Turcia-lockdown
E dimineata devreme, foarte devreme. Lalaitul infinit de lung al unui muezzin (mult prea) matinal ma trezeste deabinelea. Dar e o buna ocazie sa scriu despre cele intamplate in ultimele trei zile de cand am intrat in Turcia.
Din mica parcare a bisericutei de pe deal, ultima noastra halta nocturna, am plecat imediat ce ne-am trezit. Zilele in care trecem o granita, mai ales pe vremurile astea, cand e mult mai dificil sa calatoresti, sunt lungi si stresante. Oprim o singura data intr-o benzinarie sa facem plinul preventiv ca pe net nu am gasit nimic concret despre pretul motorinei in tara vecina. Adica am gasit, dar realitatea de pe teren m-a invatat sa nu prea ma incred in datele mai vechi de doua, trei saptamani. In mod traditional, insa, din pacate, in Turcia pretul combustibililor e foarte ridicat. Renunt in ultimul moment la ideea de a umple unul din bidoanele de douazeci, asa ca mergem cu cele optzeci de litri pe care-i avem. Avem apa si alimente ce ne vor asigura cel putin o saptamana de autonomie, pana ne vom invata cu tara noua.
Cam la un kilometru inainte de vama, ajungem din urma un sir de camioane, ce se dubleaza si tripleaza pe masura ce ne apropiem de birouri. Fix in vama, o sageata cu semnul de camper ce indica spre dreapta ne scoate din sirul automobileleor fortandu-ne sa intram in cel a camioanelor. Spre norocul nostru avem doar trei tiruri in fata, iar procedurile de control merg repede. Ajungem la ghiseul unde se verifica documentele, ni se face cate o fotografie la toti cinci, apoi suntem lasati sa mergem. Imi suna inca in minte intrebarea cu iz de repros a vemesului grec: " de ce mergeti in Turcia? e un loc periculos zilele astea! ...si aveti si copii". Balbai un raspuns ce probabil nu-l satisface... Imi intinde pasapoartele spunandu-ne ca putem pleca. Ne imbarcam in masina si trecem podul super pazit de militari de peste raul Maritsa, apoi ne regasim intr-o alta lume. Trei siruri paralele, intrerupte de porti gigantice, in stil oriental leaga diferitele birouri ale vamii. Nu sunt toate terminate, dar se intuieste deja stilul de preamarire a puterii regasite a tarii. Exprima mandrie si dominanta. Forta si aroganta.
Dupa ce platim dezinfectia lui Hope, trecem printr-un hambar cu o balta chimica, in timp ce peretii exteriori vin si ei stropiti cu un lichid dezinfectant. Urmeaza controlul rapid al pasapoartelor, asigurarii si al documentelor masinii, dupa care suntem liberi sa plecam. Fara intrebari legate de chestiuni pandemice de genul unde vom face carantina si nici macar cu vreo referire la test covid sau vaccinare. In putine minute rulam deja pe autostrada nou construita.
Ne grabim ca peste doua ore vom fi contactati de profe pentru intalnirea saptamanala si mai avem de luat o cartela telefonica noua. Primul orasel mai mare e Kesan, dar trebuie sa iesim din superstrada ca sa intram. Pe strazile prine de masini ne miscam foarte lent, gasind greu loc de parcare. Plec cu Markus sa luam cartela, dar ni se refuza vanzarea uneia in cele doua birouri ale Turkcell si Turk telekom in care intram. Ambii vanzatori ne ghideaza spre Vodafone, care are o acoperire mai redusa la nivel national. Pana la urma cumparam un numar la un reprezentant ce ma face sa platesc trei euro in plus fata de ultimul magazin in care am fost. Timpul ne preseaza insa, iar strazile sunt labirintice asa ca acceptam pretul si oferta. Numar cu 20 de giga pentru o luna pentru 200 de lire turcesti. Vreo 22 de euro. Din pacate, ca si ceilalti dealtfel, tipul care ne da cartela nu vorbeste alte limbi decat turca, asa ca nu pot avea toate informatiile de care am nevoie. Inteleg doar ca activarea dureaza de obicei o ora, dar ca o sa incerce sa o faca in douazeci de minute. Multumim si iesim, grabindu-ne spre Hope.
Chiar daca ne aflam intr-un orasel apropiat atat de Bulgaria, cat si de Grecia, nu prea gasim lume ce vorbeste engleza. La capitolul asta grecii stateau mult mai bine!
Cu cartela noua proaspat activata reusim sa facem scoala cu profesoarele, direct din parcarea galagioasa de pe marginea strazii. Plecam apoi spre sud, spre Dardanele.
