserie, ce locuieste in Ankara, in calatorie pentru un scurt weekend cu prietenul sau egiptean, Nemo, nascut si crescut in Dubai, momentan student in capitala. Din pacate tantarii ne impiedica sa discutam prea multe, dar ne intelegem sa continuam maine, duminica, zi de odihna. 

Ne trezim tarziu, aproape de ziua pranzului. Apa linistita a golfului invita copiii de nenumarate ori. Ii urmam si noi bucurosi. Pe urma facem o plimbare sa adunam niste lemne pentru focul programat pe diseara. Cu ajutorul lui Nemo, reusesc sa incarc niste bani in contul numarului de telefon turcesc. Ba mai mult, avem si zece giga de net cadou pentru urmatoarea saptamana! Ar trebui sa ne ajunga pana iesim din lockdown, lunea viitoare! Spre seara merg sa-i invit la focul de-abea inceput. Fico imi prezinta mandru, frizeria ambulanta pe care si-a construit-o singur. Cu un gest rapid ridica patul mobil, iar ceea ce imi e dat sa vad ma surprinde profund. Mica frizerie mobila, vopsita in culori deschise sa dea impresia de mai mult spatiu, are pe peretele frontal o generoasa oglinda inconjurata de becuri cu lumina puternica. In stanga raftului din fata oglinzii, o enorma chiuveta profesionala ocupa o buna bucata de spatiu. Intr-un colt notez un calorifer ca de apartament. Fico imi arata centrala pe gaz, ascunsa intr-unul din numeroasele dulapuri. Impreuna cu cei doua sute de litri de apa ale rezervorului asigura inventivului proprietar o autonomie de lucru impresionanta. O chem pe Ilus sa-i arat fructul muncii si inventivitatii omului, iar de acolo si pana la o invitatie de tunsoare ne desparte doar un singur pas…de fapt, au trecut cateva saptamani deja de cand Ilus imi repeta ca ar vrea sa-si scurteze parul. Iata ca rezonanta a atras frizerul catre ea si asta intr-o perioada in care frizeriile sunt inchise. Fico, multiplu campion national de coafura, imi arata portofoliul de fotografii pe telefon. Una, cu care a castigat un concurs national, imi e prezentata cu mandrie…

Cu mainile-i tremurande de emotie scoate ustensilele si se apuca de treaba. Nemo si cu mine filmam si fotografiem in tacere evolutia artistului. 

 

Fico ne marturiseste ca Ilus v-a fi prima femeie pe care o tunde in noul sau van si a doua persoana de cand l-a amenajat. Miscarile la inceput stangace, lasa loc dexteritatii si naturaletii unui profesionist desavarsit. Multumim pentru tunsoare, pentru incredere si prietenie! Ramanem la foc impreuna cu copiii pana seara tarziu… Fico a calatorit mult prin Asia de sud est si centrala, iar ideea cu frizeria i-a venit cand a inceput sa planuiasca o calatoire mai lunga “on the road”. Asa v-a putea imbina utilul cu placutul. Multi kilometri si...Felicitari!

 Multumesc!

Plecam spre noua destinatie, dupa ce ne luam ramas bun de simpaticii vecini, acceptand si invitatia lor de a-i reantalni la Ankara. Bine! Daca trecem pe acolo, ne oprim sa va salutam!

Inainte de a ajunge la Dalyan, micutul sat aflat in delta raului cu acelasi nume, lungim un pic drumul, pana le plaja Istuzu aflata in apropiere, unde mergem sa vizitam un centru de salvare a testoaselor Caretta Caretta ce vin sa-si depuna ouale in nisipul fin al plajei din luna mai si pana in octombrie. 

Parcam langa niste nemti ce au un camper cu numere italiene, apoi intram sa vizitam centrul gestionat de voluntari sositi din numeroase tari. O multime de fotografii detaliate ne prezinta trista realitate cotidiana in care traiesc testoasele. Dintr-un “defect” al naturii nu reusesc sa faca diferenta intre pungile de plastic si meduzele cu care se hranesc, astfel ca ingereaza importante cantitati din materialul asta diabolic ce pana la urma le devine fatal. 

In cateva bazine uriase, umplute cu apa marina, cateva testoase gigantice, descrise cu minutiozitate pe fisele individuale, duc o lupta crunta pentru supravietuire sub atenta supraveghere a voluntarilor. Unele au carapacea partial distrusa de cate o intalnire prea apropiata cu elicele de barci, dar majoritatea au disfunctii digestive datorate plasticului blestemat atat de prezent in mari. Plecam cu speranta ca, undeva in viitorul nu se stie cat de indepartat, umanitatea isi v-a respecta mai mult propria casa...

Cuiburile sunt protejate de mici piramide metalice, pozitionate de voluntari. Primele au inceput deja sa apara.

 

In parcarea din centrul localitatii, oprim langa cateva vanuri si campere. 

 

Locul e linistit, chiar daca se gaseste in centru, in imediata vecinatate a lungului sir de barci legate de malul raului. Atractiile turistice din zona sunt mai usor de vizitat cu barca, pe rau. Mergem cu baietii sa gasim un barcagiu pentru maine. Ne gaseste el pe noi si inca foarte repede, se numeste Serkan si e dispus sa ne duca la Kaunos- situl arheologic aflat pe malul celalalt si la plaja Istuzu Pentru “modicul” pret de trei sute de lire, adica vreo treizeci de euro. Stiu ca am putea negocia sau am putea cauta altul un pic mai ieftin, dar e tarziu, asa ca ne intelegem sa ne intalnim maine dimineata la zece.

