Sicilia mia! Dupa patruzeci de zile...

 Ma trezesc pe la miezul noptii auzindu-l pe Aron plangandu-se pentru ruliul navei. Mai mult adormit decat treaz incerc sa deduc starea vremii interpretand comportamentul vaporului. Mi se pare ca aud picaturi de ploaie izbindu-se de hublou...mai e si un suierat, ca de vant, iar patul in care dorm are o miscare ondulatorie. Incerc sa ma afund cat mai mult in somnul adanc ce-mi amorteste simturile. Am visat sau a fost aievea? Marea isi v-a pastra secretele pe vecie...

Pe la sapte suntem invitati la restaurantul bacului ce incepe sa serveasca, dar preferam puntea racoroasa, batuta de vant si scaldata de timidele raze ale soarelui de dimineata. Navigam spre est, parale cu tarmul nordic al insulei. Muntele Cofano cu versatii sai abrupti ne atrage privirile, dar nava ne duce repede mai departe.

 Ocolim un alt munte si o cotim spre sud. Golful orasului Palermo, cu apele-i calme ni se deschide privirii. Un sir de macarale imobile ne lasa sa presupunem ca portul a trait si vremuri mai bune. Doua coji de nuca in care se inghesuie cativa pescari incaleca micile valuri din pupa Ariadna-ei sperand intr-o captura usoara.

Coboram de pe nava foarte repede, apoi, dezorientati ne balbaim putin prin port in cautarea iesirii. Pana la urma gasim poarta masiva ce ne catapulteaza in tot mai aglomerata si haotica circulatie a orasului.

 O luam la dreapta  printe siruri de masini ce ocolesc cu viteza multitudinea de gropi din carosabil. Intram intr-o benzinarie sa ne mai tragem sufletul si sa facem plinul. Un simpatic sud asiatic ce vorbeste in dialect sicilian ne umple rezervorul zambind.  In oras nu vrem sa ramanem, asa ca o luam pe autostrada spre nord vest, spre o mica localitate aflata intre aeroport si oras. Capaci a fost locul unui teribil atentat ordonat de mafie, in care au murit judecatorul Giovanni Falcone, sotia acestuia si trei ofiteri din escorta, intr-unul din momentele cele mai sangeroase din istoria moderna a insulei.

 

Parcam imediat langa micul parc ce le cinsteste memoria, aflat exact langa locul atentatului.

...tunelul blestemat...

Cele trei masini ce rulau pe autostrada, chiar daca blindate, au fost pulverizate de explozia a nu mai putin de cinci sute de kilograme de dinamita, lasand in urma un crater de zeci de metri.  Imaginile de atunci, date la televizor si in Romania, vazute prin ochii indignati de adolescent, mi s-au intiparit in minte. Raspunsurile la intrebari inca nu le-am primit nici azi.

Pe langa motorina mai trebuie sa luam si apa, asa ca urcam cativa kilometri pe un drum tortuos spre un satuc unde ne putem aproviziona la un izvor.

 Debitul abundant si numarul mare de localnici ce continua sa soseasca cu masini pline de bidoane gata de a fi umplute ne asigura ca apa e buna. Incep sa umplu rezervorul camperului cu stropitoarea, facand un dute-vino intre izvor si masina parcata pe partea cealalta a drumului, dar un domn serviabil coborat dintr-o masina cu portbagajul plin cu bidoane de zece litri se ofera sa monteze  furtunul avut preventiv in dotare si sa ne ajute sa umplem direct rezervorul. Furtunul e prea scurt, asa ca hotarasc sa continui cu stropitoarea, intrand in vorba cu omu. Ii descriem traseul facut de cand am ajuns pe insula, notand un interes din parte dansului pentru vizita la Parcul Memorial de la Capaci. Ne marturiseste cu modestie ca in acel 23 mai din '92, fiind controlor de zbor la aeroportul din Palermo a ghidat aterizarea avionului cu care sosise judecatorul Falcone de la Roma...Un moment de istorie"vie", o lectie de viata pentru noi toti, adulti si copii.

Dupa pranz plecam spre parcarea sudica a parcului national "Riserva dello Zingaro".

 Din pacate, rangerul de servici ne confirma ceea ce stiam deja: din cauza unui incendiu devastator pus dinadis ce a mistuit parcul la sfarsitul sezonului de vara, accesul turistilor e interzis pana in primavara.