...tare mandrii de a fi turci...
Superstrada noua, cu patru benzi de circulatie nu e chiar terminata pana in capat, iar la cateva galerii se mai lucreaza inca, dar circulatia e fluenta, astfel ca, la ora pranzului suntem deja in coada pentru nava ce ne v-a transporta pe partea cealalta, la Canakkale.
Pe drum, spre sud trecem si pe langa un enorm pod ce v-a lega in curand Asia cu Europa.
La bac se lucreaza inca pe stilul vechi, mai haotic si oriental, dar plecam totusi repede.
Navigam vreo zece-cinspe minute, dupa care suntem literar azvarliti in haosul circulatiei din Canakkale. Strada e ingusta si foarte aglomerata, iar circulatia labirintica. Cu pietoni, motociclisti si masini parcate peste tot. De mai multe ori ni se taie calea din stradutele laterale din apropierea bazarului. Cativa pietoni ne saluta cu bratul ridicat si cu zambetul pe buze. E incurajator!
Mai multi prieteni ne-au avertizat ca Turcia v-a intra in lockdown de maine, asa ca atribuim forfota din oras acestui fapt. Pare ca sunt toti in intarziere...nu prea se mai vad batrani band ceai, jucand table sau fumand din narghilea la colt de strada, asa cum am vazut cu douazeci de ani in urma...
Ne indreptam spre ruinel miticei Troia, aflata nu foarte departe. Stim ca situl arheologic e modest, dar Troia trebuie vazuta! Pentru Homer cu ale lui Iliada si Odisee pe care copiii au citit-o in repetate randuri. Asta cu atat mai mult cu cat am fost si la Micene in urma cu vreo zece zile! Pentru aventura Elenei si pentru calatoria lui Ulise. Pentru Agamemnon si Menelau, sotul umilit al Elenei.
Intram in situl bine intretinut si cu multe panouri explicative.
Prima intalnire de pe dealul Hissarlak...calul troian.
Copiii sunt extrem de dezamagiti ca nu se poate intra din cauza virusului...
O comoda rampa de lemn inaltata pe care o parcurgem in sens circular ne conduce la locurile celor mai importante descoperiri.
E imposibil sa separi inceputul arheologiei de numele lui Schliemann. In imagine se vede o fotografie a sotiei acestuia cu bijuteriile gasite aici.
Odata vizita terminata, gasim un loc de dormit, dar e departe, la Ayvalik!
Pe drumul spre sud ne dam seama cat de mult s-a schimbat tara asta in ultimii douazeci de ani. Pe laturile superstrazii, in apropierea localitatilor notam o sumedenie de centre comerciale cu reclame multicolore , magazine sclipitoare, blocuri si cladiri noi. Trecem si pe langa doua spitale enorme, noi noute. Turcia fierbe economic! Dar sa fie dezvoltarea asta fara masura solutia pentru viitor...nu cred!
Odata ajunsi in statiunea cocheta, la locul de dormit gasim un semn ce indica clar ca e interzis sa stai cu camperul. Hotaram asadar sa mergem intr-un camping invecinat, aflat pe o mica insula, in plin parc national. Trecem cele doua poduri si trecem in insula surprinzator de verde, dupa toate betoanele vazute pana aici.
Intr-o intersectie, un sir de bancomate ne stimuleaza sa oprim sa vedem daca putem scoate bani cu cardul nostru nefericit.
Bineanteles ca e ultimul ala care-l accepta! Bine si asa!
E deja intuneric cand parcam in fata micului camping de pe insula. Inauntru vedem cateva persoane ce lucreaza de zor, iar una din ele vine sa ne intampine. Se prezinta, zambind. E Kostas, grec la origini, proprietarul locului. Intr-o engleza impecabila (in sfarsit!) ne explica ca tocmai au inchis pe perioada celor optaspe zile de lockdown...Ne mai spune ca nu putem ramane nici in mica parcare din fata campingului ca zona e parc national si ca e puternic controlata pe timp de noapte de catre jandarmi din cauza deselor imbarcari ale sirienilor din zona spre Lesbos. Ce soarta au si refugiatii astia, imi aduc aminte de discutia cu cei de la Thermopile. Cat ar vrea sa se intoarca la ei in tara, sau macar sa traiasca in conditii decente!
Ne luam ramas bun de la simpaticul grec, intorcandu-ne la Ayvalik. Pana la urma dormim intr-o mica parcare pe malul marii, sub drum, un pic feriti de priviri indiscrete, langa cateva barci pescaresti.
