Sicilia - sfarsit de aventura

 

 Am stat o saptamana in parcarea de pe malul marii. Ritmul zilnic ni se invarte in jurul scolii, a pregatirii meselor si a intregirii rezervelor de gaz, apa si combustibil. In rest, facem plimbari pe promenada ce margineste malul marii, ne uitam la filme, citim si ...traim din plin momentul. Suntem constienti ca totul e irepetibil; profitam de timpul petrecut impreuna.

Langa parcare, micul parc de joaca e si loc de intalnire. Intr-o dupa masa ai nostri copii se pun la povesti cu o alta familie cu a caror copii se catarau pe jocurile din parc si uite asa il vedem sosind pe Giulio, tot un zambet, care ne invita la ei la cina. Acceptam bucurosi sa cunoastem lume carora nu le e frica sa dea mana sau sa se imbratiseze. A doua zi, Giulio, impreuna cu sotia lui, Mor, e de origini israeliene si copiii, Schefa si Uma ne intampina zambind in casa ce au luat-o in chirie in zona rurala din apropiere.

Facem o plimbare prin campuri de iarba de un verde incredibil de crud, imprejmuite de ziduri din blocuri de calcar, maslini centenari si numeroase plante spontane comestibile.

Copiii se distreaza de minune, explorand ruinele din zona, ascunzandu-se in iarba inalta sau catarandu-se printre ramuri nodurose de maslini.

Ne intoarcem cu un manunchi de frunze comestibile culese de pe campuri...

Fiind vineri, respectam traditia ebraica, ne punem si noi kippah-ul traditional, ascultam emotionati rugaciunea citita in ebraica de Mor si ne imbratisam urandu-ne traditionalul "Sabbat Shalom".

Cina e vegana, cu ingrediente simple. Participam si noi cu doua tavi de tajine, o mancare tipica marocana cu multe legume fierte. Gazdele adauga couscous si niste fidea prajita, masline de casa si o salata delicioasa. Stam la povesti pana seara tarziu, iar copiii se uita la cateva filmuete proiectate pe perete. Plecam in graba pe la zece fara ceva, conducand grabiti pe strazile pustii, printr-o ploaie de pomina.

Spre dimineata se opreste si potopul, astfel ca, foarte devreme, iesim la o plimbare.

Valurile sunt mari iar vantul inca sufla cu putere. Aron, tot mai pasionat de vele si navigatie, isi inventeaza jucaria...

O alta zi , o noua aventura... ei pe doua roti, iar noi pe jos.

Mergem spre nord, pe un drum de piatra, paralel cu tarmul. Vegetatia e variata si foarte verde, cu flori, cactusi si multa iarba.

Trecem pe langa ruinele unei fabrici abandonate.

Si ajungem in cele din urma la plaja Sampieri, o fascinanta fasie de nisip fin, marginita de dune, lunga cam un kilometru.

Putem sa ne jucam liberi, in nenumarate moduri.

...pregatesc niste materiale pentru matematica lui Petra...

Intr-un moment de grava neatentie, ramanem fara monitorul laptopului, astfel ca suntem nevoiti sa mergem pana la Modica sa cumparam un monitor nou.

E mare si consuma mult curent...cred ca vom fi nevoiti sa cam dam drumul la motor de-acum inainte...

...last morning in the perfect spot...

Dupa o noapte foarte ploioasa, soarele bland ne da posibilitatea sa uscam hainele proaspat spalate...

 Facem si un pic de scoala...

...pe o plaja izolata, suntem surprinsi de prezenta a doua campere cu germanici. Camperistii au devenit o raritate, de cand Sicilia a devenit rosie.

Kilometri de plaja pustie.

...fiecare cu treaba lui...

Piratii.

La apus, fac o tura cu bicicleta pe nisipul tare, umezit de valuri. Imi tine companie un racusor singuratic...

...plimbarica de dimineata...

Ne tot mutam in fiecare zi, apropiindu-ne incet de punctul cel mai meridional al insulei. Avem noroc ca nu suntem opriti de politia prezenta cam peste tot.

Facem o plimbare pe malul marii, intr-un loc cu multe grote sapate de mare. Eroziunea a fost redusa cu ajutorul unor diguri paralele cu tarmul.

Mai la sud de atat nu se poate!

Zilele trec cu repeziciune. Facem o halta de o zi in parcul natural Vendicari. Plaja si apa sunt superbe!

...se apropie furtuna...

De la un simpatic brutar cumparam biscuiti, paine si briose ce ne vor permite sa ocolim in continuare asezarile omenesti. Fix de ce aveam nevoie!

Petra, mereu atenta la vietatile din jur, descopera niste castraveti de mare.

...uneori..., nu! Deseori, suntem nevoiti sa ne inghesuim. Prin tunele , poduri si stradute stramte..

Lido di Noto!

Ciocolata de Modica...fantastic produs tipic, obtinut prin presarea prafului de cacao cu zahar de trestie, procedeu ce-i confera o consistenta specifica, granuloasa. Excelenta!

In superba parcare de pe malul marii avem parte de o intalnire memorabila. El, catanez mai aproape de saizeci ca de cincizeci, ea, rusoaica din Urali. Sunt vecinii de camper cu care ne punem la povesti pana seara tarziu. Ospitalitate, generozitate, energie pozitiva. O intalnire rapida si intensa. La despartire ne imbratisam. Multumim Oameni!

