Sardegna
Odata debarcati, trei operatori portuari ne verifica temperatura. Trecem ca-n branza, apoi plecam spre nord, irezistibil atrasi de o plaja demult visata. In capatul peninsulei, " La Pelosa", cu apele-i turcoaz si nisipul fin nu ne dezamageste. Ajungem devreme -pe la opt- bucurandu-ne de primele trei campere intalnite in insula. Se vede ca sunt fulltimeri de moda veche, dupa campere , un pic plictisiti, un pic aroganti, distanti si lejer iritati in a fi deranjati, dar parcarea, cu vedere la plaja cu a ei insula cu turn de observatie medieval, e destul de mare. Avem loc berechet. Ne parcam mai pe margine, cu o vedere extraordinara.
Ne odihnim putin ca noaptea trecuta nu am prea facut-o...Trec carabinierii fara sa zica nimic, iar in cateva ore se schimba si compania. Fiind sambata, sosesc multe campere pline cu localnici ce-i fac sa plece pe anteriorii "locatari" ai plajei. Nu stiu pe care sa-i prefer...
Copiii descopera entuziasti marea si fac prima lor baie in apa nu prea calda. Stim ca nu vom putea sa-i tinem departe de ea, trebuie doar sa ne asiguram ca nu vor raci...O vizita intr-unul din spitalele insulei probabil ca ar fi inoportuna acum...
Cateva mici plaje nisipoase, idiliace, descoperite pe rand de copiii entuziasti, se ascund printre aflorimente de gresii puternic erodate de vant evocand in noi amintiri sahariene...
Weekendul trece repede, cu pescuit si cateva bai ale copiilor. Observam cu stupoare o sumedenie de localnici imbracati in costume de neopren ce inoata cu arbalete puternice in mana, remorcand cate o mica geamandura cu stegulet ce le avertizeaza prezenta... Pestii ramasi sunt decimati. Mici si speriosi, chiar daca numerosi, prefera foamea...nu prea musca. Unicii pe care-i prinde Aron, ca e el cel mai expert dintre noi, nu depasesc lungimea unei palme de copil, asa ca sfarsesc inapoi in mare, spre marea mea usurare. Aveti grija data viitoare! Chiar daca sunt singurii de varsta lor, copiii se distreaza totusi de minune explorand zona.
Ne miscam fara masca, ocolind precauti persoanele antalnite. Suntem atenti sa nu deranjam, dar "citim" aceeasi jena si dileme si in ochii celor intalniti. Ne zambim, mergand mai departe.
Socializarea e dificila, foarte dificila. Ma bag in vorba cu un sard parcat in lungul strazii ce are un camper din aceeasi serie cu al nostru, intrebandu-l daca nu stie cum as putea sa-i dau de capat hubloului electric din mansarda ce nu se mai decshide de cateva luni bune. E, ori motorasul ce-l actioneaza, ori intrerupatorul, dar nu stiu cum sa-l desfac...Omul, politicos imi marturiseste ca inca isi "descopera" achizitia facuta in urma cu o saptamana...
Hoarda de campere se dizolva duminica dupa masa ducandu-si acasa proprietarii galagiosi spre o noua saptamana de rutina. Ramanem doar in compania unui cuplu de polonezi ce si-au parcat in spatele nostru masina obosita de tractatul unei rulote masive. Nu sunt sigur, dar cred ca sunt IT-isti nomazi, oricum, nu par a fi interesati de o cunostinta mai aprofundata, ca nu reactioneaza la ale mele saluturi in poloneza: "Ciaisti" si "Gien Dobra". Cu atat mai sociabil e simpaticul neamt ce se parcheaza luni dimineata cu a lui celula fixata pe o masina de teren cu platforma. E din sudul Germaniei, avem ce avem cu astia... si intr-o ora de povesti imi relateaza in mare povestea de familie...sa fie oare singuratatea ce-i impinge pe oamenii astia sa se destainuie cu primul venit (in cazul nostru- gasit)!? Odata terminata povestea il vad trecand pe langa ocupantii celor doua Sprinteruri nemtesti, echipate pentru off road, sosite in timp ce discutam, fara a le adresa nici macar o vorba...ciudati mai suntem! Sa fie totul doar magica chimie legata de feeling?