A doua zi ploua de rupe toata ziua, iar rafale puternice leagana camperul, asa ca suntem constransi sa ramanem aproape toata ziua inauntru. 

In timp ce copiii se joaca cu LEGO, incercam sa facem un pic de ordine si curatenie prin casa. 

Schimbam doar putine vorbe cu frantuzoaica de alaturi ce calatoreste doar cu catelul.

 

Mai e si  Domenico, un simpatic ranger caruia- si se vede- ii face placere sa stea de vorba cu oamenii.In cele trei zile cate am ramas in locul respectiv aveam sa ne pierdem in povesti multe ore. Subantelesuri si complicitati, aluzii ironice, destainuiri umile si sincere, vor compensa  cu varf si indesat interdictia de a face trekkingul visat de atata timp. Multumim Mimo!

Biroul rangerilor vine inchis si abandonat pe la patru dupamasa, asa ca am cam o ora la dispozitie pana la lasarea intunericului. Iau telefonul si ies fara sa mai zic unde plec.

Am noroc, Ilus motaie in mansarda, alaturi de copiii ce se uita la un film din mica colectie personala. Trec prin parcarea pustie si o iau la pas intins spre nord, prin galeria de la inceputul traseului costier. 

 

 

Multumita tie, Domenico si a protestelor celor catorva mii de entuziasti vizionari, drumul panoramic nu a mai fost construit, protejand astfel un colt de paradis. Inaintez repede pe poteca noroioasa, apropiinduma tot mai mult de zona devastata de flacari. 

Centrul de primire al vizitatorilor si primul mic muzeu raman repede in urma mea, in timp ce incerc sa ma imping cat mai departe. Traseul urca si coboara de mai multe ori, urmarind curbura reliefului. Din pacate vegetatia a fost devastata; putinii palmieri piperniciti ce au suravietuit iadului, cu cele cateva frunze verzi din varf, nu reusesc sa anuleze impresia de peisaj aproape selenar pe care o am. Sau sa fie de vina intunericul ce se lasa cu repeziciune?

 La cina pregatesc in cuptor si ultimele castane culese de prin padurile Piemontului. Putine sunt bune, majoritatea stricate. Oare le-am conservat in mod gresit?

Dupa scoala de dimineata, cu rezervoarele proaspat umplute de la izvorul de langa biroul de informatii plecam spre satucul invecinat. Intram pe o straduta atat de ingusta ca nu ar putea trece nici macar un biciclist pe langa noi...incerc sa-mi imaginez ce-i aici vara, cand intra in parc cateva mii de persoane. La o intersectie incomoda o luam in sus, chiar daca nu am putea ca e permis doar rezidentilor. Parcam pe marginea drumului,la cateva sute de metri, chiar sub turnul de observatie restaurat, cocotat pe un tanc stancos. 

O luam la picior, in sus pe poteca ce serpuieste printre siruri de maslini, pierduti intr-un  camp de mici flori albe. E cald. Pare a fi primavara. 

De la turn se vede mica localitate de sub noi, plaja si linia tarmului, casele de vacanta  si plantatiile de maslini, inconjurate de vegetatia de un verde crud. Intorsi la Hope, pana ce mama pregateste pranzul, coboram cu Aron pana la bancomatul din sat sa scoatem niste bani, sub un soare splendid.

Urmatoarea destinatie e un bazin cu apa termala situat in natura, la intrarea intr-un mic canion. Parcam la principala, in fata unui van vechi, coborand de pe asfalt, in unicul loc disponibil: o mica suprafata ondulata cu vegetetie si pamant. 

Vom dormi aici, chiar daca straduta pe marginea careia ne aflam pare destul de circulata. Coboram pe drumul secundar abrupt, echipati de baie. Un mic camper e oprit un pic mai jos, pe drumul ingust, iar ocupantii se ocupa de prajirea catorva felii de carne pe un barbecue instalat chiar pe carosabil. Mai jos, in mica parcare noroioasa din capatul drumeagului ce devine extrem de abrupt, cu enorme gropi printre care siroieste apa, dam peste un van cu numere de Germania si vreo cinspe masini parcate dezordonat. Trecem printre ele cu grija sa nu ne apropiem prea mult de persoanele din parcare apropiindu-ne de rau. Trebuie sa traversam prin apa rece, umflata de ploi, asa ca ne descaltam. 