Ajungem la barca exact la ora stabilita, spre ingrijorarea lui Serkan, apoi completam niste formulare cu datele noastre pe care le duce la politie. E ultima zi de lockdown si inca sunt necesare…Pana e plecat, studiem un pic mijlocul de locomotie. E lunga vreo zece, doispe metri si lata cam de trei. Pe cele doua siruri lungi de banci din lemn cu bureti grosi si comozi se pot aseza, dupa aproximarea noastre, pana la douazeci, treizeci de persoane. Seamana cu o coaja de fistic, mult marita, dar e totusi armonioasa ca si forma, iar pescajul ii e redus. Pare ideala pentru scopul pentru care a fost construita.

Navigatia pe numeroasele meandre, canale si lacuri din delta e extrem de placuta cand stai relaxat si trebuie doar sa admiri peisajul fotografiindu-l din cand in cand… Stuful de un verde crud se intinde pana la orizont, iar noi incercam sa-i descoperim secretele. Numarul de pasari e destul de redus, poate ca e deja prea tarziu pentru birdwatching…

O scurta pauza in semn de omagiu in fata impunatoarelor morminte lyciene sculptate in faleza inalta cu roci ingalbenite de deasupra raului e un bun moment pentru un moment fotografic. O alta ocazie in care imi pare rau ca nu dispunem de un aparat foto cu zoom...

Continuam spre lunga plaja nisipoasa pe care o ajungem dupa vreo douazeci de minute de navigatie.

Debarcaderul din lemn, lung si cu mai multe diramatii, e inaltat pe piloni, sa incapa cat mai multe barci. Coboram cu totii, indreptandu-ne spre plaja. Trebuie sa trecem insa, mai intai printre cateva siruri de umbrelute si sezlonguri perfect alineate. 

La un moment dat mi se pare ca aud o frantura de manea, dar nu reusesc sa identific bine limba in care era lalaitura. Fugim spre capatul opus, unde spatiul e mai generos, iar vizitatorii sunt putini si deloc galagiosi. Copiii se pun pe baie in apa tulbure a golfului, iar noi ne intindem pe prosoape. 

Apoi, aud un cuplu, vorbind romaneste. Ii salut si ne punem la povesti. Sunt un grup numeros, din capitala, aterizat la Antalya, intr-o cursa nebuna de vreo doua mii de kilometri in opt zile. Din discutie, notam un patriotism exacerbat, superioritate fata de turci, aroganta si mici tonuri de intoleranta. Povestim, dar distanta ramane. La plecare, ne atrage atentia o enorma testoasa ademenita de barcagii cu un crab atarnat de o sfoara, spre hazul turistilor. De mai multe ori, testoasa tasneste din apa linistita a lagunei, incercand sa prinda momeala, dar aceasta vine repetat indepartata...ce frustrant! Cata risipa de energie!

Dupa putine minute de navigatie, oprim la un mic debarcader, de unde, in cateva minute pe jos ajungem la intrarea in situl arheologic. Luam biletele de la un casier simpatic, indreptandu-ne apoi spre ruine. Cea mai bine pastrata structura e, aproape ca de obicei, teatrul, situat in partea de sus a orasului.

 

 

 

 Dam o raita de explorare, apoi ne intoarcem pe ocolite spre barca. Reantorsi la Hope, pregatim pranzul, iar spre seara facem o scurta plimbare de-alungul raului.

Dupa scoala si pranz, ne reantalnim cu Serkan, pentru o noua excursie. De data asta navigam spre nord. Prima oprire e nu prea departe de la plecare, pe malul opus al raului. E o mica structura, pustie la ora asta, cu doua bazine cu apa termala. Intr-unul apa e mica, cu un strat gros de namol terapeutic ce il ungem cu placere pe tot corpul. 

 

Inainte sa schimbam bazinul, o doamna in varsta ne spala de namol cu un furtun extrem de gros cu presiune ca de hidrant. Apa din al doilea bazin e o desfatare, nici prea calda, nici prea rece. Ne balacim mai bine de o ora, inainte de aparitia unei noi barci ce aduce un grup galagiosi de rusi. 

E semnalul pentru plecare. Navigatia continua mai bine de o jmatate de ora, aproape de marginea lacului Koycegiz, o imensa intindere de apa neteda si translucida, inconjurata de versanti inverziti pe care greu se deslusesc urme ale activitatii umane. 

 

Apa bailor de la Selimiye e mult, mult mai calda, are treizecisinoua de grade. Un mic grup de pensionari britanici, rezidenti in zona ne primesc printre ei cu simpatie. Apa e prea calda sa ramai prea indelung in ea, asa ca alternam intinsul pe lespezile mai reci de marmura cu imersiunile in apa asta atat de calda. 

 

Moleseala placuta ce ne cuprinde se accentueaza dupa ce dispare efectul inviorator al dusului rece facut dupa ultima baie, asa ca ne retragem incet inspre barca lui Sercan, asezandu-ne comozi in partea din fata, de unde vederea asupra naturii inconjuratoare e cea mai buna.

 

 

Din pacate, spre seara suntem nevoiti sa ne mutam vreo cincizeci de metri, in spatele unui camper turcesc, din cauza muzicii asurzitoare puse de o soferita turmentata. Si asta e Turcia moderna.

Plecam din Dalyan cu o usoare senzatie de regret. Conduc cu grija, caci roata din spate pierde din nou aer. E vizibil dezumflata, asa ca vom fi nevoiti sa vedem si de ea.