Dupa traditionala ora de muzica facuta de Aron prin internet, plecam spre o alta destinatie. Ilus deja de ieri incerca sa ne convinga sa schimbam locul, dar a devenit si mai insistenta azi, dupa ce am vazut cu stupoare o masina a primariei din care o iritata doamna ne someaza ca nu e permis campatul. Are dreptate...pe langa betele de pescuit razamate de spatele casei, mai aveam si un rucsacel aparent abandonat pe zidul ce margineste trotuarul si vreo trei perechi de incaltari pe caldaram...Adunam tot in liniste si plecam, dar numai dupa ce cumparam de la un vanzator ambulant, un kilogram de branza de oaie si un salam la pret de "turisti".
Luam apa de la fantana unui sat din apropiere, dupa care ne indreptam spre coasta de vest a insulei. Drumul de acces e de pamant, ingust si cu denivelari, dar privelistea ne taie respiratia, iar apusul e superb! Suntem in salbaticie!
Zona e atat de rar frecventata ca hotaram sa scoatem scaunele si masa sa ne bucuram de temperaturile inca placute.
Facem scoala, iar intr-un moment de cautare de intimitate, urc pana pe dealul inverzit din spate, echipat cu o lunga fasie de hartie igienica. Spre surprinderea mea, o ingusta poteca continua pe creasta.
O urmez pana pe un tanc panoramic, de unde, intr-un golf aflat si mai
spre nord, chiar la capatul drumului, descopar un mic van albastru. Locul e perfect sa...meditezi!
Nu suntem chiar singuri...
Intors la locul de bivuac, mai avem de facut lectia de istorie...parca si "caderea Imperiului Roman de Apus" e mai usoara de "suportat"...afara!
...restaurant "Bella vista"!
Copiii isi scobesc un adapost in stratele moi de nisip, iar mama isi bea ceaiul de dupa masa...
Mai tarziu, facem o plimbare pana spre capatul strazii, in zona unde vazusem vanul albastru.
Hope se pierde in departare...
Si aici, natura e (inca) incontaminata.
Cu lemne uscate adunate de pe plaja facem un mic foc, sa ne tina de urat in timp ce admiram apusul.
...in cautare de pestisori...
...facem foc din nou...
Suntem obligati sa plecam din superba zona de pe coasta din cauza ca ni s-au cam terminat verdeturile, nu mai avem nici fructe si nici legume. Oprim la un supermarket in Alghero, iar mai tarziu, la doar cativa kilometri umplem rezervoarele si bidoanele cu apa.
Suntem surprinsi cat e de verde insula in a doua jumatate a lui noiembrie.
Facem si o plimbare pe plaja nisipoasa...
...inca o baie la activ!
Mai tarziu conditiile atmosferice se deterioreaza, iar un vant puternic incepe sa zgaltaie camperul toata noaptea! Nu are de gand sa se lecuiasca nici a doua zi!
In timp ce Ilus face scoala cu copiii, pun masina de spalat la treaba si fac o tura pe plaja imbrancit de rafale puternice.
Valurile sunt enorme! In conditiile astea nu as vrea sa fiu pe o nava, in larg!
Iesim sa facem doi pasi, cu toate ca vantul napraznic te doboara de pe picioare. O luam spre turnul la care fusesem si cu o zi in urma cand cautam un loc pentru dormit. Poteca urmeaza coasta, printre magnifice tufarisuri cu plante aromatice spontane.
Odata iesiti in camp deschis Eol face tot posibilul sa ne zadarniceasca inaintarea...
Ne adapostim pe partea de sub vant, protejati de groasele ziduri de piatra. In golf, marea infuriata ia parca cu asalt uscatul incercand sa-l cucereasca. Improasca cu spuma-i alba, musca cu falcile-i de ape efemere erodand inexorabil tarmul. Piatra se impotriveste, dar cu, sau fara voie-i devine victima si partener...
Continuam plimbarea doar in doi, pe un drumeag panoramic spre sud.
Vegetatia e tipic mediteraneana.
Ca sa mai scurtam din drum, intram printre pinii cu ramuri contorsionate de vant. Intr-o margine de poienita o rulota abandonata isi traieste ultimele zile. Ce nu i-as da sa-mi impartaseasca secretele!
La nici zece kilometri, intr-o zona impadurita, oprim la o fantana cu apa proapata si rece sa ne umplem bidoanele si recipientele. Copiii se catara fara ganduri prin copaci.
...vanatorii se pare ca prefera alte lichide...nu prea pretuiesc apa.
Si portiunea de coasta ce urmeaza sa o parcurgem ne confirma impresia de salbaticie, izolare si primordialitate pe care o aveam deja despre coasta de vest a acestei fantastice insule.
Oprim de nenumarate ori, parcurgand incet strada panoramica ce ne duce tot mai spre sud.