Apa e super congelata, dar ne consolam cu gandul ca in cinci minute ajungem la bazinul cu apa termala. Mama renunta, intorcandu-se la camper, asa ca merg inainte doar cu copiii. Prin stufarisul inalt, poteca ingusta ne duce  spre un perete de stanca vertical pe care-l urmam cateva zeci de metri.

 Brusc, iesim din stuf, ajungand la marginea bazinului cu apa calda, in care se balacesc vreo doua duzini de persoane. Gasim un loc in care ne lasam lucrurile si intram in apa calda, nu prea adanca. E mult mai calda decat apa din magicul bazin de la Boltei. Cam la zece-cinspe minute trebuie sa iesim, macar cu bustul, ca ne ia cu lesin...nu stiu cum fac localnicii de stau asa dezinvolti cu jumatatile de ora in fiertura asta!

Pe cand se lasa intunericul ne intoarcem la camper decisi sa plecam ca strada e cam traficata si nu am vrea sa ramanem peste noapte aici. Facem cateva manevre si....raman blocati! Roata din dreapta fata nu are aderenta, alunecand pe stuf si pe iarba umeda. Incercam de mai multe ori, inainte si inapoi, fara succes. Cobor si incep sa desumflu roata sa avem suprafata mai mare de aderenta, dar o masina ce ruleazape contrasens opreste, iar cei doi ocupanti ne ofera ajutorul. Cablul de remorcare nu reusesc sa-l scot de sub camper, dar dau jos bicicleta lui Markus, care e legata cu o coarda lunga. O pun in patru si fac doua noduri. Suntem uniti. Omul ii da bataie, derapeaza in stanga si in dreapta iar un puternic miros de cauciuc ars umple aerul. Accelerez si eu, iar pana la urma iesim! "Asa suntem noi aici, in Sicilia" ne raspunde zambind omul, raspunzand multumirilor noastre.

Plecam pe cand e deja intuneric, din nou! Cu toate ca e contrar celei mai importante reguli ale calatorilor- "Never ever drive at night"! Parcarea unde oprim pana la urma e sub templul grec de la Segesta, feeric iluminat pe timp de noapte. 

Din pacate il putem vedea doar de departe caci, cu virusul asta blestemat e inchis. Dormim bine, cu toate ca strada e destul de traficata. Pe drumul ingust fac o prostie dand cu spatele sa ma pot intoarce. Franez pe cand scrasnetul devine evident. Plasticul ce protejeaza coltul dreapta spate se sparge de balustrada de siguranta...

Dimineata ne mutam intr-o alta parcare unde facem scoala, evaluam daunele facute si lipim cu schotch  gaura ce ne infrumuseteaza partea din spate. Plecam apoi, pe drumuri secundare extrem de ondulate si abrupte spre San Vito lo Capo. Trebuie sa spalam haine, dar de data asta lasam masina de spalat sa se odihneasca. Mergem direct la o spalatorie ca avem haine si lenjerie de pat. 

Umplem doua masini mari de cate cinspe kile si facem o plimbare pe strazile aproape pustii ale localitatii. 

De la un mic restaurant cumparam cateva dulciuri tipice consumandu-le rapid dupa cina.

 Pana seara tarziu, masini cu pasageri galagiosi se perindeaza prin parcarea in care ne-am oprit sa dormim. 

Noroc cu starea de urgenta ce obliga pe toata lumea sa se retraga in propria locuinta , astfel ca, pe la zece fara un sfert pleaca si ultimii chefangii, ca sa putem dormi si noi linistiti. Noapte buna!

Dimineata ne mutam din parcarea de langa port spre oras, mai exact intr-o strada (cu acces interzis) ce margineste plaja, parcand in spatele unui alt camper.

 Apa si nisipul ii atrage irezistibil pe copii...

Matteo, un osteopat ce participa regulat la concursuri de triatlon, calatoreste cu fiu sau, Sunny si cele doua surori, intr-un minuscul camper vintage. Ne imprietenim repede la un pahar de vin alb. Mai tarziu ne jucam cu friesbee pe plaja spre divertismentul copiilor, facand si un mic concert improvizat pe bordura inalta a strazii.