Dimineata, pe lumina, e totul mai prietenos. De aia-i bine sa ajungem la locurile de dormit inainte de lasarea intunericului!
Facem scoala, apoi plecam spre Bergama, vechiul Pergamon.
Ne oprim sa luam un prim kebab pe care copiii-l consuma apoi cu placere acasa.
O panta abrupta ne face sa parcam langa statia inferioara a telecabinii ce duce turistii pe acropola. Inchidem si plecam spre varful dealului inarmati cu vreo cinci litri de apa ca e extrem de cald. Spre marele nostru noroc, un motociclist se opreste doar sa ne explice ca se poate urca chiar si cu camperul pana sus. Multumim! Ne luam inimile in dinti si, navigand domol printre zidurile apropiate ale unor cladiri mai vechi ii dam in sus. Panta e lunga si foarte abrupta, strada e doar de latimea unei masini, dar Hope se comporta mai bine decat ma asteptasem. E drept ca strada e pietruita si nu asfaltata, astfel ca rotile adera mai bine. Vine si o serpentina, stramta si abrupta si ea, iar deasupra ultima panta e si mai si! Apas acceleratia un pic mai mult, derapam, apoi, brusc iesim intr-un drum asfaltat mult mai domol si mai larg! Noroc ca nu am intalnit pe nimeni ce vroia sa coboare! Continuam pe drumul ce inconjoara colina inca vreo doi kilometri, parcand apoi la capat.
Chiar daca e lockdown, siturile arheologice sunt deschise! Fantastic! Casierul ce ne da biletele, ne explica ca siturile arheologice vor ramane deschise chiar si pe perioada lockdown-ului. Problema e ca pretul e cam piperat pentru noi, calatori de cursa lunga, iar Aron si Petra platesc si ei tarif de adulti. Doar Markus intra gratis.
Suntem in anticul Pergamon! Acolo unde au inventat pergamenele!
Multumita pandemiei situl e doar al nostru.
O alta latura pozitiva a vizitei in siturile turcesti e lipsa supravegherii continue. In timp ce in Grecia eram mereu somati sa ne punem mastile, chiar daca eram singuri in site (ce idiotie!), aici e totul accesibil si nesupravegheat. Nu ca am vrea sa ne cataram pe ziduri sau sa ne scrijelim numele pe monumente, dar e fain cand ajungi in cate un loc ca asta sa-l explorezi urmandu-ti simturile si nu sirul de persoane ce se uita la tine ca nu cumva sa faci ceva gresit, iar in timpurile astea tulburi, ceva extrem gresit e sa nu-ti pui masca in aer liber, intr-un site arheologic in care esti doar tu si familia!
Ne perindam cam peste tot, urmand poteca bine definita.
Peste cladirile greco-romane se suprapun deseori generatii noi de constructii, cum ar fi turnurile de aparare medievale...
De cand am fost ultima data pe aici, in apropierea orasului s-a construit si un dig, astfel ca suntem surprinsi sa vedem in spatele sitului, un lac de acumulare.
"Superb!"
Teatrul cel mai abrupt al antichitatii l-am lasat pentru ultima parte a vizitei...
O serie de arcuri construite de romani sustineau platforma unui mic templu...
Intram in peluza superioara printr-un scurt tunel, apoi...
...we are in!
Coboram rapid infinitatea de scari ce ne conduc pe scena...
...de unde , teatrul ni se dezvaluie in toata splendoarea lui!
In primele ore ale dupa amiezii plecam din nou la drum. Tot mai spre sud, sudand sub soarele tot mai cald. Spre seara ajungem la un alt sit arheologic la care am mai fost: Sardis. Din pacate nu se mai poate intra ca e deja inchis, dar, imediat langa gardul ce inconjoara ruinele gasim un loc de dormit de unde avem o vedere completa asupra superbului Gymnaziu- cea mai bine pastrata cladire din acest sit.
Mai intai il admiram si fotografiem dintr-un maslin, apoi ne apropiem mai mult.
Gradul l-am fi putut sari cu usurinta, dar, de data asta nu ni s-a parut necesar...
Dupa o noapte linistita, cu vedere spre maslini, plecam, in plin lockdown, spre o noua destinatie. Alegem strada mai lunga ce trece peste munti sa evitam eventualele controale...
Foarte putinele vehicule intalnite se deplaseaza doar local, sau sunt camioane de cursa lunga ce ne saluta deseori claxonand energic.
Peisajul se schimba, la fel si vegetatia. Castigam inaltime, facand o halta pentru pranz langa o fantana cu apa rece si buna.