A doua zi facem o plimbare in Parcul Vendicari, dinspre nord de data asta...

Falezele pietroase ascund nenumarate plaje cu nisip fin. Cica ar fi cele mai frumoase din insula.

In perioada asta a anului, nu intalnim pe nimeni...

Incredibile emotii!

...baietii...

Vegetatia e mai degraba primavarateca...

Noto. O alta mica gema baroca abandonata de turisti.

Ajungem in parcarea aflata deasupra rezervatiei naturale Cavagrande spre seara, pe o vreme ce sta sa se inrautateasca. Apa luata de la un mic robinet dintr-un sat din apropiere e ca de munte, rece si fara retrogust,  mult mai buna decat cea pe care o bausem zile in sir pe langa mare. 

De sus din parcare privelistea e incredibila: valea sapata in roci calcaroase e adanca si foarte verde , un fel de Verdon necunoscut in inima Siciliei. Pe versantul opus, la adapostul unei enorme surplobe, deslusim liniile geometrice ale unor ziduri cu ferestre. Sa fie morminte antice, ca si cele aflate nu departe, in necropole de la Pantalica, sau e doar un mic sat, construit in peretele de stanca, la adapost din cauza vicisitudinilor istorice? In putin timp ma clarifica un ranger sosit cu o panda ponosita; e Grota Banditilor, vechi adapost folosit pana in trecutul nu prea indepartat de talharii din zona...Acelasi ranger ne confirma ca zona protejata e inchisa oficial, dar ca putem sari linistiti gardul peste o jumatate de ora cand el v-a pleca, ajutandu-ne de cele doua lazi de plastic fixate cu sarma de-o parte si de alta, pe post de scara. Nu o facem azi, sa nu fim nevoiti sa ne grabim prea mult in jos sau in sus pe poteca vizibil abrupta. Preferam sa admiram de departe mareata Etna, cu coroana ei sclipitoare de zapada, feeric luminata in rosiatic de soarele ce da incet sa apuna.

Spre dimineata, un vant puternic ce ne biciuie in rafale, zgaltaie camperul. E semn ca vremea sta sa se schimbe...la rasarit avem sase grade in camper, asa ca-i dam drumul la incalzire...care ne lasa balta pe cand aveam mai multa nevoie. Cu mainile si urechile inghetate schimbam butelia, sub rafalele necrutatoare ale lui Eol. Stam in camper toata ziua, facand scoala, lenevind si uitandu-ne la un film. Afara ploua si e frig, asa ca amanam excursia pe maine.

Asa cum am sperat ieri, vantul inceteaza sa mai bata. Brusc, asa cum incepuse.

Dupa intalnirea saptamanala pe Skype cu cele doua invatatoare simpatice din Trentino ce ne asista cu scoala copiilor, ne imbracam bine, pregatim ceva merinde pentru excursie si trecem dezinvolti peste gard.

Poteca coboara abrupt spre lacurile aflate pe fundul vaii, la inceput larga si pietruita, tot mai ingusta pe masura ce ne apropiem de destinatie. Jos pe vale, pasarele galagioase se ascund printre ramurile verzi, incantandu-ne auzul. Pasim in liniste spre paraul bogat in ape, pana ce auzim prima cascada.

E mai mult un jgheab ingust de apa translucida si invitanta, usor de trecut sarind din piatra in piatra. Pe partea cealalta, straturi longitudinale de roca ne ajuta sa coboram pana pe marginea unui lac adanc sub o superba cascada, umflata de ploile de ieri. 

 

Sezuti pe putinele haine aduse in rucsac, consumam deliciosul pranz, sub forma banala a unor sandvisuri bogat umplute. Ne-ar placea sa continuam explorarea, dar soarele nu mai ajunge pe fundul canionului, asa ca, incet, ne intoarcem la Hope. Spre varful pantei, prezenta unui mic grup de spanioli galagiosi ce coboara ne confirma inutilitatea restrictiilor pandemice…

 

Am vrea sa plecam, dar e cam tarziu. Mergem doar pana la satul cu fantana cu apa buna sa umplem cele patru bidoane ce s-au golit. Ne intoarcem in parcarea de pe marginea canionului. O enorma luna plina ne tine companie.

Dupa scoala ne punem in miscare spre un satuc un pic mai mare. Prima destinatie e o brutarie, sa ne refacem rezervele de paine. Mai luam si biscuiti si alte minunatii gastronomice siciliane pentru mic dejun. Totul ieftin si gustos. Doua tarabe din mijloc de sat sunt stimulul perfect sa oprim. De la prima ne intoarcem cu fructe si legume, in timp ce a doua ne uimeste cu bogatia de seminte si legume uscate. Luam linte, mazare, seminte, fistic si multe, multe masline usor picante si delicioase, magistral pregatite in stil sicilian. Suntem fani! In timp ce Aron il intalneste pe proful lui de sax, facem o plimbare scurta, pana la un parc apropiat unde o lasam pe Petra sa se dezlantuie cu patinele cu rotile. Facem o cumparatura la un magazin apropiat, apoi plecam spre un alt canion. Oprim intr-o mica parcare aflata pe margine de drum, chiar langa poarta ferecata a rezervei naturale de pe raul Ampola.