 Niste turci intalniti la o fantana de pe marginea drumului, ne recomanda o plaja apropiata unde vin uneori, dupa spusele lor, testoasele marine sa-si depuna ouale. Ne indreptam intr-acolo, gasind un loc potrivit langa camperul unui vorbaret cuplu de britanici, rezidenti in apropiere. 

Plaja larga si in mare parte pietroasa (nu stiu care testoasa si-ar depune ouale in asemenea loc!?) e foarte frecventata in special de catre turcii deabea eliberati de rigorile impuse de lockdown. Vin in cuplu sau familii, fac focuri si gratare peste tot, ramanand uneori peste noapte in corturi puse la umbra palcului de arbori ce margineste intinderea de pietris. Cu unii povestim indelung, altii in schimb nici macar nu ne raspund la salut…Incerc sa demontez cauciucul defect, dar cu cheia din dotare nu reusesc sa slabesc suruburile... Vecinul britanic imi explica unde gasesc o vulcanizare auto, asa ca, insotit de Markus si Aron ne indreptam intr-acolo. O gasim pe marginea superstradei, la vreo opt kilometri distanta. 

 

Spre norocul nostru, meseriasii tocmai au terminat o roata de umflat, asa ca e randul nostru. Ii explic omului care-i hiba, apoi urmarim atenti procedeul de ridicare al lui Hope sub indrumarea priceputa a unui tanar turc cu ochi negri ca de turmalin. In cateva minute, imi indica cu degetul un ditamai surub, implantat intre zimtii rosi al cauciucului. Reparatia e foarte rapida, practic, cu un fel de siringa, indeasa in gaura un tub subtire de cauciuc, imbibat intr-un lipici puternic. Alte cateva minute, apoi roata vine montata din nou, iar Hope e lasat sa se intoarca brusc cu picioare, adica mai bine zis, rotile, pe pamant. Speram sa tina!

La inceputul acestei saptamani am dat telefon directorului de la scoala la care sunt inscrisi copiii, incercand sa-l conving sa facem examenul de evaluare de sfarsit de an prin internet. Nu prea stim daca cererea noastra v-a fi incununata de succes, data si modalitatea examenului fiind deja stabilite, asa ca voi suna maine din nou sa avem raspunsul definitiv. Cel mai probabil v-a fi negativ, situatie in care, teoretic, ar trebui sa ne intoarcem spre Italia sa fim prezenti la scoala pe sfarsitul lunii viitoare. Sincer, e varianta cea mai putin agreata de noi in momentul de fata. Am mai avea si alte cateva optiuni, un pic mai greu de pus in practica insa...inshallah!

Plecam devreme de pe plaja, ca avem o gramada de lucruri de rezolvat. Ne indreptam spre Fethiye, centrul turistic cel mai important din apropiere. Din fericire strazile sunt moderne, nici urma de stradutele inguste si haotice din tipicele cartiere otomane. Oprim sa ne refacem rezervele de merinde, apoi incarcam cartela telefonica intr-un birou Vodafone. Apa o luam de la niste robineti din apropierea portului, apoi ne indreptam spre faleza din spatele orasului sa vedem mormintele antice sapate in peretii verticali de roca. 

 

 

Singurul mormant vizitabil e impanzit de grafitti, iar mirosul intepator de acid uric ii alunga rapid pe copii ce coboara la pas rapid si dezamagiti...

Directorul scolii ne transmite prin secretara sa il sunam saptamana viitoare, semn ca incearca sa ne rezolve problema dificila a prezentei noastre fizice la examen. 

Mai facem cativa kilometri pe un drum nou, marginit de o pista ciclabila superba, pana la un parc de joaca deschis de curand. Facem scoala, pranz si muzica, apoi intram in parc sa incercam jocurile.

Din pacate enormele turnuri, vazute de departe, cu ale lor tobogane gigantice ne sunt inaccesibiile, fiind delimitate de banda politieneasca cu dungi albe si rosii de parca ar fi fost locatii ale unor crime…

Olu Deniz se poate lauda cu cea mai fotografata plaja turceasca si pe buna dreptate. Apa marii, de un turcoaz deschis, e despartita de linistita laguna cu ape limpezi, de o limba de nisip extrem de sugestiva. Oprim in spatele unui sir de automobile parcate neregulamentar, sperand in clementa de extrasezon a autoritatilor.

 Coboram apoi pe plaja pietroasa ce da spre mare.

Continua miscare a valurilor ne ingreuneaza deplasarea, dar reusim sa o urmam, pana in laguna cu ale ei invitante ape translucide. 

Dupa vreo doua ore de baie in apa mica si calduta, la insistentele copiilor, inchiriem o hidrobicicleta cu care traversam laguna spre o mica parcare unde decidem sa dormim. Ne reantoarcem la baza de inchiriere parasind apoi plaja printre ultimii, imbaiati de razele rosietice ale apusului de soare. Vanzatorii de excursii ce impanzesc trotuarele din fata zecilor de agentii din mica localitate ne instiinteaza ca maine si poimaine nu se zboara cu parapanta.

 Facem repede cei doi kilometri pana l locul ales pentru dormit, parcand apoi langa niste turci veniti cu cortul. 

Dimineata urmatoare avem confirmarea ca nu se zboara, dar nici nu se merge cu vaporul asa ca urmam panoramica strada costiera spre est. Facem mai multe opriri pentru fotografii. 