Intr-o mica depresiune dintre munti, suntem surprinsi de numeroasele campuri cultivate cu musetel.
...de parca ar fi nins.
Un inechivocabil semn ne avertizeaza de prezenta unor mamifere atipice lumii musulmane...
Drumul urca serpuind pe pantele abrupte unui alt versant acoperit cu extinse culturi de smochini. Suntem opriti de doua ori de catre jandarmi la cate un post de control, la intrarea in cate o provincie noua. Ne controleaza pasapoartele, dar vorbesc doar in limba lor, asa ca e dificil sa ne intelegem. Ne zambesc de fiecare data apoi ne lasa sa ne vedem de drum.
Masini de politie false ne baga cateodata in sperieti...au pana si sirena aprinsa...
Oprim peste noapte in parcarea unei autogari de langa situl arheologic Afrodisias. Maine mergem sa-l vizitam!
La trezire, un audi A4 vechi, cu numere de Polonia ne atrage atentia, fiind parcat exact in spatele nostru. Cand ma duc sa arunc gunoiul in pubela aflata-i alaturi, il salut cu un "Caisti" pe masivul individ sezut pe bancheta din spate. Coboara, ne dam mana si ne prezentam. Kristof e mai aproape de saizeci decat de cincizeci, inalt, bine facut si cu o capatana de tip "ceafa lata" e un fost militar, acum in pensie. Calatoreste singur, in masina lui pe gaz, perfect amenajata pentru necesitatile unui single. A demontat bancheta din spate ca sa-si faca spatiu de dormit, iar pe locul de langa sofer are amenajata bucataria. In spate, agatata cumva de portiera, are o bicicleta cu care a colindat Asia de sud est. Acum ar vrea sa se duca tot intr-acolo daca v-a putea. Drum bun , omule!
Sediu al unei celebre si prodigioase scoli de sculptura, Afrodisias e un valid concurent al Efesului, cu avantajul de a fi pustiu, mai ales in perioada asta.
Nu le scapa nemangaiat nici un caine sau pisic!
O noua intalnire cu o testoasa...
Ne indreptam spre teatrul orasului.
..."poftiti, va rog"!
Napadite cum sunt de vegetatie, ruinele, iti dau un pic senzatia de explorare.
...una din rarele fotografii impreuna...
...un mic detaliu de pe o arcada.
Continuam explorarea prin iarba inalta si taioasa.
Orasul se extinde pe o suprafata foarte mare, multe monumente fiind inca nerestaurate, sau neexcavate, dar ce e expus publicului, ne lasa cu gura cascata. De-abea astept zilele urmatoare sa mergem la Efes, sa fac o comparatie!
Teatrul vazut de sus.
o sumedenie de coloane, mai mult sau mai putin complete ne conduc spre baile publice.
O noua testoasa fosneste printre frunze, cat e de grea!
"veniti la spectacol!"
...spatiu infinit de joaca...
Recital.
Sprectatori.
O (alta) bijuterie intima.
Cireasa de pe tort: un tethrapylon superb conservat si restaurat.
Apare si Kristof care ne face o poza de familie.
De fapt doua.
Detalii, ce ar face fericite multe muzee din lume...
...Medusa...
Doua dorice si doua corintice. Delicate.
Traim zilnic cu ele...
Sentimente exprimate sau ascunse. Masti de ocazie sau permanente. Expresii faciale. Again!
Un al nu stiu catelea sarcofag, cu sculpturi magistrale, lasat la cheremul intemperiilor!
Incredibil! Chiar daca e lockdown, muzeul e vizitabil! Intram emotionati, caci nu am mai intrat intr-unul de mai bine de un an, de la cel egiptean din Torino!
...muti de uimire...
...cate detalii!
Din cauza unei rani "grave" la picior, Petra vine transportata de urgenta acasa.
Avem de mers cam o suta de kilometri pana la Pamukkale. Ajungem pe la amiaza, iar dupa pranz mergem sa vedem minunea!
Costul biletelor de intrare avea sa ne dea bugetul peste cap, dar stiam ca nu v-a fi ieftin...
Am mai fost aici odata, dar de atunci au schimbat multe... inclusiv poteca de acces. Spre marea noastra dezamagire, gururile de pe versatul sudic, care, in mod natural ar fi trebuit sa fie pline cu apa, sunt acum goale. Au ramas doar fragilele margini ce limitau odata apa. In schimb, drept compensatie, au construit mai multe baraje de beton ce formeaza lacuri in trepte. Cimentul nu a fost inca incrustat de carbonatul de calciu, astfel ca in unele locuri se vede pe fundalul apei putin adanci...extrem de putin ecologic, ca sa nu spun oribil. Pentru a directiona excesul de apa, au sapat in marginea formatiunii, un canal de drenaj lat de vreo cincizeci de centimetri si adanc de cam tot atat, prin care apa e directionata spre josul pantei in mod artificial, probabil sa umple piscinile numeroaselor hoteluri din localitate...