Destinatia de azi e o zona greu accesibila, cu faleze stancoase si natura incontaminata.
La vreo zece kilometri de ultimul sat, din care ultimii cinci facuti pe piatra si nisip, dupa ce punem la grea incercare limitatele capacitati off road ale lui Hope ajungem in varful unei peninsule ce se inalta semeata la cam o suta de metri deasupra Mediteranei.
Ne simtim izolati de lume si de oameni, departe de umanitate, robinsoni de bunavoie bucurosi de compania steleor si a lunii, a marii si vegetatiei, a pietrelor si a vantului.
Dupa cina pregatim o tura de castane la cuptor din cele culese prin padurile piemontului.
Ziua buna trebuie sa inceapa cu un mic dejun imbelsugat!
Inarmati cu nu mai putin de trei bete de pescut pregatite rapid de-peacum iscusitul veteran in ale pescuitului, Aron, coboram pe poteca abrupta, in parte ascunsa de vegetatie, spre gura de varsare a unui mic rau cu ape lenesi.
Nici nu punem bine piciorul pe mica fasie de lunca de pe langa apa, ca ai nostri isi gasesc o jucarie irezistibila: o gigantica bucata de polistiren. Nu trece mult timp sa-i gaseasca si utilitatea-i dictata de forma: trebuie sa navigheze! iar ei, impreuna cu ea, bineanteles!
Apa mica, linistita si calduta a raului ne asigura ca locul e perfect pentru aventura, asa ca, in scurt timp nava micilor exploratori sumar imbracati ridica ancora.
Mama isi face exercitiile de yoga, cu al treilea ochi, mereu vigilent, indreptat spre larg,
in timp ce tata se minuneaza de variatiile de culoare imbracate de jaspurile de pe plaja.
As putea face o vizita si coloanelor de bazalt ce imi fac cu ochiul de pe celalalt mal, dar mai bine lenevesc un pic incalzit de soarele amiezii si de vecinatatea celor mici. Momente simple, de neuitat. Multumim providenta!
Urcusul, pe o varianta nou aleasa nu ne ia prea mult timp, iar privelistea compenseaza efortul.
De pe-acum si Hope e obisnuit sa fie mangaiat (si zgariat) de plante pe ambele laturi...nu are de ales, saracul!
Si azi ajungem la noul loc de dormit cu putin inaintea apusului. E Is Arutas, plaja cu fantasticul nisip granulos pe care am mai avut sansa pasim si in trecut!
Adunam doua brate de lemne uscate aruncate pe nisipul plajii de mare si aprindem un mic foc sa ne tina companie inainte de culcare.
Dupa o noapte odihnitoare, iesim cu Ilus la o scurta plimbare in locul asta de vis.
Nisipul granulos, cam de marimea boabelor de orez, nu ni se lipeste de piele, astfel ca putem sa ne plimbam linistiti chiar si cu picioarele goale, fara sa ne fie frica ca-l vom duce cu noi in camper...
Dupa scoala si pranz,
, in timp ce Bubu citeste o poveste unicornului,
, plecam in explorare pe doua roti, admirand razele soarelui ce se sting incet, aruncandu-se in mare. Departe la infint, astrul nostru suprem inunda tot mai racoroasele momente crepusculare cu o difuza lumina portocalie ce incendiaza cerul pe toata lungimea orizontului. Fara surse de lumina, orbecaind sub luna in crestere, ne intoarcem grabiti acasa.
O alta zi ne duce la o noua destinatie: peninsula Sinis, nu departe de Oristano. Din pacate, o ordonanta guvernamentala a inchis toate muzeele si siturile arheologice, astfel ca putem admira doar de afara ruinele micii colonii feniciene,Tharros, construita pe malul imensului port natural cu o superba apa verzuie.
Parcam camperul la capatul drumului si plecam sa facem un circuit. La inceput merge si pe bicicleta, cam vre-un kilometru.
Apoi, abandonam bicicletele la poalele unui deal, deasupra unei plaje de vis, intrand pe poteca ingusta ce ne duce spre vest. Ocolim cateva promotorii,
, pe o poteca uneori nu chiar buna, dar fiecare curba ascunde noi locuri de descoperit, asa ca, continuam increzatori.
Urcam pe platoul de deasupra, mancati de miriade de tantari insistenti. Inconstienti kamikaze, nesimtiti infometati ce ti se strecoara peste tot, enervanti inamici de care poti scapa doar intr-un singur fel: plecand! Ne indepartam astfel de cladirea farului construit pe faleza ce margineste punctul cel mai sudic al peninsulei, intorcandu-ne incet la bicicletele abandonate.