 

 

Intalnim de mai multe ori o familie de ucrainieni simpatici cu care schimbam pareri si recomandari. Dintr-un punct panoramic extrem de aerian, fotografiem plaja Faralya, plaja Fluturilor, apoi ne intoarcem la Olu Deniz. 

Dupa pranz, inarmati cu cate o inghetata turceasca luata de la Iacob, simpaticul vecin de parcare, ne indreptam spre plaja principala a localitatii, cea cu ape turcoaz.

 

 Cele cateva zeci de minute in care am fost tavaliti zdravan de valurile agresive, ne conving sa schimbam locul si sa mergem din nou in laguna, unde apa e mai linistita.

 Ramanem in apa pana la apus, apoi hotaram la unison sa ramanem in parcarea din straduta linistita in care stationasem peste zi. 

                        ...hai la ceai!

Duminica, ne imbarcam, cu alte cateva zeci de pasageri, pe impresionanta nava de pirati ce o vazusem ancorata si in miscare in laguna din spatele plajei.

 Urmeaza o lunga zi de navigatie, cu numeroase opriri si muzica la maxim de trebuie sa urlam unii la ceilalti sa ne putem intelege… 

Oprim la mai multe plaje si insule, unde, pasagerii mai curajosi sar in apa de pe diferitele nivele ale puntii superioare. 

 

Vizitam si Faralia beach, cu a sa particulara atmosfera retro creata de moda neo hippie.

 

 Aruncam apoi ancora intr-un mic golfulet, unde ni se serveste pranzul; un delicios mix de pui si peste fript, orez salata si tzatziki turcesc. Surprinzator. Delicios.

 E momentul in care ii cunoastem pe Andreea si Angelo, din Ploiesti, ce calatoresc impreuna cu bebelusul lor de un an. 

 In timpul unei opriri pentru baie, Aron scoate firul de pescuit, aseaza tacticos momeala pe carlig si se pune pe pescuit. Dupa doar cateva minute un mic peste cu forma curioasa, nu mai lung de zece centimetri, musca, ramanand agatat. 

Copilul il scoate curios in aplauzele a doua ucraineence ce-l priveau. De pe puntea de deasupra, Angelo ne lanseaza insa un strigat de avertisment caci e un peste balon, extrem, extrem de toxic, ce poate provoca moartea. Aron, scoate carligul din buza pestelui, aruncandu-l apoi in mare. Angelo a fost ingerul tau pazitor azi! Multumim! 

 

Ochelarii comandati alaltaieri sunt gata!

Dupa excursie ii invitam pe Angelo si Andreea la un ceai in Hope, sa ne cunoastem mai bine. Chiar daca sunt foarte tineri, modul lor simplu si direct ne face sa-i simtim aproape inca de la inceput. Momentele astea delicioase sunt cele pe care le cautam cu calatoria noastra!

Negociem mult, obtinand pana la urma un pret destul de prietenos pentru zborul cu parapanta. Copiii vor sa participe toti, asa ca sunt constrans sa merg cu ei! Ne prezentam la biroul agentiei organizatoare, care ne da o veste nu prea buna: daca in weekend nu s-a sarit din cauza lockdownului impus turcilor, azi zburatul e impiedicat de vantul prea tare ce bate in zona de lansare. Ne adaptam situatiei si propunem noilor prieteni o excursie la defileul Saklikent. Pana ei merg sa scoata niste bani, plecam spre destinatie, oprind de mai multe ori sa luam apa si...un mic gratar cu carbuni, spre bucuria copiilor! Ne regrupam la un izvor de pe marginea drumului, unde, un mic cais ne ofera primele fructe de anul asta…

Cu cativa kilometri inainte de canion, peisajul satesc incepe sa se schimbe. Pe marginea drumului, o puzderie de magazine de suveniruri si ceainarii aflate intr-o concurenta nemiloasa ofera numeroase colturi intime pentru grupurile de turisti care... nu au sosit inca. Coverturile si covoarele orientale, moi, imbogatite cu o puzderie de perne colorate, tesute in mod traditional sunt invitante, dar, fiind o ora destul de inaintata, hotaram sa nu oprim, mai ales ca stim ca locurile astea sunt capcane pentru turisti, cu preturi exagerate, fabricate pe moment…

Inca de departe, un gigantic anunt ne informeaza ca suntem aproape de bifurcatia spre o cascada, asa ca o luam intr-acolo. 

Oprim in gigantica parcare unde ni se vinde un bilet de intrare, ieftin dar ambiguu, ca pentru turisti, apoi incepem coborarea spre o oaza de racoare, liniste si verdeata surprinzatoare aflata in fundul vaii. Refuzam un tanar turc, ce ofera incaltari de plaja pentru inchiriat, apoi intram in apa racoroasa, spre cascada asflata la cateva sute de metri.

 

 

 Spre surprinderea noastra, locul a reusit sa-si pastreze naturaletea, ceea ce ne ofera o autentica senzatie de explorare. Urcam pe firul vaii, ocolind mici cascade, sau sarind din piatra in piatra, pana in capatul defileului unde ne lasam udati de cascada cu ape racoritoare.

Urmatoarea etapa ne duce la parcarea din care, urmand o poteca fixata in peretele canionului Saklikent, ne introducem in maruntaiele muntelui.