Cobor bicicletele copiilor care se indeparteaza rapid, pedaland entuziastisti pe pista ciclabila in lejera coborare, construita pe fundatiile unei vechi cai ferate inguste. Cam ca si Mocanita noastra.

 

Cotim spre dreapta, intr-o vale inverzita. Trecem prin doua galerii, intunecoase si umede, oprind langa o mica constructie abandonata, langa care vreo zece portocali incarcati de fructe ne invita la cules. 

 

Terenul terasat e napadit de vegetatia luxurianta tipica mediteranei. Cu spini impungaciosi si fire infinite ce ti se incolacesc in juru-ti, obligandu-te sa-ti ridici picioarele, de parca ai marsalui prin zapada adanca. Coboram pe malul unui afluent lateral, in timp ce Aron, urcat intr-un copac de kaki, ne lanseaza cateva fructe delicioase si dulci din fructul asta pe care-l detestasem pana acum…

 

Umplem si rucsacelul cu vreo zece kile de portocale mature ce ne vor furniza sucul pentru micul dejun din diminetile urmatoare. Spre seara, traficul deja redus de pe strada alaturata se linisteste, lasandu-ne sa dormim linistiti.

 

Ma trezesc inainte de sapte , iau bicicleta, o incalec, sa fac o tura pe ciclabila, minunandu-ma de poarta larg deschisa. Langa dugheana ce ieri era inchisa, o masina parcata ma face sa intru la banuieli. Apoi apare si stapanul, uimit de neobrazarea mea de a incerca sa intru pe ciclabila pustie.

 Cu voce iritata imi explica ca e “lockdown”, ca Sicilia e zona rosie si ca nu se poate iesi din casa. Ii spun ca vreau doar sa fac un pic de miscare, dar isi suna superiorul ce-l sprijina de departe. Ridicolul situatiei ma uimeste. Accesul e interzis pe ciclabila din cauza virusului, pentru evitarea aglomeratiei! Chiar si la sapte dimineata! Ma intorc la camper, unde copiii incep deja sa se trezeasca.

 Facem scoala si plecam spre celalalt capat al rezervatiei, cel de langa necropola. Poate vom reusi sa intram de acolo pe ciclabila. Am vrea sa oprim si la un mic sat eco, Ciumara Ranni, unde cativa entuziasti incearca sa traiasca altfel.

De pe un drum taiat pe coasta unui deal abrupt, recunoastem sub noi, pe versantul opus, casa comuna a eco village-ului. Oprim in fata unui camping inchis, apoi decidem sa continuam pe drumul ingust, sperand sa gasim un drumeag ce coteste pe vale. Mergem inainte pe drumul ingust, dar ne indepartam de locul in care vrem sa ajungem asa ca decidem sa ne intoarcem ca sa putem parca pe mica platforma aflata visavis de camping, deasupra vaii.

La un kilometru, avem parte de o intalnire memorabila…

Un tip inalt si slab oprit pe marginea drumului pare sa lucreze ceva la o bicicleta super incarcata, de calatorie, incuriozandu-ma. Opresc, intrebandu-l daca e totul ok, dupa care ne punem dezinvolti la povesti. La inceput ne spune ca il cheama “ Nimeni”, astfel ca-l botez “Alpha”, chemandu-l de cateva ori asa. E un neamt de vreo cincizeci de ani, cu tenul bronzat si maini puternice. Dam mana fara nici o retinere, ne punem la povesti, apoi suntem spontan invitati sa ramanem peste noapte in grota in care traieste de vreo paisprezece ani. Fizioterapist de meserie, a fost insurat cu o tipa de pe langa Dej. Dupa spusele lui, dupa divortul din 2008, i-au mai ramas vreo cinspe mii de euro, adica cam un salar si jumatate, din care mai are vreo sase. Pasionat de supravietuire si minimalism, a renuntat la civilizatie incercand sa traiasca, la inceput cu cinci euro pe zi, apoi cu doar unul. Ne marturiseste ca are cate o luna in care reuseste sa traiasca din zece, cinspe euro. In trecut vana cu arcul si prastia, dar de cativa ani a devenit vegetarian. Culegator. 

Vizitam mai multe nivele din casa acestui pustnic modern, lasandu-ne convinsi sa ramanem la cina. 

Coboram apoi la rau sa adunam lemne pentru foc, iar “Alpha” ne arata vreo zece plante spontane comestibile, pe care le gustam cu curiozitate.

 

...piscina personala a lui Hartmut...

 

 

 E modest, profund, determinat si ...nebun. Dar oare nu suntem cu totii aievea?

Ne inunda cu cadouri; lui Markus ii pregateste o prastie si ii da un ciocan din lemn dur. Aron tine emotionat in mana acul unui porc spinos iar eu am onoarea de a-mi alege trei pene dintr-o cutie de metal reciclata, cadou rezervat persoanelor ce incearca “sa zboare”. 