Zona, superba, in perioada asta a anului e pustie.
Suntem fara apa asa ca ne mutam in suburbia nordica a orasului cel mai apropiat, Oristano, unde o mica fantana pozitionata strategic pe plaja ne permite sa facem un dus mult dorit.
Un alt apus minunat, al catelea din calatorie?
Constructiile megalitice m-au fascinat dintotdeauna. Am fost la Stonehenge si Avebury in Anglia unde am ramas fascinat, la Hagar Qim si Mnajdra in Malta am visat, aici la Barumini am fost revoltat. Parcari pustii si porti inchise...jalnic!
Doua angajate ale sitului arheologic, politicos dar ferm, ma informeaza ca si atractiile din apropiere sunt inaccesibile, fiind inchise. Nimic de facut, intoarcem casa si ne indreptam spre o plaja cu multe dune de nisip. Natura (inca) nu a fost inchisa. O preferam.
Oprim intr-o parcare cu izvor, avand intentia de a ramane peste noapte, dar barul din apropiere atrage prea multe masini, intr-un du-te vino deranjant. Chiar daca franturile de muzica ce evadeaza prin usa intredeschisa imi sunt binecunoscute, ma simt strain atmosferei. Brusc ma simt imbatranit.
...ei nu au nevoie de prea multe sa fie fericiti...
Pe o poteca larga, pavata cu lespezi mari de piatra ne apropiem de peretii stancosi intrevazuti prin vegetatia inca foarte verde.
Ne aventuram printre bolovani uriasi sa cautam o mica cascada, redusa la un firicel anemic ce se prelinge timid pe suprafata lucioasa a rocii granitice. Odata gasita, ajungem la capatul parcursului. Pentru noi aparenta fundatura e locul din care ne vom intoarce. Plaja Piscinas cu ale ei dune ne asteapta!
Parcurgem vreo treizeci de kilometri pe drumuri tortuoase de munte inainte sa ne dam seama ca nu vom ajunge la destinatie pe timp de zi.
La lumin inca destul de buna a soarelui ce sta sa apuna, intram pe un drumeag de piatra ingustat de tufarisurile ce ne zgarie flancurile Cam dupa un jumatate de kilometru parcam langa un mic site arheologic. E una din numeroasele morminte comune antice ale insulei, cunoscute, din cauza dimensiunilor, sub denumirea locala de "morminte ale gigantilor"
Poarta e ferecata, dar trecem totusi peste gardul subred...
E un loc cu energie particulara...
Il descoperim impreuna, fascinati de camera mortuara subterana.
...avem parte de inca un apus superb...
In timp ce o insotesc pe mama in plimbarea-i de seara, copiii amenajeaza luminile de Craciun ca au ramas doar cateva zile pana sa intram in luna decembrie.
Dimineata continuam calatoria spre plaja. Urcam niste serpentine abrupte, dupa care ajungem intr-o zona miniera abandonata.
...un indicator ce ne sperie de moarte,,,
....dar trecem totusi ...
Apoi coboram pe drumul abrupt, cu multe curbe ce ne conduce printre cladirile darapanate ale unei mine de zinc de la inceputul secolului trecut...
Haldele de steril s-au impadurit, iar unele unele hale au fost restaurate, devenind sediul unui muzeu local, asa ca peisajul nu e chiar asa dezolant pe cat ne asteptam...
Ultimii cinci kilometri sunt intr-o stare foarte proasta cu multe gropi ce se alterneaza cu vaste portiuni noroioase. Inaintam foarte lent, iar odata ajunsi in vasta parcare a resortului, constatam surprinsi ca mai sunt cateva campere, van-uri si masini de teren cu calatori. Nebuni! Din pacate la unicul hotel de pe plaja, aflat in apropiere sunt in desfasurare lucrari de extindere si renovare.
Facem o plimbare prin imprejurimi, iar copiii nu se rabda sa nu faca o baie in laguna.
Construiesc chiar si o pluta cu lemne gasit prin apropiere. Pluteste!
La un moment dat apare si un camper cu numere de Bucuresti. Luminita, Fulvio si Stefan sunt si ei in cautarea unui loc bun pentru iernat...poate il vom gasi impreuna!
Locul e superb, cu natura ei incontaminata, dar zgomotele puternice din directia santierului sunt deranjante. Speram sa stam o saptamana aici, dar prognoza meteo si santierul zgomotos ne fac sa decidem o plecare chiar din dupamasa asta! Singurul ce se bucura de monstri astia mecanici e, bineanteles, Markus!