 

 Din pacate la vreo doua sute de metri poteca se termina langa un grup de mici magazine ce ofera racoritoare si ceai curajosilor. Majoritatea vizitatorilor se opresc aici, dar noi continuam in susul vaii, traversand raul impetuos pe diagonala cu ajutorul unei corzi fixate de cele doua maluri. Inainte de plecare, refuzam un “ghid” “inarmat” cu casca si ecuson ce isi ofera serviciile…

Traseul nu e greu, trebuie doar sa mergem pe firul vaii, printre peretii luciosi si alunecosi de calcar, deseori prin apa. Locul e plin de surprize, ca nu stii ce te astapta dupa urmatoarea curba… 

 

Curiozitatea ne mana inainte, cu toate ca Petra incepe sa dea semne de oboseala. De o buna bucata de vreme suntem aproape singuri prin defileu...

 

In fata, la cateva zeci de metri, o casca galbena a carui proprietar ne monitorizeaza atent miscarile ne intriga, dar nu trebuie sa asteptam prea mult pana la elucidarea misterului...Ajungem la o mica cascada de vre-un metru jumate inaltime. Cam toata apa ce vine pe vale se pravale intr-un unic jet printre doi bolovani rotunzi si alunecosi. Brusc, “ghidul” isi pune la dispozitie muschii si cunostintele de teren pentru a ne ajuta sa trecem obstacolul. Incercam sa-i refuzam serviciile, dar omul a ocupat deja pozitia cea mai buna in locul stramt...Refuz sa-l umilesc calcandu-i pe genunchiul generos oferit, preferand sa ma ud pana la piele in apa cascadei. Impreuna cu “ghidu” trec si copiii, iar la doar cateva zeci de metri ajungem la o cascada mai marisoara, in capatul zonei acesibile din aval.

 

 De-acum incolo, “omul nostru” isi ia in serios treaba, indicandu-ne cum si pe unde sa coboram… Bineanteles ca, odata coborata cascada mai mare, soseste si cuvantul magic “money”. Direct. Ii strang mana intinsa multumindu-i, apoi incerc sa-i explic de ce mi se pare conceptul de munte si ajutor, absolut incompatibil cu banii si cu modul asta de a actiona. Plecam spre iesirea din canion dezamagiti de cele intamplate. Noi, ca am fost considerati occidentali buni de jupuit, iar el, ca a “muncit” pe degeaba... Angelo, mai generos, ii da ceva omului…

E dupa masa tarziu, iar foamea ne macina maruntaiele. Gasim un loc in apropierea drumului, la margine de sat, unde pregatim cina. E momentul sa botezam micul gratar cumparat azi dimineata, asa ca frigem o impresionanta cantitate de carne de pui. 

 

Compania placuta si povestile de viata palpitante ne fac sa uitam ca timpul zboara...Ne luam ramas bun de la noii nostri prieteni, ce pleaca spre Antalya. Au de condus vreo doua sute de kilometri pe timp de noapte, asa ca nu-i invidiem…

La ora zece fix, oprim si noi motorul in straduta pe de-acum cunoscuta din Olu Deniz, cu speranta ca maine vom putea zbura...Inshallah!

Aron are primul examen la muzica, asa ca mergem destul de tarziu la agentia cu care am organizat zburatul. Zecile de parapante ce impanzesc cerul ne fac sa ne simtim optimisti. Din pacate ora plecarii continua sa fie amanata… de la unspe la doispe, apoi la unu… Pe la unu jumate reusim sa plecam, in compania pilotilor ce ne iau in primire. In microbuzul ce ne va urca pana sub varful muntelui Babadag din apropiere, nimeni nu are masca, iar atmosfera e relaxata. Tragem la sorti pilotul, iar alegerile se dovedesc a fi potrivite: Aron nimereste cu ala cel mai extrem, Petra cu al mai zambaret si rabdator, iar Markus cu unu mai serios, dar eficient. Cam fiecare pe caracterul lui. Pe drum, unul din piloti, cel care vorbeste mai multa engleza, ma intreaba cu ce fel de camera vrem fotografiile, cu gopro normal sau preferam alea de 360 de grade. Le explic sincer ca fotografiile nu sunt in bugetul nostru de calatori de cursa lunga, mai ales ca in sediul agentiei i-am vazut cerand douazeci de euro de caciula de la niste ucrainieni...Zambesc, vorbesc ceva intre ei, apoi ne comunica, ca vor face foto si film pentru o oferta libera...un alt moment de sincera generozitate turceasca. Multumim!

 

 

 

Platforma de pe care se pleaca e extrem de aeriana, mult deasupra plajei de la Olu Deniz ce se vede in departare. Ni se pune echipamentul, castile , dupa care ne pregatim de plecare. Primul e Markus, pe urma vine randul lui Aron, apoi urmeaza Petra, foarte speriata de situatie. Cateva minute suntem pe punctul de a renunta din cauza fricii, apoi, reusesc cumva sa o conving, lasand-o sa plece cu inima indoita…mai tarziu, din fotografii si filme mi s-a parut ca a fost cea care s-a bucurat cel mai mult de zbor…