 Cina gatita de Ilus in camper, o aducem dupa lasarea intunericului si dupa ce am aprins focul. Devoram kilogramul de paste, langa care bem un pahar de vin. Hartmut, caci pana la urma ne marturiseste numele e vizibil fericit ca-i tinem companie.

La plecare ne imbratisam...ai grija de tine suflet curat!

Parcam tarziu, pe intuneric in parcarea din fata campingului, langa un camper cu numere de Slovacia.

Dupa scoala si pranz coboram pe jos spre satul eco Ciumara Ranni, aflat nu prea departe in vale.

 

 Prima persoana pe care o intalnim e un tip slovac ce traieste de cateva luni intr-o mica casa, impreuna cu nevasta si cei cinci copii. Sculptor itinerant, ce-si vindea operele la targuri din nordul europei, din cauza pandemiei a fost nevoiti sa se opreasca, alegand locul asta in care se poate trai ecologic, liber si fara frici. Ne conduce in gradina in care ii cunoastem pe ceilalti memri ai satului. Un cuplu de francezi, artisti de strada, o nemtoaica, doua tipe din Roma si inca vreo trei, patru ce-s in vizita, dar locuiesc in apropiere. Ceea ce ne impresioneaza e simplitatea cu care traiesc oamenii astia, chiar daca majoritatea au fost pe la scoli inalte, avand meserii bine platite in vietile anterioare.

Pentru pranz ne intoarcem la camper cu un argentinian ce traise mult timp in Spania sosit si el sa viziteze satul. Fost avocat, a decis sa traiasca altfel dupa un crunt accident de masina. Perioada petrecuta in coma l-au facut sa-si schimbe valorile, astfel ca a decis sa calatoreasca spre Thailanda in furgonul autoconstruit, vizitand realitati ecologice, unde ridica case din pamant batut, baloti de paie sau saci cu nisip. Impreuna cu italianca ce-l insoteste se indreapta spre Grecia si Turcia. Ne promitem sa tinem legatura, mai ales ca avem acelasi itinerar. Daniel, drum bun! Suntem siguri ca ne vom revedea pe undeva!

La cina toata lumea se aduna in sala de mese din casa centrala. Copiii, galagiosi si entuziasti, mananca la masa mai mica, iar noi, adultii ne inghesuim la cea un pic mai mare. Produsele, proaspete sunt autoproduse sau culese de pe cele saispe hectare pe care le gestioneaza. Lumina e data de doua becuri legate la o baterie incarcata de panouri solare, iar apa de baut se aduce direct din rau. Camera e burdusita de carti si jocuri in care ne pierdem cu copiii.

 ...valea paradisiaca...

Pe terenul eco satului se vad doua campere si o rulota, o iurta si cateva case mici, in ruina, partial renovate. Cu humusul furnizat de toaleta ecologica si cu apa ce o vor aduce printr-un canal de irigatii spera sa-si mareasca autonomia alimentara, marind suprafetele cultivate.

Serge, nascut in Franta si crescut in satele de elfi (da, exista!) din Toscana e mic de inaltime, slab, cu barba lunga, foarte lunga si parul blond, lasat sa creasca neangrijit. Ma impresioneaza ochii lui mari, albastri, ce exprima seninatate si intelepciune. A trait dintotdeauna in comunitati izolate, iar cei patru copii i s-au nascut si crescut tot asa. Imi marturiseste ca unul e arhitect, iar un altul lucreaza in domeniul financiar. Artist de strada multiinstrumental, canta bine la chitara si fluier, dar specialitatile lui sunt pianul si acordeonul. Ca de bun francez.

Intr-una din zile facem o plimbare in vreo zece, in cautare de plante spontane comestibile. 

 

Sunt surprins de diversitatea plantelor spontane. Serge le cunoaste pe toate. Le selecteaza si le culege iscusit, atent sa lase intacte exemplarele mai frumoase. Pentru data viitoare. Sau pentru altii. Sunt fericit ca l-am cunoscut si ca mi-a impartasit parte din filozofia-i armonioasa in mod sincer si direct.

...Ilus e in sfarsit indragostita...de iurta!

Marian imi explica cateva reguli de baza in ale sculptatului...sunt fascinat! Ma apuc de cioplit intr-un noduros lemn de maslin, dar, eliminand crapaturile devine tot mai mic! poate imi v-a iesi o scobitoare pana la urma!

...zona de camping cu iurta comuna...

In apropierea unei case eco in constructie, pregatim vreo zece baloti de paie, in jurul unui loc de foc. Azi e sarbatoare! Vor veni mai multe familii in vizita.

...in tubul asta vom face focul pentru a gati fasolea...

...in asteptarea oaspetilor...

...inceput de foc...

...copiii socializeaza repede...

...o structura abandonata...

...primii sositi...

...masca...

...prietenii...

Langa fasole, pregatim chapati.

...bataia cu paie...

...artistii se dezlantuie...

 In iurta comuna, dupamasa asta speciala se termina cu un mic spectacol pregatit de copii, sub privirile amuzate ale parintilor si prietenilor. Un succes total! Multumim Lavinia!

Plecam de la Ciumara Ranni cu convingerea ca am gasit in oamenii astia un grup de prieteni sincer, un loc in care ne vom putea intoarce la nevoie. Destinatia noastra e Catania, orasul cel mai mare si mai important din apropiere.