Ne indepartam sa facem o plimbare pe dune.
Un pic ne amintesc de cele din Sahara, dar astea au granulatia mai mare si sunt mai compactate.
Urcam spre varful celei mai inalte,
avand drept fundal marea.
...energie...
Coborarea spre apa o facem alergand pe panta abrupta, cu picioarele goale afundandu-se in nisip.
Libertate in salbaticie sau salbatici in libertate?
La joaca cu argila gasita in imprejurimi...
...sumerii cu a lor scriere cuneiforma ne sunt mai apropiati...
Leave no trace, guys!
Institutul national de meteorologie a lansat o avertizare de cod rosu pentru Sardinia, unde in urmatoarele zile v-a ploua mult, asa ca ne luam ramas bun ... Plecam spre un "port sigur", ca aici suntem in fundatura, cu doua poduri ce pot fi usor distruse de apa raului peste care trec si cu un drum care poate deveni o mare de noroi imposibil de traversat pentru noi in caz de ploaie.
Un nou moment de arheologie industriala...
Cotim spre mare din nou, dar de data asta avem ca destinatie o parcare pentru campere, cu plata, dintr-un mic sat, Buggeru. Plaja e superba!
...in loc sigur, asteptand potopul.
Azi ploua cam toata ziua, cu intensitati diferite, dar mult mai moderat decat ne asteptam. Suntem in sud-vestul insulei, feriti de frontul ce venea dinspre est. Din pacate ploile au facut trei victime in estul insulei...
Facem scoala, citim, ne uitam la filme si urmarim stirile. Sicilia v-a deveni galbena in cateva zile, asa ca...ne bate gandul.
O noua zi. Spalam muntele de haine ce se adunase...
Briza ne ajuta sa le uscam rapid...
Iar marea devine mai linistita sub razele blande ale soarelui.
Poate nu se intelege prea bine, dar conducem o masina de teren prin desert...
Plecam dimineata devreme din Buggeru spre o noua locatie. Intram vreo douazeci de kilometri spre interior sa vizitam un templu puno-roman. Parcam destul de devreme in fata portilor ferecate . Zona e superba, izolata, chiar si fara semnal telefonic. Dau o raita prin imprejurimi sa vad daca se poate intra, ca pe hartiile afisate scrie clar ca e inchis...
Dau de o poteca ce merge paralel cu gardul ce imprejmuieste situl, pana in spate, unde o poarta metalica e legata doar cu o sfoara...desfac nodul, intru si in doua minute ma gasesc in fata coloanelor, inconjurat de un verde crud, intr-o liniste desavarsita.
Dupa micul dejun refacem traseul impreuna cu copiii chiar daca angajatul sitului care sosise intre timp ne-a repetat de mai multe ori ca e interzisa intrarea. O facem totusi convinsi ca nu daunam nimanui.
Intram in site...
Odata intorsi la camper, facem scoala.
Va asigur...fractiile se invata mai usor asa, in mod practic! Pe la amiaza vin si prietenii nostri din parcarea in care ii lasasem, asa ca vom continua impreuna spre o locatie nu prea indepartata, chiar langa mare.
...visand la aventuri montane...
Facem o scurta plimbare pana la un promontoriu stancos de unde salbatecul golf in care suntem e foarte fotogenic...
...inventam povesti...
De cateva zile ne tot cer sa le facem pan cake, dar azi e seara potrivita! Mama pregateste aluatul iar ei vor face restul...daca vor sa manance!
...sucul de dimineata...
Superbele lagune aflate in sudul insulei sunt luate cu asalt de numeroase pasari acvatice. Cel mai mult ne plac speriosii flamingi cu ciocul carn si mersul elegant. Ii vedem cu sutele, de obicei cu capul ascuns in malul din apa putin adanca sau facandu-si toaleta penajului.
Vroiam sa mergem sa vizitam dunele de nisip de la Porto Pino, asa ca am luat-o pe un drum noroios si cu multe gropi, printre lagune si insule, spre o parcare aflata nu departe de tarm.
Am si gasit-o. Pustie. Dupa ce am parcat am aflat si de ce...
Podul pietonal ce trecea peste canalul din imaginea de mai sus, nu mai exista, astfel ca planul nostru de a face o plimbare pana pe dune s-a naruit.
...ne intoarcem dezamagiti...
Nu suntem departe de punctul cel mai sudic al insulei.
Porto Tramatzu. Petra nu rezista chemarii apelor cristaline...