Din pacate pe la cinci trebuie sa plece spre Palermo pentru a ajunge in timp pentru nava ce are sa-i duca spre Livorno poimaine. Spre seara un van cu numere de Germania se parcheaza discret in spatele nostru. Willkommen!

Din San Vito lo Capo ne intoarcem la parcul national Zingaro. De data asta suntem la intrarea nordica, unde ni se prezinta aceeasi situatie ca in sud: mari panouri, explicite avertizeaza calatorii ca parcul e inchis.

E trei jumate pe cand ajungem. Stim ca orarul rangerilor e pana la ora patru, iar simpaticul si singuraticul angajat al parcului cu care stam de vorba cateva minute, nu ne dezamageste...pleaca pe la patru fara un sfert.

Ne echipam in graba si intram in parc in ciuda interdictiilor sa ne bucuram cat mai mult de ultimele momente de lumina.

Trunchiurile negre sunt incoronate de frunze proaspete de un verde crud, ce ne da speranta in puterea de regenerare a naturii.

Poteca e extrem de bine intretinuta,  nu stim de ce in ambele puncte de control angajatii parcului ne-au spus ca traseele au fost afectate de alunecari...vroiau oare doar sa descurajeze eventualii transgresori?

Totul e ingrijit, bine intretinut si...pustiu.

 Nu ne simteam sa dormim sub peretele abrupt, expusi unor eventuale caderi de pietre, asa ca ne intoarcem la San Vito, continuand apoi inca cativa kilometri pana intr-o parcare de langa muntele Cofano, unde oprim langa trei masini de calatori. Doi nemti si un francez. Nu departe alte patru vanuri sunt parcate in cruce.

Decidem sa facem o plimbare pe jos spre muntele Cofano.

Fauna si flora bogate ne  permit noi descoperiri la fiecare pas.

Pe o plaja apropiata descoperim un vechi autobuz camperizat al unor britanici in varsta.

Din pacate (si) in Sicilia, deseurile menajere abandonate sunt o problema...

...suntem inca foarte departe.

Trecem pe langa o veche cladire construita din blocuri de tuf.

 Golful larg din care am plecat are apa linistita, ca al unui fiord. Ce mi-ar placea sa vad unul din Scandinavia!

Mici palmieri piperniciti cu ale lor fructe mini...

Trecem pe sub peretii abrupti ai muntelui, pe poteca panoramica.

Dupa un sfert de ora de mers, panta in care  e sapata poteca devine mai blanda, iar in spate descoperim un vechi turn de observatie, tinta noastra de azi. Poteca continua cam inca un kilometru pana in satul pescaresc ascuns in fundul golfului, dar peisajul devine tot mai plat si  neinteresant, asa ca decidem sa ne intoarcem, spre infinita bucurie a copiilor.

Urmam o varianta a potecii de intoarcere ce ne scoate la o mica pestera ce vine explorata minutios...

Varietatea vegetatiei din parc in aceasta perioada a anului ne surprinde...Cred ca in aprilie, mai e o nebunie de culori si mirosuri pe-aici!

Drumul de intoarcere ni se pare foarte, foarte lung.

Reantorsi la camper, descoperim un frate geaman al lui Hope, parcat aproape de noi.

Pregatim un pranz bogat...

...sa avem energie pentru o tura cu bicicleta.

Dimineata plecam spre Trapani, dar nu inainte de a ne umple rezervoarele cu apa proaspata dintr-un izvor aflat intr-un sat apropiat. Baietii ajuta intotdeauna, asa ca treaba merge struna.

Intr-o ora suntem la salinele de langa Trapani. In extinse bazine, apa de mare e lasata sa se evapore, sarea colectandu-se de obicei de doua ori pe an.

Morile de vant erau folosite pentru a pompa apa marina dintr-un bazin in altul.

Munti de sare sunt acumulati pe marginea drumului gata de a fi incarcati in camioane. Ma intreb daca e destinata consumului uman sau scopurilor industriale?

...fortul din portul orasului...

Facem o plimbare pierzandu-ne printre stradutele inguste ale orasului, strategic construit pe o lunga si ingusta peninsula.

...golful nordic...