Oprim in uriasa parcare a unui mega centru comercial in care se afla un birou de  reparatii de calculatoare, afiliat unui enorm magazin de electronice. Intram cu Markus, un pic intimidati de sclipirea si consumismul desfranat, atat de apreciate. Imagine...

In cele din urma gasim magazinul cu pricina, stam la coada sa intram, trecem si de testul de masurare a temperaturii si vorbim cu responsabilul de depanari. Nu accepta produse cumparate in alta parte asa ca plecam grabiti sa gasim un alt magazin, inainte de obisnuita pauza de masa. Gasim unul la vreo douazeci si cinci de kilometri, in capatul nordic al orasului. Le dau telefon sa vad pana la ce ora sunt deschisi inainte de masa. Pana la unu. Plecam spre noul depanator in speranta ca cele trei sferturi de ora ne vor fi de ajuns sa ajungem. Pe drum, pe centura aglomerata a orasului suntem uimiti de stilul de condus local… multi considera banda de urgenta...destinata traficului civil…

Opresc in fata magazinului, paralel cu linia de masini parcate pe margine, punand avariile. Soferi grabiti sa se bucure de pauza de masa ne depasesc uitandu-se incruntat la monstrul nostru, dar nu ma las impresionat si intru in magazin cu zece minute inainte de inchidere, ignorand claxoanele ce rasuna in spate. In mod profesional ni se comanda un monitor nou, apoi las un acont si numarul de telefon. Plecam cu incredibila promisiune de a avea monitorul nou montat pana la sfarsitul saptamanii, dar o voce interioara timida imi spune ca nu v-a fi chiar asa…

Din Catania urcam intr-un mic sat de pe versantul sudic al Etnei, oprind langa un parc. Aron are ora de muzica, asa ca-l lasam singur cu profesorul, iesind sa facem o plimbare. Pe un mic panou explicativ observam o harta cu doua conuri secundare ale Etnei. Se ascund in palcul de pini mediteraneeni adiacent parcarii, asa ca luam repede decizia de a-i urca. Odata ora de muzica terminata o luam la picior, in urcus pe poteca greu de deslusit. Ne infundam in nisipul negru, vulcanic, dar urcam totusi repede spre creasta panoramica a craterului. Vegetatia ne protejeaza de vantul puternic, dar, spre norocul nostru, elibereaza varful Etnei ce ni se dezvaluie in toata splendoarea ei. Conul central, acoperit de zapada, fumega, dand aspectul de adevarat vulcan acestul munte aproape sanctificat de sicilieni. 

 

Deabea reusim sa plecam din parcare ca ne intersectam cu o masina a carabinierilor ce incentinise pe sensul opus, facandu-ne insistent cu farurile, blocand astfel complet traficul. Prin geamul coborat incepem sa explicam ofiterilor uimiti “de ce”, “de unde”, “cand”. Pana la urma, amenintati cu o enorma dar improbabila amenda decidem sa nu ne punem contra legiuitorilor, intorcandu-ne din drum, Nu de alta, dar nu vrem sa fim treziti in miez de noapte de doi politisti prea zelosi. Noua, calatori solitari, ni se interzice sa dormim izolati in natura doar pentru ca cineva a decis ca Sicilia e “ zona portocalie”, dar, paradoxal, in centrul comercial vizitat fulgerator azi am vazut sute de oameni dispusi sa stea la coada la intrare, doar de dragul shoppingului, nederanjati de autoritati!

Alegem repede o alta destinatie aflata nu prea departe. E giardini di Naxos, prima colonie greceasca din insula. 

Parcam chiar pe malul marii, langa un parc cu multi tineri petrecareti ce vor pleca curand, lasandu-ne sa dormim linistiti. In capatul plajei, pe varfurile unei creste extrem de abrupte, luminile Taorminei ne fac cu ochiul...o vom vizita maine.

Dupa scoala, cumparam doua plase de fructe de la un aprozar, dupa care ne mutam intr-o mica parcare aflata deasupra garii, de unde ni se deschide o superba vedere asupra orasului si plajei tocmai traversate. 

Plec singur in sus pe o poteca abrupta ce conduce direct in Taormina. La plecare un semn de “interzis pietonilor” ma intriga, incuriozandu-ma. In cateva locuri balustrada de lemn s-a surpat, dar situatia reala din teren nu justifica inchiderea potecii. Odata ajuns sus, ma intretin indelung cu un preot ce venise sa faca slujba intr-o capela nu mai mare decat casa noastra pe roti. Vorbim indeosebi despre atractiile Siciliei. Eu despre natura si arheologie, el despre bisericile si patronii oraselor. Fiecare cu ale lui pasiuni...Ma intorc la camper iluminandu-mi drumul cu telefonul. Bine ca nu mi s-a terminat bateria!

Odata sfarsita intalnirea saptamanala online cu profele, urcam pe poteca cea abrupta spre Taormina. 

Putinele serpentine le urcam intr-un sfert de ora, apoi, dupa o scurta halta sa admiram golful din care am urcat, ne grabim sa ne pierdem prin labirintul de stradute ale orasului vechi.

 Multitudinea de magazine de suveniruri si restaurante ne fac sa intelegem ca asta e unul din locurile extrem de turistice de care de obicei fugim.