Viziunea si senzatia de plutire ce ma asalteaza dupa decolare ma coplesesc. La marginea unui perete prindem niste curenti ascensionali ce ne urca pana spre varf, pe la vreo doua mii de metri, apoi ne indreptam spre infinitul albastru de dedesubt. Admir peisajul in linistea totala. Se vad fasiile de nisip albe ale plajelor din apropiere, insulele si golfurile pe care le-am vizitat ieri ...marea! Vazuta de sus, tranzitia de la nuantele de turcoaz spre albastrul inchis al marilor adancimi e mult, mult mai graduala. Culorile se intrepatrund armonios, nedefinit, ca intr-un curcubeu. Sublim! Ne invartim pe deasupra lagunei si a plajii principale, apoi pilotului ii vin e ideea neinspirata de a-mi face botezul zborului, mai intai cu vreo cinci sau sase miscari ample ca de pendul, apoi cu o traiectorie de tirbuson ce-mi dau peste cap orizontul vizual. O incontrolabila stare de voma ma copleseste, disconfortul facandu-ma sa transpir instantaneu. Placerea extrema e inlocuita de frica de a nu voma pe (ne)fericitii de pe plaja de dedesubt, dar in cateva momente aterizam pe gazonul ce margineste plaja...Din pacate starea de rau ma v-a insoti pana spre seara, transformandu-se intr-o insistenta durere de cap… Le multumim pilotilor pentru fotografiile si filmele generos cedate, apoi ne intoarcem la Hope, facand o oprire pe la Iacob, simpaticul vanzator de inghetata. 

De Patara, cu a ei mitica plaja, ne despart doar vreo optzeci de kilometri. Ajungem spre seara, parcand cu greu intre numeroasele masini, in apropierea unui van turcesc si a unuia cu numere de Italia. Primul pe care-l vedem de cand am plecat din tara mama!

Ne indreptam spre dunele inalte de nisip, impreuna cu cateva zeci de persoane venite sa asiste la apus.

 

 

De origini nord italiene, simpaticul Davide calatoreste de un an in van-ul pe care-l imparte cu catelusa lui. Devenit newyorkez dupa douazeci de ani de viata in metropola, e foarte critic cu italienii: politica, economie, obiceiuri...nu-i scapa nimic. Timid, atenti sa nu-i jignim o parte din reminiscentele mostenirii culturale peninsulare, ii dam partial dreptate…

 

Din pacate, lungul discurs ce ar fi urmat ne e intrerupt de sosirea unei dubite de jandarmi cu girofarurile aprinse, semn ca distractia s-a terminat. In mod politicos, dar pe un ton ferm, suntem somati sa parasim parcarea care se afla in zona protejata a dunelor, asa ca ne mutam in centrul satului apropiat, pozitionandu-ne chiar langa minaretul noii moschei. Adio somn de dimineata!

A doua zi ne despartim de Davide dupa ce ne povesteste cum a trait acel 11 septembrie ce avea sa schimbe atat de multe prin lume. Istorie, din sursa directa si pe viu! Primim si numarul de telefon al unui mecanic din Antalya cu care vrem sa ne consultam in privinta suspensiilor noastre, ingrijorator deformate. Multumim, omule!

Dupa scoala si pranz ne intoarcem la parcarea de langa dune, de unde continuam pe jos, cale de aproape un kilometru, pana pe infinita plaja adiacenta. Facem baie in apa calduta, apoi copiii construiesc un castel cu nisipul fin si ud. Un peste zburator sinucigas sfarseste pe plaja, devenind subiect de studiu pentru copii. Dormim din nou in sat, langa moschee.

 

Directorul scolii la care sunt inscrisi copiii ne confirma disponibilitatea de a face examenul online pe datele fixate de scoala, adica la sfarsitul lunii viitoare...speram sa merga totul bine! Pana atunci, diminetile (si noptile) ne vor fi ocupate de scoala…

In celalalt capat al plajei, ne amintim cum era locul acum douazeci de ani, apoi dupa o baie prelungita, oprim si la situl arheologic. Vizitam sugestivele teatre folosite si azi, apoi facem o plimbare printre coloane si ruine.

 

 

 Scoatem la imprimanta cateva foi pentru examenul lui Aron, cerand curent de la biroul sitului arheologic.

In linistita parcare aleasa ca loc de dormit, aflata intr-un mic golf dupa Kas, ajungem pe intuneric. Locul e frecventat de localnici si de trekkerii ce parcurg “The Lycian Way”, un traseu excursionistic lung de cateva sute de kilometri ce leaga Olu Deniz de Antalya.
 

Facem si noi o bucata din faimosul parcurs...

...apoi o baie binemeritata...

...sare...

O lunga plimbare pana pe o plaja stancoasa din apropiere ne dezvaluie cateva secrete ale traseului escursionistic ce strabate Lycia...Minunate locuri!

Apa ascunde numeroase vietati, pe care Petra adora sa le studieze...castraveti si rosii de mare, crabi si pesti, alge si scoici.

 

Prietenii francezi cu doi copii ce calatoresc cu camionul sunt prin apropiere. Le scriem, intrebandu-i daca nu cumva ar vrea sa faca maine o excursie cu kayakul. Internetul nu e bun, mesajele sunt trimise cu intarziere si in timpi matusalemici, dar reusim sa ne fixam o intalnire exact in locul in care ne aflam.

Dupa masa parcurg cu Aron o superba bucata de poteca dealungul tarmului, spre Kas de data asta. E foarte intortocheata si plina de bolovani, dar reusim sa ne orientam bine si datorita marcajului impecabil. La vreo patru, cinci kilometri, traseul coboara la un minuscul golf cu ape limpezi. Hotararea e repede luata; facem baie!

Revigorati, dupa inotul prelungit, ne intoarcem incet la camper, apoi mergem sa adunam lemne de foc pentru seara asta. Nu sunt usor de gasit, asa ca ne multumim cu niste radacini rasucite si uscate, gasite undeva sus pe panta colinei stancoase din sudul golfului. 