...din pacate cam peste tot zabrelele sunt trase...dificile vremuri!

Gasim o super patiserie de unde cumparam un tort si multa, multa inghetata.

Peste noapte nu ne oprim in oras ca sa nu fim deranjati de trafic. Ne indreptam spre sud, spre o plaja batuta de vant unde gasim un mic spatiu de parcare langa un camper al unui cuplu de surferi.

Plaja e impanzita de sute si mii de pietre gaurite, extrem de atractive pentru a fi insirate...

Locul e plin de gunoaie, in plaja nisipului gasim de toate, de la plase de  pescuit, vechi lazi de polistiren, resturi ale unor epave de barci pescaresti si plastic, extrem de mult plastic. Dezolant.

Ne intoarcem spre nord, printre coline acoperite de vii ce produc faimosul vin de Marsala pe care inca nu l-am gustat.+

"Atacam" abrupta panta, cu multe serpentine ce ne duce spre varful colinei pe care se afla Erice, o sugestiva localitate "de munte". Vederea spre muntele Cofano ne aminteste de plimbarea facuta pe langa mare cu cateva zile in urma.

Parcam langa zidurile cetatii invaluiti de o ceata deasa.

Nu ne lasam descurajati de vizibilitatea redusa. Plecam cu Aron sa exploram localitatea linistita,  misterios invaluita de lumina rozacee a crepusculului.

Cetatea medievala a fost construita pe ruinele unui oracol grecesc, in pozitie strategica cu vedere spre doua golfuri...

In departare deslusim oglinzile salinelor de langa Trapani

Bantuim pe strazi inguste cam inca o ora pana dam de o coada formata din vreo zece persoane ce asteapta sa intre intr-o minuscula incapere al unei patiserii ce vinde prajituri tipice locului.

Nu stam prea mult pe ganduri, alaturandu-ne lor, asteptand rabdatori sa ne vina randul. Dupa o eternitate intram intr-o minuscula camera in care o femeie foarte in varsta ce se misca greoi sub povara anilor si a kilelor serveste la cerere clientii. Nu are nici vitrina si nici frigidere in care sa tina marfa expusa, dar faptul ca toti cei care au iesit aveau plase burdusite e un semn ca produsele sunt bune.

Ne intoarcem cam dupa o ora la camper, incarcati de vreo doua kile de prajituri luate orbeste, fara sa le fi cunoscut. Delicioase!

Dimineata, in ultima zi dinaintea lockdownului decretat de guvernanti, mai facem o plimbare prin Erice.

Vizibilitatea e mult mai buna azi...

Asezarea, aflata la 750m altitudine ne ofera o vedere senzationala asupra litoralului.

Ne intoarcem la fortaretele din varful colinei.

Stradutele sunt pustii...

...gasim totusi o patiserie deschisa...

La biserica presepele este gata...

 De maine tara v-a fi blocata doua saptamani. Ne gandeam sa le facem pe o plaja pustie de langa San Vito lo Capo, dar previziunile meteo dau ploaie, asa ca decidem sa revenim pe coasta de sud, in parcarea pentru campere unde Luminita si ai ei ne asteapta si unde v-a ploua mai putin.

 

Dupa doua ore de condus, oprim la "Scala dei Turchi", o interesanta formatiune de marne aflate direct pe malul marii. Parcam pe marginea drumului si coboram pe plaja sa le vedem mai de aproape.

 Apa putin adanca e relativ calda, asa ca ne scoatem incaltamintea sa ne bucuram de ea...e super invitanta!

 

...ca si stancile, dealtfel!

Bineanteles ca autoritatile locale au considerat necesar sa inchida situl cu doua garduri paralele ce intra adanc in mare, doar ca sa nu poti merge la stanci. Gasim un loc un pic mai sus in care gardul a fost fortat. Trecem si noi, urmand urmele altora ce au trecut pe aici.

Albul orbitor al marnelor ne aminteste de Pamukkale, fascinanta formatiune din Turcia. Acolo erau roci calcaroase, cu apa termala, aici in schimb suntem pe malul marii.

Nu zabovim prea mult ca mai avem vreo suta de kilometri de facut. Ne intoarcem la camper, mancam pe fuga si plecam spre Licata, spre parcarea pentru campere in care am hotarat pana la urma sa ramanem pe durata celor doua saptamani de lockdown ce vor incepe maine.