 In situatia actuala insa, strazile sunt pustii, iar magazinele inchise. Ne bucuram de un alt loc foarte turistic...fara turisti.

 

 

 

 Facem o pauza in piata panoramica, apoi vizitam cocheta catedrala a orasului in fata careia, o superba fantana ornata cu mici statui de lei (sau cai?) ne atrage atentia.

 

Taormina e renumita si pentru ceramica tipica locala din care superbe exemplare impodobesc vitrinele...

Coborarea La Hope o intrerupem deseori pentru a fotografia florile. Aici e primavara!

 

 Plecam spre interior unde vrem sa vizitam defileul raului Alcantara, sapat in bazalte. Bineanteles ca poteca de acces e blocata de o poarta inchisa, dar asta nu ne mai impresioneaza. Sarim gardul, coborand apoi scarile pana la firul apei.

Coloanele bazaltice erodate de raul umflat le admiram din pacate doar dintr-un singur loc deoarece nivelul apei e inca ridicat si nu putem intra prea mult printre chei. 

 

 

Continuam inca vreo zece kilometri, pana intr-o parcare municipala pentru campere abandonata. Din cauza raului alaturat ce a sapat adanc in malul inalt pe care ne aflam, locul a fost lasat prada eroziunii laterale. 

Avem apa de la un robinet asa ca hotaram spontan sa spalam muntele de haine ce ni s-a acumulat in ultimele doua saptamani. 

Cam vreo douazeci de kile bune. Dau drumul la motorul masinii sa incarce bateria, ca soarele sta deja sa apuna, scot masina de spalat si-i dam drumul. Spalam cam tot ce se poate, terminand pe intuneric…Avand apa la discretie facem si cate un dus infinit de lung. Ma rog pe cat se poate de lung…

Dimineata, pe un vant puternic, insiram rufele pe gardul insorit, facem scoala...apoi adunam hainele complet uscate!

Suntem intr-o vale larga, la nord de Etna. 

Ne oprim la o enoteca de unde cumparam cinci litri dintr-un vin rosu local, superb. La doi euro litrul. Facem si o megacumparatura intr-un magazin apropiat, apoi ne angajam in urcus pe drumul panoramic “Mare neve”. 

Serpentina dupa serpentina, castigam altitudine, parcand apoi pe inserat, pe un frig napraznic, langa un telescaun imobil.

 

Un subtire strat de zapada promite copiilor o zi minunata. In timpul noptii pornim incalzirea de cateva ori sa ne mai dezmortim…

Facem un pic de scoala, apoi ii lasam liberi...

Petra construieste un om de zapada, apoi se alatura baietilor ce pregatisera o mica partie pe o panta din apropiere. Se dau pe cate o plasa de rafie ce aluneca de minune pe zapada tasata.

 

 Ii lasam sa-si satisfaca dorinta de zapada, apoi facem o plimbare printre bolovanii negri, pana la ruinele unui hotel inghitit de lava acum vreo douazeci de ani.

O luam incet in jos, inainte sa inghete din nou apa ce curge pe asfalt. Strada panoramica inconjoara vulcanul, cam pe curba de nivel.

Trecem incet pe versantul sudic, impresionati de cantitatea de fum si vapori expulse de un crater secundar. Pe la doua mii drumul devine orizontal, trecand printre doua conuri. Parcam,  urcam pe unul din ele, coborand apoi si in craterul putin adanc.

 

 Dupa un alt kilometru oprim langa una dintre micile casute de lemn ce publicizeaza excursii pe munte.Un tip serviabil pare interesat in a ne ghida intr-un scurt tur pe munte… dar cu ATV-ul. Fetele renunta, iar eu cedez in cele din urma insistentelor copiilor. 

Plecam cu doua din masinariile astea atat de puternice.

 La inceput coboram doua serpentine ale drumului principal, apoi intram pe unul secundar, in parte inghetat. Adevaratul off-road incepe cam dupa un alt kilometru. Punem 4x4 si cotim pe niste poteci bolovanoase, marginite de padure, spre amuzamentul baietilor. Dupa cativa kilometri ce-mi solicita atentia, muschii bratelor si rezistenta la salturi, oprim in apropierea unui tunel lavic, o mica grota a caror pereti s-au solidificat, golindu-se ulterior de materialul topit. 

Coboram in adancuri, ajutati de tavanul prabusit ce ne releva sectiunea rotunjita a galeriei. Nu e prea adanca, dar o vizitam cu placere. La iesire, Massimo, ghidul nostru de azi ne duce la o veche casuta rotunda construita din bucati de roca lavica. 

Ne intoarcem satisfacuti la Hope, cu putin inainte de lasarea intunericului. Ne mutam  sa ne pozitionam intr-un loc panoramic, de unde se vede bine eruptia in curs.

Dupa lasarea intunericului, spectacolul oferit de conul central ne fascineaza; din viscerele pamantului, artificii lavice sunt expulzate spre cer, iluminand noaptea fara luna. Ramanem indelung infasurati in paturi, cu capul intors spre geamul lateral si privirea fixata spre inaltimi, admirand exploziile.