Pe cand se intuneca apar si prietenii nostri cu care nu ne mai incrucisasem cararile din Peloponez.

 

 Cina si focul sunt gata, asa ca stam la povesti pana seara tarziu. Copiii sunt greu de despartit.

Planuisem o iesire cu kayakul, dar odata sositi in micul sat Ucagiz, aflat nu departe de Kas, toti cei pe care-i intrebam, ne spun ca turele cu kayakul nu au inceput inca. 

 

 

Targuim asadar o enorma barca doar pentru noi, iesind in larg pe o vreme atipica pentru zona asta: e innorat! Prima oprire o facem la Sumena, un mic sat pescaresc adapostit printre zecile de insulite de granit. 

 

Turismul e principala sursa de venit pe-aici, dar sezonul e de-abea la inceput, asa ca suntem invitati de repetate ori, ba la cate un restaurant, ba la inghetata… Mergem sa vedem faimosul sarcofag Lycian inconjurat de apa marii, martor al unor timpuri glorioase. 

 

Facem o lunga baie in apa mica a golfului, apoi ne intoarcem la barca sa ne continuam minicroaziera. Insula de vizavi, Kekova e faimoasa pentru ruinele unui orasel, partial scufundat in urma unui cutremur. 

In apa transparenta, chiar daca soarele isi face aparitia doar pentru scurte momente, deslusim conturul unor ziduri submerse. La cateva sute de metri, capitanul navei, ne arata prin fundul de sticla al imbarcatiunii, o sumedenie de amfore sparte ce zac nederanjate, in nisipul de dedesubt. Suntem cu totii impresionati! Bineanteles ca din etapele excursiei nu lipseste oprirea dedicata inotului, spre deliciul copiilor…

Continuam pana la o mica plaja de langa Demre, decretand zi de odihna! De odihna, dedicata scolii de fapt. Alternam invatatul cu inotul, apoi facem foc. Mai soseste un camion cu numere frantuzesti. Sunt Franc si Muriel, calatori de cursa lunga ce se indreapta spre Africa de sud, prin Iran si peninsula arabica. Inshallah!

 Lyonel si ai sai pleaca sa caute un mecanic din cauza unui rezervor de apa ce s-a crapat si care pierde puternic...

Dupa scoala, intram si noi in Demre, al carui cel mai faimos locuitor a fost...sfantul Nicolae!

Mitul lui Mos Craciun e prezent peste tot...noi ne indreptam spre ruinele bisericii dedicate lui, unde platim un pret de intrare extrem de piperat.

Majoritatea vizitatorilor sunt de limba rusa, veniti in numeroasele resorturi ce se insira spre Antalya.

La marginea localitatii, Myra e inconjurata de oribile campuri de sere plasticoase. Merita totusi o vizita rapida pentru mormintele lyciene sapate in peretele stancos si pentru teatrul discret pastrat.

 

Facem un salt mai lung, cale de vreo cincizeci de kilometri, pana la Cirali, mica localitate de langa o plaja ce ne-a fascinat cu mult timp in urma...Olympos. 

In apropierea localitatii, pe versantul muntelui , la doar un kilometru din parcare, se gasesc focurile eterne ale legendarei Chimera. Un superb fenomen de combustie spontana a gazelor naturale venite in contact cu oxigenul. Ne indreptam intr-acolo, dar dupa cina, sa se vada bine flacarile.

Poteca a fost largita si pavata, ca sa justifice pretul biletului de intrare si sa nu te pierzi. Urcam impreuna cu alte cateva mici grupuri de vizitatori .

...inca un pic...

Pe versantul muntelui, focurile sunt distribuite destul de uniform, astfel ca nu se creeaza aglomeratie printre vizitatori. Ne-ar fi placut sa avem niste marshmellow cu noi!

Pe Lyonel si compania ii gasim seara tarziu, in parcarea neamenajata a unui mic teren de fotbal, pe care o vom imparti cu o alta duzina de vanuri turcesti. Vecinii nostri sunt din Istanbul, el in pensie, iar ea inca la munca, medic de profesie. Ambii vorbesc fluent engleza si franceza, asa ca ne e usor sa comunicam. Mari iubitori de prosciutto (sic!), vin si sanatoasa bucatarie mediterana, sunt o placuta surpriza turca atipica!

 

Apa e extraordinar de transparenta, asa cum ne-o aminteam...

Cu stupoare, observam ca avem din nou pana! Tot pe spate, dar de data asta pe latura opusa! Umflam roata cu compresorul si se pare ca tine, dar bine stim ca e doar o solutie temporara.

Intr-una din zile hotaram sa facem o plimbare pana in celalalt capat al plajei, unde se afla anticul Olympos.

Nisipul fin e perfect pentru testoasele ce vin sa-si depuna ouale...

Fiecare piramida are insrisuri cu numarul de oua, data in care au fost depuse si cand ar trebui sa iasa micutii. Pana atunci vor fi protejati de micile piramide din metal si de atenta supraveghere a biologilor voluntari.

...natura incontaminata...

O oprire intermediara pentru baie e binevenita! De cand au mastile pentru snorkelling, copiii au inceput sa se si scufunde!

Din plaja nu prea aglomerata intram in canionul ce adapostea orasul antic, urmand o pasarela in constructie.

Jungla ce ne impiedica sa vedem ruinele cand am fost data trecuta pe aici a fost defrisata, astfel ca vederea spre ruinele de langa rau acum e superba.

In locul asta stramt se suprapun monumente lyciene, romane si bizantine, asa ca avem de unde alege...