Baia in apa mica ce ne ajunge cu greu pana la genunchi, nu e chiar ceea ce am fi vrut...
Locul e aproape pustiu. Putinii turisti sunt in marea majoritate rusi, sositi cu excursii organizate sau cu masini inchiriate de pe litoralul Licyei. Atmosfera e relaxata, nu se prea poarta mastile, dar locul e suficient de mare ca sa ramanem distantati.
Rocile de sub noi parca au fost colorate cu o pensula gigantica in mai multe nuante de alb, gri, crem si galben.
...relax total in apa calduta.
In partea superioara, doua nivele de gururi au fost construite artificial. Again. Cu beton. Apa trece peste ele, incercand sa le acopere cu carbonat de calciu. Speram sa reuseasca cat mai repede sa ascunda monstruozitatea!
O politista ne explica unde se afla "piscina Cleopatrei". Nu e departe, dar trebuie sa ne intoarcem vreo trei sute de metri pe pasarela de lemn. Trecem pe langa ruinele anticei Hierapolis, fara sa fim interesati. Am vizitat azi dimineata minunatul Afrodisias, acum am vrea sa inotam!
Scufundate in apa termala, numeroase coloane antice dau caracter acestui loc unic. Ne balacim si noi bucurandu-ne de ora inaintata in care majoritatea turistilor au plecat.
...o coloana devine tobogan...
...fitasag...
...albeata...
...seara deschidem un vin grecesc...
Suntem in parcarea de sub Pamukkale, chiar langa drum. Traficul e destul de rarefiat, dar incep sa ne deranjeze temperaturile cam ridicate. Deschidem ambele geamuri, dar si alea din mansarda sa se faca un pic de curent. Pana la urma reusim sa adormim intr-un tarziu, dar, dis de dimineata, inainte de cinci o motocicleta cu atas isi face aparitia. Cei doi pasageri, inarmati cu o enorma toba, sunt hotarati sa trezeasca satul in ritmice si energice batai. E Ramadam... Dupa vreo zece minute incepe sa-si faca treaba si muezzinul moscheii din apropiere, asa ca ne sare somnul definitiv...
Facem scoala si hotaram sa plecam spre mare in cautare de racoare, caci caldura incepe sa devina insuportabila. Ieri au fost, daca termometrul nu se inseala, treizeci si sapte de grade. Era doar intai mai...
Siturile arheologice sunt deschise, iar noi am vrea sa vedem Efes-ul. Orasul, aflat la doua sute de kilometri spre vest, aproape de malul marii Egee nu e departe de doua centre mai importante: Selcuk si Kusadasi. Alegem un loc de dormit pe malul marii, langa Selcuk unde hotaram sa ne oprim cateva zile. Din pacate, fiind duminica dupa masa, nu gasim nici un magazin deschis sa ne aprovizionam cu legume si fructe. Luam doar trei kile de rosii de la o taraba de pe marginea superstrazii si doua trei alte maruntisuri dintr-un mic magazin local prafuit in care intram fara masca, respectand obiceiul local.
Primele capsuni, luate de la un vanzator de pe marginea drumului...
Pregatim pranzul, pe la jumatatea drumului...
Luam si apa de la un izvor apropiat de destinatie, apoi ne alegem locul de bivuac pe plaja extrem de lunga si pustie.
...adunam gunoaiele uitate de cativa vizitatori anteriori neglijenti...
Cei doi copacei din apropiere ne vor da si umbra, dar se pare ca zona e infestata de tantari, asa ca ne refugiem in camper. Pe la patru dimineata, un pescar pozitionat cu barca in apropierea postatiei noastre ma trezeste cu ritmice batai de lemn. Tactactactactactactac. De sapte ori. Apoi asteapta cateva secunde si bate din nou. Tot de sapte ori. Iarasi nu pot dormi!
In acest mic paradis, zilele trec foarte repede. Ne instalam de-a binelea, cu covorul marocan, masa si scaunele. De obicei o facem doar in rarele ocazii cand ne oprim mai multe zile in vreun camping, dar locul e atat de izolat, rar frecventat si superb, ca ne stimuleaza sa stam mult timp afara. Asta pana vine seara, cand trebie sa ne retragem in camper din cauza tantarilor...