 

Dimineata, pe o lejera ninsoare coboram spre Nicolosi, satul cel mai apropiat, cel in care intalnisem carabinierii "prietenosi" cu cateva zile in urma... Asteptam ora amiezii intr-o parcare pe ploaie, facand scoala, apoi sunam la Catania sa vedem daca a ajuns noul monitor pentru computer. Curierul inca nu a predat coletul, asa ca hotararea e repede  si unanim luata sa ne intoarcem la satul eco Ciumana Ranni. Ajungem dupa masa, fiind primiti ca de-a casei. Propunerea de a merge maine in excursie la Pantalica, un sit arheologic din apropiere e primita cu entuziasm de Magda si Marian, asa ca pe maine avem planuri mari!

Pe la unspe jumate parcam in fata portii inchise a sitului arheologic. Un paznic ne informeaza ca nu putem intra din cauza zonei portocalii...pana la ora unu, cand el pleaca pentru pauza de pranz...Practic ne incurajeaza sa intram, odata ramasi singuri...tipic sicilian! Profitam de timpul ce ne ramane sa pregatim pranzul. Ne inghesuim in doispe in camper si pregatim pranzul...o aventura!

La unu trecem de poarta abandonata si incepem coborarea in valea minunilor. Naturale, dar si create de om.

Ne dam seama inca de la inceput de vastitatea sitului. Am avea nevoie de mult mai mult decat de o dupamasa ca sa-l exploram cum se cuvine.

In peretii defileului ingust au fost sapate nu mai putin de cinci mii de morminte din epoca bronzului, din care cam o suta au ramas neatinse pana prin anii saptezeci cand a inceput explorarea sistematica a necropolelor.

Diferitele nivele sunt accesibile doar cu ajutorul unor scari antice sapate in stanca, puternic erodate de apele de siroire.

Versantii ascund sub vegetatia luxurianta, o multime de pesteri cu nume sugestive. Asta e "grota liliecilor"

Putinele marcaje ar avea nevoie de o reanprospatare...

Trecem de mai multe ori prin albia paraului cu ape cristaline.

...salbaticie...

Exploram in sapte o pestera stramta, dar superba.

Sutele de gauri rectangulare se deslusesc pana si in locurile cele mai inaccesibile, foarte sus chiar si pe peretii surplombanti.

Petra pleaca sa doarma la Ciumana Ranni, iar Anton ramane cu noi... facem schimb de copii. 

Pentru a ajunge la un kilometru distanta, suntem nevoiti sa ocolim cinspe kilometri. Urcam in satul de deasupra si facem greseala de a intra cu Hope pe ingustele stradute din orasul vechi. Inaintez in linie dreapta, pana intr-un loc in care trei masini imi bareaza trecerea, asa ca sunt nevoit sa ies cu spatele, ca de intors nici nu poate fi vorba. Pe o parte ma dirijeaza neobositul Aron, iar pe cealalta avem ca ajutor un domn ce a parcat neregulamentar doar sa poate veni sa ne ghideze. Atent sa nu agat balcoanele, sa nu lovesc scarile sau sa rup oglinzile intr-una din numeroasele obstacole, reusesc sa ies fara daune. Si asta pe intuneric! 

Dimineata pe la sase jumate ma trezesc caci vreau sa plec devreme pe ciclabila din care, cu vreo doua saptamani in urma, facusem trei kilometri in sens invers. De data asta voi incepe in capatul din aval. Pana reusesc sa ies din camper se face ora sapte, asa ca paznicul e deja prezent in biroul de langa poarta ferecata. Dupa ce ne punem la povesti, imi dau seama ca asta e facut din alt aluat, nu ca ala care ma obligase sa ma intorc din drum in amonte... Intru pana la urma cu bicicleta in spate, sarind gardul, sub privirea intelegatoare a omului. Mersi!

Pe cei zece kilometri pe care mi i-am propus pe azi, se insiruie nu mai putin de opt galerii, din care una e chiar langa intrare. Aprind lumina de la telefon si o traversez luptand impotriva vantului rece ce iasa din gaura intunecata ca de gura de balaur.

A doua galerie o ocolesc prin dreapta, pedaland pe o poteca ce margineste paraul.

Intru din nou in ciclabila cea lata cam dupa un kilometru.

Numeroase poteci laterale invita drumetii sa descopere necropolele din jur.

Pe margine serpuieste vechiul apeduct grecesc ce ducea apa la Siracusa.

Peisajul e magnific. Am pornit devreme, pe racoare, astfel ca nu intalnesc pe nimeni. Mai bine asa!

Brusc, deabea iesit din nu stiu a catelea tunel, recunosc peisajul! E locul pana in care venisem data trecuta cu copiii! Culeg un rucsac de portocale rosii delicioase, de pe copaceii abandonati. Ce pacat ca nimeni nu le vrea! Ce risipa!

La intoarcere soarele ma incalzeste putin. Incarcat cum sunt cu portocalele, roata din spate, ce nu era umflata chiar cum trebe se lasa extrem de mult, obligandu-ma sa reduc viteza. Dar mergand incet, reusesc sa studiez mai bine detaliile terenului. Uitati ce am gasit:

Cam la doi kilometri de Hope, roata cedeaza de tot dezumflandu-se, astfel ca ultima bucata o voi face pe jos...