Ne intoarcem la Hope sa luam niste prosoape, iar in parcarea pustie notam cu placere camperul prietenilor bucuresteni de care ne despartisem azi dimineata. Copiii nu se lasa si pana la urma fac baia mult dorita, aruncandu-se in apa marii. Nebunie. Azi e 1 Decembrie...
Plecam impreuna cu Luminita si ai ei, urmand linia tarmului, spre o parcare de langa plaja Su Giudeu.
Numeroase golfuri si peninsule cu turnurile de observatie tipice ne invita sa facem o plimbare, dar e aproape seara, iar maine se prezice din nou ploaie! Asa ca oprim doar pentru a face cate o fotografie...
Odata parcati langa un elvetian simpatic, ne indreptam spre plaja.
Locul e superb, marea linistita, nisipul fin iar solitudinea asigurata. Copiii alearga liberi, intr-un apus spectaculos. In laguna, flamingii nu se lasa intimidati...
...eternul jucaus...
momente de rutina... fiecare cu pasiunea preferata...
...doar mama se mai revolta cateodata ca trebuie sa gateasca si sa spele vasele. Incerc sa o ajut pe cat posibil...
...un totem, gardian tacut al plajei.
Sardinia ne-a surprins cu natura ei salbateca de extrasezon. Din pacate prognoza meteo pe urmatoarea saptamana nu e prea pozitiva, astfel ca nu stim daca vom putea face ultimele doua excursii planificate...
Ne deplasam un pic mai spre est. Suntem in parcarea sitului arheologic Nura, dar din pacate , poarta este inchisa, iar tentativa mea de a intra pe sub faleza nu a dat roade.
Gasim totusi un gard indoit pe partea vestica a peninsulei, intram in situl arheologic, dar multitudinea de videocamere ne descurajeaza sa ne continuam plimbarea.
Ne intoarcem la Hope si plecam spre est. Trecem prin Cagliari si mai facem vreo cincizeci de kilometri spre Villasimius, pe un drum super panoramic. Peninsulele acoperite de vegetatie cruda se alterneaza cu numeroase golfuri ce adapostesc mici sate de vacanta in care constructiile ascunse prin vegetatie nu depasesc inaltimea pinilor maritimi. Superb!
O alta plaja ne asteapta...din pacate nu putem dormi in parcarea acesteia din cauza interdictiilor. Plecam spre nord, dar ajungem pe intuneric, bineanteles pe o strada neasfaltata ingusta... Pana la urma ajungem la o plaja cu o mica parcare in care doua rulote vechi acoperite de bine de nevoie cu materiale reciclate aduse de cine stie unde sunt iluminate de un bec anemic. Ma apropiu pe jos cu Aron si-l intreb pe simpaticul locatar daca putem sa ne parcam in strada. Odata avut un raspuns afirmativ, salutam si multumim, intorcandu-ne sa-l pozitionam mai bine pe Hope. Dormim de minune.
Dimineata, dupa scoala facem o plimbare de-alungul marii spre peninsula Capo Ferrato. Vantul ne da un pic de furca, dar temperaturile sunt suportabile. Vedem doar doi pescari izolati.
Pe poteca, doar noi. In mod sigur lucrurile stau diferit in perioada de vara!
Intram pe Strada Statala 125 Orientala Sarda ce conduce spre Arbatax un pic prin interior. Suntem printre munti, astfel ca ne vedem nevoiti sa urcam de zor. Altitudinea maxima avea sa fie un pic peste o mie de metri, dar ambientul e extrem de montan si de salbatic. Ne simtim izolati ca nu prea circula masini. Oi si portocali. Atat.
Oprim sa ne aprovizionam cu citrice. 14 euro, aproape zece kile. Direct de la producator.
O straduta laterala ingusta, abrupta si fara protectii ne urca pe versantul unui munte, pana in mica parcare a unui bogat izvor cu apa. Umplem rezervorul sa putem face dus si avem parte de o noapte extrem de linistita.
Dimineata, ma trezesc devreme sa umplu din nou rezervorul cu apa. O fac cu stropitoarea ce ne-a scos de atatea ori din incurcatura.
Apa avem berechet, iar locul e izolat, asa ca instalez spalatoria ambulanta.
Micile covoare ne incazesc casa prin culoare si termoizolatie.
Copiii aproape ca nu mai vor sa plece...
Noroc ca nu avem de mers prea mult. La cateva sute de metri, aproape pierduti printre campurile de sub drum, gasim pana la urma un mormant al gigantilor.
Hope e undeva foarte departe si foarte mic...