Ne simtim extrem de privilegiati pentru locatia de cinci stele, chiar langa mare, dar inconjurati totusi de verde.
bricolam la o noua barca de-a lui Aron...
Noaptea trecuta un elicopter militar s-a apropiat de mai multe ori, iluminand apa linistita a golfului, apoi, o barca cu luminile rosii- albastre inconfundabile ale politiei, s-a apropiat de fata locului...
O enorma bucata de plastic, partial ingropata in nisipul din apropierea malului, ne atrage atentia. Incercam sa o eliberam...
E o bucata dintr-o barca pneumatica folosita de refugiatii sirieni, in disperata lupta pentru libertate. Care aici inseamna Samos, insula greceasca ce se vede la orizont.
...pregatim cina...
...framantam placinte...
...modelism...
Intr-una din zile mergem la Selcuk sa facem cumparaturi. Luam in special legume si fructe, apoi ne oprim sa umplem rezervoarele cu apa dintr-un izvor.
...salata trebuie spalata...
...rahat...
...capsuni si lebenita...
Jandarmii patruleaza pe plaja zilnic, atat ziua cat si seara. Intr-una din zile, imbracati doar in costumele de baie, ne intersectam cu doua echipaje de jandarmi calare pe motociclete ce se opresc sa ne intrebe de sanatate.
Odata confirmat statutul (privilegiat) de strain, devin extrem de prietenosi, lasandu-ne sa ne vedem de-ale noastre...Seara, Oman, venit sa facem un gratar impreuna, ne confirma ca, practic turcii nu au voie sa iasa din casa decat pentru necesitati, si doar pana la ora cinci...
Pe la cinci ne apucam de foc cu putinele lemne gasite pe plaja. Incercam sa speriem cumva norii de tantari ce incearca sa muste din noi.
...Osman ne surprinde cu un dulce tipic turcesc...
Am taiat multe legume ale caror prajire va fi un procedeu lung. Sa incepem!
Sosesc si forte noi...omu a cam exagerat cu mancarea, mai ales ca a zis ca face dieta!
...rezultele nu se lasa asteptate...
Ne mai ajuta si Autan-ul pe care ni-l ungem pe picioare si maini sa ne protejeze. Pe la inserat vine si Osman ce scoate din portbagajul masinii un enorm frigider plin cu carne. Pe jarul format incep sa prajesc legumele; ceapa, ardeii, vinetele, dovleceii si cartofii, e totul taiat felii foarte subtiri, astfel ca treaba merge repede. Dupa o scurta rugaciune, incepe si Osman sa prajeasca carne si peste pe un mic gratar. Pe la opt, sunetul unei salbe de tun adus de vant dinspre Kusadasi, da liber festinului. Copiii se infrupta din bucatele alese, apoi merg la culcare, pe rand. Cu Aron si Osman ramanem la povesti pana tarziu. Dupa ce a dat faliment intr-o afacere agricola, a fost nevoit sa plece in Anglia ca sa-si plateasca datoriile. La Londra si-a deschis un mic restaurant in care a inceput sa munceasca si nevasta-sa, de origini filipineze. Apoi afacerea a inceput sa mearga tot mai prost, de a fost nevoit sa lucre si ca sofer de taxi. Mai tarziu, pentru doi ani s-a intors in Turcia si a deschis o firma de inchirieri de masini, dar a dat chix si aia…Isi exprima totusi speranta de a se intoarce acasa sa traiasca intr-o ferma! Sa dea Allah sa ti se indeplineasca visul!
...apropo, de vise, Aron, tot mai pasionat de barci, ar vrea sa navigheze...
Putin inainte de miezul noptii, oaspetele nostru pleaca, trecand cu masina direct peste nisipul adanc ce separa locul in care suntem parcati de drumul de pamant batucit ce merge paralel cu plaja.
Dimineata ies si ma apuc de adunat din lucrurile dezordonate din jurul camperului. Cu o plasa de gunoie uriasa, continand ambalaje si resturi ale cinei de ieri, ma duc pana la bidonul de pe plaja, aflat nu prea departe. La vreo o suta de metri, spre capatul plajei, un van imi atrage atentia, asa ca o iau intr-acolo. Are numere de Turcia, dar cei trei copilasi si parintii sunt cam blonzi. Ma primesc cu un zambet larg. Sunt un cuplu de medici din Republica Ceha veniti intr-o scurta vacanta. Van-ul l-au inchiriat de la un privat din Izmir. Maine dimineata devreme au un zbor ce-i v-a duce inapoi in tara, asa ca pentru seara asta ne invita la un foc...vom veni cu siguranta!