...monumentala poarta a orasului...

...o mare parte a sitului e inca neexplorat...

Ne intoarcem la plaja invitanta.

 

O alta baie infinita, apoi ne intoarcem la Hope, inarmati cu cate o inghetata . 

Lyonel si familia au plecat azi dimineata, dar au sosit Murielle si Franc cu care planuim sa mergem la mecanic. O luam asadar spre Antalya, facand un stop pentru o baie nu departe de Kemer. Apa e si aici invitanta, dar nu ramanem mai mult de o jumatate de ora.

Odata intrati in suburbiile Antalyei, cautam un mecanic care sa ne controleze roata. Trebuie sa intrebam doar intr-un singur loc ca sa fim indrumati la atelierul potrivit...

La controlul vizual nu gasim nimic, dar imersiunea clasica in apa da roade...un fir subtire de bulbuci iasa din interiorul rotii, dinspre partea metalica a jentii. Cauciucul vine scos, iar crapatura identificata si delimitata apoi cu un marker. E larga cat un fir de par si are doar cativa milimetri lungime, dar aerul iesea puternic pe-acolo.

Mesteri priceputi sudeaza fisura, sub interesatele priviri ale baietilor nostri...

De la mecanic si pana la locul de dormit e doar o aruncatura de bat. Ne oprim pe Lara beach, foarte frecventata de tineri...

Superbul apus ne e putin deranjat de bassul puternic in ritm de techno revarsat dintr-o masina parcata nu prea departe. Tot speram sa plece, dar e week-end, iar dezmatul continua...Pe la unu noaptea plecam noi, in ciuda interdictiilor de miscare.

Facem mai bine de treizeci de kilometri, pana in parcarea linistita de langa teatrul antic din Aspendos unde reusim sa adormim linistiti.

Masivul teatru, superb conservat e folosit si azi pentru spectacole in aer liber.

Suntem printre putinii vizitatori...

Odata iesiti din teatru, mai facem o scurta plimbare prin imensul sit arheologic. Ruine grecesti si romane, imprastiate pe o suprafata considerabila au fost inglobate mai tarziu in constructii bizantine.

...bazilica bizantina...

De sus, de pe versantul dealului in care a fost construit, teatrul ni se dezvaluie intr-un mod diferit.

Dupa scoala, ne indreptam spre Koprulu canyon, un defileu in care, an de an, mii de vacantieri vin sa faca rafting. Gasim si noi o companie mica, ne intelegem la pret, apoi mai urcam vreo douazeci de kilometri pana la un punct de belvedere asupra canionului Tazi.

Frumos, dar nu la fel de spectaculos ca si Vikos. Ala e mult mai barosan...

Compania noastra de rafting nu are un centru mare si nici parcare, dar oamenii inimosi nu lipsesc, asa ca se creeaza o atmosfera placuta, iar noi incercam sa trecem peste discomfortul creat de vecinatatea drumului. Din pacate, tarziu in noapte suntem izgoniti si de-aici de muzica asurzitoare a unui restaurant apropiat...dormim la vreo patru sute de metri in aval, in parcarea unei companii concurente...

Inainte de plecarea in expeditia cu barca, exploram imprejurimile...

...o jucarie nu doar pentru cei mici...

Odata echipati, asteptam rabdatori mijlocul de transport...

...matusalemicul camionas v-a duce barcile...

Noi in schimb impartim un microbuz cu o duzina de ucrainieni seriosi si tacuti cu care ajungem pana la locul de imbarcare.

Din maruntaiele catorva autobuze se revarsa zeci de excursionisti...

Plecam cat mai repede posibil, sa lasam in urma puhoiul uman...

Pe parcursul coborarii, copiii se arunca de mai multe ori in apa rece...brrr!

Cei paispe kilometri pe firul apei ii facem cu Timur, un ghid azer ce traieste de multi ani in Turcia.

Reantorsi la centru, consumam cu pofta deliciosul pranz pregatit si oerit de mama proprietarului....

In seara asta vom dormi in compania lui Murielle si a lui Franc, in imediata vecinatae a unui canion cu pereti abrupti, aflat la vreo zece kilometri de Antalya.

Ahmet, mecanicul recomandat de Davide, calatorul italian solitar intalnit la Patara ia in primire camionul francezilor, iar noi suntem plasati la un alt garaj aflat in apropiere, specializat in ce avem noi nevoie: suspensii.

Suntem pregatiti pentru o lunga asteptare, ce v-a dura, spre bucuria noastra, doar cateva ore.

Celor doua platbande ale suspensiilor li se mai adauga una...

Hope e ridicat iar Ido, mecanicul ce ne v-a face mare parte din lucrare, adauga platbanda de intarire.

Diferenta e enorma! Partea din spate s-a ridicat cu vreo zece centimetri...dar adevaratul confort il voi descoperi doar de acum inainte, in timpul sofatului... danseaza mai putin in curbe si se comporta mai bine pe drum neregulat, astfel ca imi mai trece un pic din frica de a rupe suspensiile posterioare la unul din limitatoarele de viteza...

Oprim la o uzina de gaz sa umplem buteliile ca le aveam goale pe toate trei!

Deviem cam o suta de kilometri spre nord vest, pana la lacul Salda, despre a carui frumusete citisem doar dupa ce plecasem de la Pamukkale, aflat nu prea departe.

Odata ajunsi la lacul asta, ne-am indepartat de Lycia, regiunea costiera de care ne-am indragostit in ultimele saptamani... Multumim!