Am ajuns in parcarea de langa portul din Licata. E foarte mica, spartana si aproape plina, dar e intima, calda si functionala. Ocupam un loc un pic mai spre margine, avand in vedere ca suntem galagiosi de felul nostru, apoi scoatem cabalacul: covorul, masa si scaunele. II cunoastem pe oamenii ce gestioneaza locul si ne familiarizam un pic cu imprejurimile. Iesirile sunt un pic limitate de presiunea zonei rosii, dar merg totusi sa fac ultimele cumparaturi la un centru comercial aflat foarte aproape, practic peste drum.

Azi e ajunul Craciunului. Fibrilatia copiilor e la maxim. Sunt agitati. Asteptarea ii chinuie si excita deopotriva. Nebunie. Ne punem sa ne uitam la un film, rasicurati ca Mosul a fost vazut deja de verii din Milano...v-a veni si pe-aici.

Apoi, minunea se intampla, iar sacul burdusit de daruri e adus in camper...

Se desfac cadourile...e momentul cel mai asteptat al iernii!

Copiii ne-au pregatit si noua cate ceva...

In ziua de Craciun,un echipaj al carabinierilor ne face vizita la parcare. Ii salutam si le uram Craciu Fericit. Sunt super prietenosi, inchizand un ochi micilor ilegalitati comise. Sunt vremuri particulare, deloc usoare pentru ei.

Petra reuseste sa invete extrem de repede arta mersului pe rotile, asa ca facem o tura prin port. Motorizati.

...un fel de pancove cu crema...

...un trio pe roti...

...Aron isi incearca norocul pe clar de luna.

...alte minunatii in ale patiseriei...

Petra da forma personajelor dintr-un vis.

...reparam...

...curatam...

...lipim...

...taiem...

Hope se imbogateste cu un nou raft. Numai al lui Markus.

...paine si biscuiti.

...astea-s mai "rafinate".

...o feliuta, numai pentru mine.

...gata de munca!

...la picnic.

Zilele de sfarsit de an trec cu repeziciune intre mici lucrari de intretinere, enorme tavi de prajituri pana acum necunoscute noua, lectii si plimbari prin portul turistic unde admiram navele amarate. In seara de Revelion continue si sustinute focuri de artificii ne tin treji pana la miezul noptii. Iesim si noi cu ale noastre, aprinzandu-le intr-un loc linistit si intunecat langa un dig din port. Suntem singuri.

Anul nou il incepem asa...

Treziti mai de dimineata, facem o lunga plimbare. Traversam o parte din portul pescaresc cu ale sale santiere navale, trecem pe sub cimitir si dam de plaja orasului.O lunga fasie de nisip, ce o traversam cu placere. Ne lipsea natura!

Pe traseul tortuos, doi catei incearca sa ne adopteze ca si stapani...

 Oprim, bineantes sa mai luam cativa canoli sicilieni. Sunt umpluti pe loc, unii cu crema de vanilie , iar altii cu branza dulce. Deliciosi!

Markus  invata sa croseteze.

...un pirat...de Mediterana.

Riscam sa punem kile serioase, cu toate tentatiile astea irezistibile...

...ridicam ancora!

Portul devine locul nostru de joaca preferat. Uneori mergem la plimbare chiar si de doua ori pe zi. Chiar daca suntem in lockdown.

 ...mai tundem din plete...

Viata e ieftina in Sicilia. Painea si fructele sunt delicioase iar bucataria, cu ingredientele-i simple, locale, e un amestec reusit de arabesc si mediteranean.

Dupa doua saptamani de vacanta in vacanta plecam din Licata cu un pic de regrete. Incepusem sa ne familiarizam cu locul si cu oamenii din parcarea in care ne refugiasem pe perioada lockdownului. Am legat cunostinte noi, gustand din modul de viata seminomad al acestor pensionari ce prefera sa traiasca altfel, cu toate greutatile si patologiile pe care si le poarta cu demnitate. Respect!

Dupa o bantuiala de cateva zeci de kilometri prin marginea orasului,gasim in sfarsit enorma hala ce adaposteste un magazin de second hand, burdusit cu obiecte vechi si noi, mai mult sau mai putin utile. 