...ultima...

Ne intoarcem la Ciumara Ranni, lasand copiii sa se joace pana seara tarziu. Dimineata termometrul arata minus un grad, iar incalzirea nu ne mai functioneaza! Intra in avarie, cu un bec mare, rosu, aprins, stingandu-se. Plecam devreme spre Catania sa rezolvam problema.

Nu departe, Etna fumega neancetat.

La adresa indicata, ne inghesuim printre zeci de campere , iar baietii disponibili verifica incalzirea. Functioneaza! Faptul ca acum, cu putin inainte de pranz, pe caldura, soba functioneaza perfect ma face sa cred ca gazul e de proasta calitate... sa fie oare butan in butelie si nu propan cum ar trebui?

Hornul nu e obturat, asa ca putem pleca spre centru unde las laptopul sa i se schimbe  monitorul.

Dupa o ora buna treaba e facuta, asa ca ne promitem sa ne fie invatare de minte!

La nu mai mult de o suta de kilometri spre vest de Catania, pe drumul spre Agrigento, tinta noastra de azi, se afla o minune artistica pe care ne hotaram sa o vizitam: o vila romana cu fantastice mozaicuri gigantice.

...suntem singurii vizitatori, intr-un loc care, in conditii normale e extrem de aglomerat.

Unicitatea temelor redate si complexitatea modelelor ne surprind.

Detaliile sunt impresionante!

Dormim in parcarea de  langa intrarea in "Valea templelor" de langa Agrigento, printre maslini. Dimineata, dupa intalnirea cu profele, intram sa vedem templele.

Ne indreptam spre mica vale aflata in capatul sitului, ce adaposteste miticele gradini Kolymbethra. Urmeaza sa inchida curand, asa ca grabim pasul, ignorand coloanele atragatoarelor temple ce marginesc drumeagul de acces.

Le vom explora mai detaliat la intoarcere!

La micul birou unde ni se verifica biletele suntem informati ca in gradina au vreo 16 soiuri diferite de portocali, din care putem sa gustam.

Coboram in valea racorita de un mic paraias, printre plante aromatice si migdali infloriti.

 Lamai si portocali, cat vezi cu ochii...

...gustam...

Unele sunt dulci...

...altele nu.

...maslinii centenari ne fac umbra.

...migdalii sunt in splendoarea infloririi

Un eucalipt cu trunchiul contorsionat margineste poteca.

 Ne intoarcem incet spre temple, pe sub pini meditareeni si palmieri.

...nu as putea sa-mi imaginez o Europa fara Grecia. Iti multumim pentru mostenirea culturala Magna Grecia!

De pe marginea lungii terase cu temple, admiram nuantele de verde.

Continuam aventura arheologica spre vest, catre un alt sit ce ne atrage prin pozitia superba pe malul marii: Selinunte. Dormim intr-o parcare linistita din micul sat, apoi ne prezentam la intrarea in situl arheologic ce se lauda a fi cel mai mare in Europa.

...intr-adevar, distantele intre temple sunt mari. Spatiul liber din jur subliniaza monumentalitatea constructiilor...

...un trio tot mai unit. 

Viata. O aventura continua!

Ne aventuram printre coloane, capiteluri retezate de nenumarate cutremure si o superba vegetatie spontana.

...muzeul local, mic si cochet, ne surprinde...

Facem scoala in situl pustiu, intr-o atmosfera ce ne inspira profund.

Ne intoarcem incet spre parcare, printre ruinele orasului, acoperite cu vegetatie.

...azi a fost extrem de cald...

Macinam kilometri, virand spre est, spre Messina. Urmam drumul de coasta, ingust si plin de curbe, dar zona e superba asa ca nu ne plictisim.

Apoi, spre seara, facem o alegere nu prea inspirata, catarandu-ne spre zona protejata a muntilor Nebrodi. Oprim la un izvor cu apa bogata sa ne reamprospatam rezervele. Continuam urcusul pe drumul marginit de zapada, traversand sate izolate cu strazi inguste.

Ajungem la Messina aproape de inchiderea magazinului de instrumente. Angajatii disponibili, in douazeci de minute reusesc sa faca mica reparatie la saxul lui Aron, timp in care ne minunam de varietatea instrumentelor puse in vanzare.

...oprim intr-o patiserie tipica de-a locului...

Odata ajunsi la camper, hotaram brusc sa intram din nou in Italia continentala. Bacul se afla la doar cativa kilometri, asa ca nu stam pe ganduri; odata hotararea de a pleca luata, in nici jumatate de ora nu numai ca avem biletul in mana, dar suntem si la bord!

Sicilia, ne-ai adapostit si hranit timp de zece saptamani....ne vei ramane in inimi pe vecie!

...ultimii  adevarati "canoli siciliani"

Trecem in Calabria, admirand intensul trafic din stramtoare, apoi, pentru weekend decidem sa ne adapostim intr-un camping abandonat, pe malul marii, la sud de Reggio Calabria, in compania a doi nemti, un olandez si o unguroaica, toti calatori de cursa lunga.

La apus, Etna ne saluta, fumegand. Suntem siguri ca te vom reantalni! Poate mai curand decat ne imaginam...