Neobositi exploratori...
Dupa pranz, sarbatorim primul an de calatorie...
Tortuosul drum 125 ne uimeste prin izolare si cutezanta. Nu le-a fost usor constructorilor!
Un vant puternic vrea sa ma tina captiv in cabina. Reusesc cu greu sa deschid portiera, iar in momentul in care indraznesc totusi sa o fac, domnul Eol decide, in semn de razbunare sa mi-o smulga din mana...
Undeva in vale, dar tot mai aproape, identificam un canion cu rezonante verticale: Su Gorropu.
Un ocol panoramic al vaii ne conduce la Dorgali, mica localitate de unde putem cobora in valea infundata ce ne v-a apropia de locul urmatorului bivuac.
Drumul ingust, avariat pe alocuri de inundatiile de acum zece zile, serpuieste printre vii si maslini ce ascund mici realitati agroturistice.
Oprim la capat de drum, langa o parcare privata inchisa, in compania unui camper al unor tineri sarzi prietenosi ce ne explica traseele de potecarit din zona.
Suntem treziti de dimineata de vreo zece masini de vanatori ce se indreapta exact spre versantul pe care urca poteca noastra.
Hotaram sa mergem spre dreapta, spre anticul sat nuralgic Tiscali, un fel de Macchu Picchu megalitic al Sardiniei. Chiar daca pe o tabla e scris ca situl e inchis, speram sa putem intra cumva...
...indemnuri cataratoresti...
Urmam sfatul rangerilor intalniti aseara , dar gresim intersectia... Directia e buna, doar ca am luat-o pe o scurtatura, o poteca nemarcata, vanatoreasca, abrupta si expusa ce urca pe direct pe versant, dandu-ne nu putine emotii...
Un pic mai sus intram in poteca larga si bine marcata.
...aproape la jumatatea drumului...
...aici suntem la jumate...
Inaintam prin padurea deasa, primordiala, cu multe semne ce ne indica prezenta unui ridicat numar de mistreti...
Dupa o scurta pauza in care imbucam cate un sandvis, incepem urcusul final spre creasta pe care se ascund ruinele anticului asezamant.
Natura e incontaminata, de jur imprejur doar padure si stanci, un paradis al trekkerilor.
Arbori cu varste respectabile isi incolacesc sbarcitele ramuri in cautarea spatiului vital, negat uneori de ingamfata omenire.
...aproape sus...
Uraa! In sfarsit suntem sus, dupa doua ore de urcus obositor! Bucuria din pacate ne e eclipsata de un ranger aparut din neant ce ne informeaza ca situl arheologic e inchis din cauza ordonantelor guvernamentale. La sugestia lui mai urcam putin spre creasta sa vedem situl de sus de pe marginea avenului care-l adaposteste.
Pe poteca, un puternic vant frontal vrea sa ne faca sa renuntam...
Trecem printr-o stramtoare in care umerii ne ating concomitent peretii laterali...Apoi coboram, intalnind doi sarzi, tata si fiu cu care conversam indelung.
Ne intoarcem dupa o jumatate de ora de cautari zadarnice...
Pana la urma gasim singurul loc care ne permite sa aruncam o privire in jos pe peretii surplombanti. In aven, oricat ne straduim, nu reusim sa identificam micile ziduri ale locuintelor antice. Bine si asa! oricum plimbarea si peisajele au meritat efortul!
Lapiezuri taioase cu puternice urme de siroire si dizolvare ne fac sa inaintam atenti.
Un pic dezamagiti incepem coborarea spre camper.
La capat de drum, intorsi la Hope, descoperim un van rosu cu numar de Germania. Seara tarziu avem privilegiul de a-i cunoaste pe Jan si Ela, un cuplu nu chiar tanar de profesori de pe langa Ulm. In cele trei zile in care ne vedem povestim indelung cam de toate, de la politica si eticitate, scoala si calatorii, vise si iluzii. Aron are parte de o lectie accelerata de fizica si germana! Feelingul pozitiv e reciproc, ne vom desparti cu regretul ca nu am stat mai mult timp impreuna. Drum bun prin Namibia oameni speciali!
Inainte de plecare, Jan si Ela ma surprind cu un mic cadou...cata dreptate are!
O alta zi, o noua aventura! Dupa o noapte nabadaioasa cu ploi infinite, ne trezim cu cerul inca innorat, dar un superb curcubeu ne incurajeaza sa plecam. Jan si Ela ne-au recomandat excursia la canion asa ca e destinatia noastra de azi! Gorropu, sosim!