O mica testoasa ne taie calea...o ajutam sa se refugieze in vegetatia de pe marginea drumului...
Cam o ora dureaza sa bagam tot ce avem pe-afara, apoi plecam spre Selcuk de unde am vrea sa luam apa. Spre surprinderea noastra, marea parcare in care am stationat data trecuta, dar si mare parte din strazile invecinate sunt inconjurate de un gard ce delimiteaza aglomerata zona in care, azi, se tine un targ de legume si fructe. Suntem fara internet, iar toate magazinele Vodafone sunt inchise din cauza lockdownului, ceea ce ne v-a ingreuna navigatia si comunicarea saptamana viitoare.
...ne consolam cu o inghetata...
Parcam la intrarea nordica a sitului arheologic. Multe magazine au jaluzelele trase, iar cele ce sunt deschise, sufera din cauza lipsei turistilor, facandu-i pe proprietari sa devina si mai insistenti.
Intram in situl arheologic aproape pustiu. Ca si la Pamukkale, majoritatea turistilor pe care-i intalnim sunt rusi, veniti pe coasta turca cu pachete turistice. Revederea sitului ne bucura, iar eforturile de restaurare a constructiilor, aici, ca si in celelalte situri vizitate, ne face sa realizam de ce suntem noi, strainii, o categorie atat de privilegiata...intrarile din turism, in vremurile astea tulburi, sunt extrem de importante…
Intram in marele teatru in curs de restaurare, apoi parcurgem scurta strada ce ne desparte de Biblioteca lui Celsus, cel mai impunator si bine pastrat monument al efesului. Pe scurtul parcurs, o balustrada metalica rectangulara, protejeaza laba de picior sculptata intr-una din lespezile laterale ale trotuarului. Coloanele bogat ornamentate, statuile si armonia constructiei ne impresioneaza. Pentru un scurt moment, suntem singurii vizitatori.
De-a lungul strazii pavate cu uriase lespezi de marmura, o multime de monumente ne atrag privirile… Intram in baia publica, in care numeroasele gauri cu destinatie inechivocabila provoaca rasetele copiilor.
Ajungem la intrarea sudica facand un ocol printre ruine, apoi ne intoarcem spre parcarea in care l-am lasat pe Hope. Mai admiram odata Biblioteca lui Celsus, apoi viram spre stanga sa vedem o veche biserica, legendar legata de mama lui Isus.
Odata iesiti din situl arheologic cadem in capcana unui vanzator de inghetata turceasca. Cu miscari tacticoase, folosindu-se de o lopatica metalica cu maner lung scoate inghetata din vasele cilindrice adanci, de care apoi lipeste cate un con , ce devine obiect al jocului cu clientii. Cu pretul platit, am fi mancat una la fel la Florenta, Roma sau Venetia...
Niste indicatoare generoase arata directia spre casa in care murise mama lui Isus. Viram intr-acolo, pe un drum secundar, facand o scurta oprire la o mica grota, unde, conform legendei, s-au ascuns sapte tineri. Soldatii imparatului au zidit intrarea pesterii, iar tinerii au adormit, iesind ...dupa doua secole…
Casa Mariei e departe, pe un deal. Nu ne oprim in parcarea oficiala, ca ar trebui sa platim. Ne oprim mai jos, apoi mergem cu Petra si Aron pana la locul sfant cu intrare piparata si aproape nimic de vazut. Il recomandam doar celor cu adevarat piosi!
Spre bucuria copiilor, ne intoarcem la plaja pe care ne odihnisem toata saptamana trecuta. Ma duc sa-i salut pe cehi si sa le confirm ca venim diseara la foc. Jan si Jitka s-au apucat deja sa curete van-ul pe care trebuie sa-l predea proprietarului maine dimineata la cinci jumate, la aeroportul din Izmir, aflat cam la o ora de condus.
In apropierea vanului, un imens Mancat, exact ca al lui Justin, e parcat cu vedere spre mare. In jurul monstrului, notam miscare. Mergem sa salutam. Sunt un cuplu german, Markus si Rebecca, IT-isti ce cutreiera lumea impreuna cu cei trei copii.
...sase parinti si...noua copii!
Seara, la foc, la un pahar de vin si bere, Jan vorbeste despre lungile perioade de voluntariat facute cu MSF, organizatia franceza Medici fara Frontiere. A fost in Haiti, chiar dupa cutremur, in Congo si Angola in timpul conflictelor civile, in Siria, pe frontul cu ISIS, Afghanistan, Yemen. Aron e fascinat de povesti. Pune intrebari la care i se raspunde cu rabdare. Suntem impresionati. Drum bun pe maine, oameni buni!