 

Noi speram doar sa ne ostoim setea de lectura, cotrobaind printre rafturi cu carti prafuite. La final, iesim cu un maldar de editii vechi pe care speram sa le devoram in curand.

E dupamasa. Stau asezat pe malul marii, de fapt, pe marginea taluzului ce incearca sa protejeze zadarnic asfaltul parcarii asaltat de valuri. Le privesc cum se sparg imprastiindu-si spuma pe cateva bucati enorme de beton prabusite cu cine stie cat timp in urma. Apa mananca uscatul.

Linia perfecta a orizontului e intrerupta de o platforma fixa, diforma si hidoasa. Sa fie una din cele cateva construite cu speranta efemera a extragerii hidrocarburilor italiene? O Fata morgana cu costuri uriase si efecte estetice abominabile. 

In lumina crepusculara a soarelui apus de cateva minute, la cateva mile mai spre vest, luminile unei nave aparent imobile imi atrag atentia. E prea mare sa fie un pescator si prea mica pentru un petrolier. Mister.

In stanga, spre sud e ceata si intuneric. De acolo vin barcile in care se inghesuie zeci si sute de corpuri manate de sperante si vise. Africa. Atat de aproape si totusi infinit de departe! Markus arunca pietre in mare, cu gest lejer, parca eliberator. Vad in el un lapidator mitologic ce vrea sa faca dreptate, razbunand miile de nave ce se odihnesc in adancuri. Vechi si noi. O, Mediterana, ai fost o punte, dar ai devenit un zid!

In parcarea mare si iluminata, suntem singurii calatori. 

Plus putinii sicilieni ce vin sa "vada marea". Insularii astia au obiceiul straniu de a merge la mare cu masina, in jurul orei apusului sau dupa. Ajung in parcare, incetinesc, uneori se opresc, dupa care pleaca fara sa fi coboarat macar din masina. Nici pentru o plimbare scurta. 

Nu dormim foarte bine din cauza valurilor...suntem cam aproape de margine si asta-i nelinisteste un pic pe Aron si Petra.

Dimineata facem scoala, o plimbare si plecam spre o noua destinatie, pe o caldura neobisnuita pentru perioada asta a anului. Sunt intre cinspe si douazeci de grade. Oprim in Gela-un orasel un pic mai mare pentru rosii, lapte si paine, dupa care ne continuam drumul printr-o mare de sere acoperite cu plastic pana la punta Braccetto. Parcam langa un mic sens giratoriu, la margine de sat.

 Facem o plimbare spre nord unde incepe o plaja protejata. Pe drum, mai multi pescari isi arunca momelile de pe faleza stancoasa. Incepem sa ne obisnuim si cu gunoaiele ce vin aruncate pretutindeni, o regula in Sicilia, din pacate.

Dupa ora zece inceteaza sa mai vina masinile de plimbareti ce vor sa vada marea, astfel ca dormim excelent. Dimineata ne trezim din cauza ploii si...a caldurii. Temperaturile sunt neobisnuit de ridicate, aseara si chiar si azi sunt 18-20 de grade. E extrem de inorat si ploua in reprize. Intr-una din pauze plecam in trei sa facem o plimbare matinala pe lunga plaja protejata, adiacenta localitatii dar ne prinde ploaia si suntem nevoiti sa ne intoarcem. 

Vremea ramane ploioasa toata ziua, obligandu-ne sa ramanem mai tot timpul in camper.

 In Licata am cumparat o jumatate de kil de viermi cu care, cica, se pescuieste de minune.

Facem scoala, ne uitam la cateva filme, iar mai tarziu, spre seara merg la pescuit cu Aron si Markus, dar nu prindem nimic...viermii magici nu au atras pestii.

Seara, un superb apus ne umple de bucurie, dar Ilus trage o tranta pe un beton umed, ca sunt nevoit sa o ajut pana la Hope. 

Noroc ca nu si-a rupt bratul pe care a cazut. Spre seara o masina a carabinierilor locali, cu girofaruri ostentativ aprinse, se opreste langa noi. Ne studiaza, dar bicicleta mica a lui Markus si Bubu, pe care-l lasasem pe scaunul soferului, probabil le confirma ca suntem cu copii, asa ca ne lasa in pace plecand dupa cateva minute.