La propunerea lui Markus, incarcam contul telefonului cu numar turcesc cu cateva zeci de euro, printr-o agentie telefonica nemteasca. Apoi, cu banii incarcati, cumparam cativa giga de internetde care vom avea nevoie saptamana viitoare. Speram sa ne ajunga pana se iasa din Ramadam, cand vor redeschide birourile Vodafone! Markus ne trimite si cate un model de test covid facute, unul in Grecia, iar celalalt in Turcia. Ca sa stim cum arata! Cel grecesc il trimitem lui Lyonel si family care au fost intorsi din granita de vamesii turci, din cauza ca nu aveau teste covid. Acum il vor avea! Luni ii salutam pe Markus si Rebecca care au decis sa mearga spre sud, mai bine de doua sute de kilometri. O luam si noi intr-acolo, dar mult mai lent. Terminam mai intai scoala apoi plecam la Kusadasi sa facem niste cumparaturi. Pe drum, primim un mesaj de la Markus ce ne avertizeaza, ca un tip cu care a lucrat pentru doua saptamani intr-o firma din Izmir, a fost detectat pozitiv...si noi care i-am imbratisat ieri, la despartire!
Orim la ruinele unui superb oras antic, Priene , construit pe varful unei coline dulci. Sit-ul e superb, ascuns cum e, intr-o padure de pini de Alep.
...asta da puzzle!
Ne mutam mai spre sud, conducand prin vasta campie aluvionara a raului Meandru, oprind apoi la un alt sit celebru: Milet. Parcarea e chiar langa impresionantul teatru pe care-l bantuim prin toate cotloanele. Pana si copiii raman miscati de gradul de conservare al monumentului. Superb!
...fantastice detalii...
Ne mutam mai spre sud, pana pe malul lacului Bafa, unde gasim un loc linistit, cu picioarele in apa, inconjurati de formatiuni stancoase asemanatoare celor de la Tafraoute.
Ne balbaim un pic pe un drum pietruit de pe malul lacului, dar pana la urma gasim locul potrivit pentru noi.
E izolat, dar vizibil si de pe drum.
Granit, in toata splendoarea lui! Dupa lasarea serii, niste camioane vin sa descarce o infinitate de stupi de albine, iar mai tarziu, o masina a jandarmilor, cu farurile aprinse, intoarce chiar langa noi, dar nu suntem deranjati nici de unii, nici de altii… dormim bine, cu toate ca e foarte cald.
O barca aparent abandonata, scufundata in apa mica de langa mal, devine loc de joaca al copiilor, ce incearca sa o dezlege de ancora si sa navigheze...in zadar, e prea bine fixata in namolul de pe fund...
Nu stiu daca ma exprim bine spunand ca ziua de azi e una de rutina. Adica una in care, de obicei, dupa mic dejun si scoala, lasam copiii sa se joace afara, iar noi curatam si ordonam un pic in interior. Apoi urmeaza pranzul si cateva ore de condus. Azi am facut cam vreo o suta cincizeci spre sud, dar am oprit sa luam apa si sa punem motorina.
Pana la urma nu am reusit sa ajungem la locul ales pentru dormit, ca
am fost intorsi de niste jandarmi la un post de control, la vreo zece
kilometri de destinatie. E rau in situatiile astea ca trebuie sa
facem alti kilometri pana intr-alt loc...Pana la urma am dormit
intr-o parcare de autobuze din Marmaris, chiar daca asta a insemnat
sa ne intoarcem un pic din drum, dar era seara si nu e prea bine sa
ajungi seara in locurile din natura ca nu stii ce gasesti...strazi
inguste, ramuri ce atarna sau zgarie, bolovani. Partea pozitiva, aici
in Marmaris e ca vom avea conexie de internet pe maine pentru
intalnirea cu profele.
Ne trezim devreme in barait de motoare, claxoane si chemari la rugaciune.
Ne mai desparte doar un scurt weekend de sfarsitul lockdownului, dar voi intrerupe capitolul, caci, de aici de la Marmaris vom intra pentru cateva saptamani in magica regiune a Licyei, cea mai fascinanta parte a acestei tari minunate. De cand am intrat in Turcia, ne simtim protejati si rasfatati de localnici, de autoritati si de soarta. Multumim!
E minunat sa va urmaresc ❤️
RăspundețiȘtergere