Ne trezim dis de dimineata si facem plimbarea tentata ieri, de data asta pana in capatul ndepartat al plajei. Ne intoarcem la Hope si la copiii ce dorm inca la ora noua, dupa o ora si jumatate de plimbare.

Sicilia e zona portocalie, din cauza numarului ridicat de contagiati. Teoretic nu prea ai voie sa te misti prea mult, dar noi o facem, conducand pana la Ragusa. Oprim la marginea orasului, intr-o enorma parcare betonata, impreuna cu o alta duzina de campere. Fac o tura pe jos printre ele, dar nu vad nici un semn de viata in jurul lor. Sunt doar parcate. E un semn bun pentru noi, inseamna ca zona e sigura. Mai tarziu, cand o luam la picior o sa ne dam seama de ce...suntem foarte aproape de sediul politiei locale...Plecam spre orasul vechi intr-o atmostfera apasatoare, ireala, intr-o liniste nenaturala pentru un oras din sud. 

Nu se vede tipetenie de om. Aproape ca evitam sa vorbim cu voce tare. Ne indoim chiar si de decizia de a iesi la plimbare. Suntem in plin centru si nu vedem pietoni. Foarte putine masini circula pe strazi. Multi soferi ne privesc curiosi (sau critici?) din spatele mastilor protectoare.

Langa impunatoarea catedrala construita din blocuri de tuf gasim o inghetatarie. Ce surpriza placuta!

Coboram pe scari abrupte tinand cu greu directia corecta. Ne si pierdem de cateva ori, spre nemultumirea exprimata vehement a copiilor.

O lunga alee, impresurata de vechi cladiri tipice, ne coboara spre zona cea mai sugestiva a orasului.

...barocul monumental e tot mai prezent pe mandrele fatade invechite.

Ragusa Ibla nu ne dezamageste. Orasul distrus de cutremur si reconstruit in stil baroc are un sarm irezistibil.

Aici ar fi trebuit sa misune turistii cu miile...in schimb e totul paradoxal de linistit.

Suntem prea departe de parcarea in care l-am abandonat pe  Hope, asa ca cedam presiunilor copiilor si decidem sa ne intoarcem cu autobuzul. Avem de asteptat o ora intr-un superb par cu palmieri unde gasim si un parc de joaca. Minunat!

Dormim bine, doar putin deranjati de latraturile ritmice ale unei haite de caini vagabonzi aciuiti prin tufisurile neangrijite din jurul zonei asfaltate. Dimineata suntem treziti de masinile ce incep sa ocupe locurile disponibile din jurul nostru. La un moment dat, prin micul geam din mansarda vad trecand prin fata noastra un camper cu numere de austria. O doamna ce ocupa locul de langa sofer se uita lung si surprinsa la noi, probabil era convinsa ca toate camperele sunt doar parcate...

Dupa scoala, mergem la Modica, o alta localtate, mai mica de data asta unde barocul sicilian si-a atins apogeul.

Odata parcati, suntem nerabdatori sa gustam faimoasa ciocolata locala, produsa prin amestecarea ingredientelor la rece, urmand o antica reteta azteca adusa in Sicilia de spanioli, ceea ce ii confera o granulatie si un gust a parte.

...un alt dulce tipic...

Avem parte de un alt superb centru vechi cu mici magazine, adapostite in superbe cladiri cu elemente abundant sculptate.

Plimbarea prin centru o terminam admirand imponenta fatada a domului San Giorgio cu ale ei scari destinate sa impuna piosenie si subordonare credinciosilor.

Nu e cald, dar avem constant intre cinspe si douazeci de grade. Pentru prima jumatate din ianuarie, nu e rau!

Luminita, sa stii ca plastelina nu am uitat-o prin garaj. Ne folosim de ea dand frau liber imaginatiei! Multumim!

Nu eram siguri daca sa ne oprim sau nu in micul port Marina di Modica, mai ales ca prima noapte am dormit rau din cauza inclinarii laterale, intr-o mica piata din apropierea marii, langa alte patru campere de pensionari acampati pe termen lung. Pana la urma am schimbat parcarea cu una mai izolata, mai dreapta si mai linistita, unde aveam si un robinet cu apa si un canal pentru descarcare, chiar in spatele lui Hope. Lux, ce mai!

Toate panzele sus!