...gata de drum...
Padurea prin care trecem pare magica cu ale ei tunele de vegetatie. Parca suntem intr-un set de filmari din "Stapanul inelelor". Nimic nu misca, iar sub cerul plumburiu, chiar si atmosfera pare inghetata, infricosatoare. Noroc ca ai nostri copii mai inveselesc momentul cu chiotele lor nesfarsite.
...o ciuperca diferita. Nu am cules-o.
Ploile din zilele trecute au transformat poteca intr-un parau. Sarim din piatra in piatra, dar ne udam repede pana la os.
Daca stie cineva cum se numeste copacul cu fructul asta,va rog sa-mi scrieti!
...un ienupar ne saluta
Dupa o ora de mers pe jos, peretii stancosi par a fi mult mai inalti. Suntem aproape!
Chiar daca nemtii au platit bilet de intrare ieri, azi noi nu dam de nimeni. Doar niste casti de protectie legate impreuna, aparent abandonate ne lasa sa presupunem ca cineva trebuie sa fie prin preajma.
Intram in canion, catarandu-ne peste enormii bolovani calcarosi, albi si alunecosi adusi de viituri. Linia potecii e vizibil schimbata. Gasim cu greu marcajul (prea) rar prin labilintul de piatra.
Copiii, iar noi impreuna cu ei, se catara, sar, aluneca si se tarasc printre enormii boulderi, in cautarea unei linii logice de traversare, dar in amalgamul asta nimic nu pare a avea o logica asa ca de multe ori suntem nevoiti sa ne intoarcem. Tanjim dupa micul punct verde ce ne leaga de umanitate, ca un fir invizibil al Ariannei, ghidandandu-ne orbecaind prin albeata infinita. Il cautam, vazandu-l chiar si unde nu exista. Micile pete de muschi ce acopera pe alocuri bolovanii ne confunda simturile...
Zona e extrem de izolata si spectaculoasa. Daca ar fi mai usor accesibila ar veni mult mai multi vizitatori, dar poate e mai bine sa ramana unul din putine zone cu adevarat salbatice ale insulei.
La un moment dat distanta dintre pereti se reduce la doar cativa metri. Peretii fiind surplombanti, se reduce si cantitatea de lumina. Apasator!
Cativa giganti ne cam zadarnicesc inaintarea.
Ne intoarcem impresionati de grandiozitatea naturii.
La intoarcere ne prinde din nou ploaia, asa ca scoatem pelerinele din rucsac.
A treia noapte e la fel de ploioasa ca si celelalte, vantul e puternic chiar si dimineata urmatoare asa ca ne mutam la vreo treizeci de kilometri mai la nord.
Facem scoala, cu mare dificultate. Copiii refuza colaborarea, iar noi ne pierdem rabdarea. Cuvinte apasatoare zboara prin aer, iar promisiuni grele ne lasa buzele. E un moment dificil al calatoriei. Copiii plang, iar noi ne dam seama ca ASA nu mai vrem sa mergem inainte. E greu, foarte greu. Incercam sa ne calmam si sa exprimam verbal nemultumirile ce ne framanta. Frustrarea. Ingrijorarile. Frica. Speranta. Discutam deschis despre situatie, plangem si radem. Apoi copiii isi exprima pe rand dorinta de a continua. Sunt miscat, sper in viitor si in noi...
Doar cu Markus, mergem sa descoperim un alt mormant megalitic, aflat la cateva sute de metri de parcarea in care eram opriti.
Mici sageti din piatra ne indica directia de urmat...
Monumentalitatea locului impune respect.
...iesim asa cum am si intrat...
Dupa alti treizeci de kilometri, coboram in Golful Orosei, langa mica localitate Cala Gonone. Pe marginea drumului ce se infunda nu departe, mai multe campere si vanuri sunt in pozitie de bivuac. Politia trece de cateva ori dar nu se leaga de nimeni. In perioada asta toata lumea e tolerata atata timp cat nu se scot afara mese, scaune si nu se deschid geamurile.
Facem doi pasi cu baietii sa vedem de unde incepe traseul spre Cala Luna pe care am vrea sa-l facem maine. Nu e departe, asa ca maine putem pleca linistiti.
Un vant puternic bate toata noaptea, dar nu ne leagana prea mult ca suntem cumva feriti. Auzim in schimb izbiturile ritmice ale giganticelor valuri ce se lovesc de faleza de sub noi.
Coboram pe scarile abrupte pana la Cala Fiuili, adica plaja ce se gaseste chiar sub noi.
Trecem prin albia seaca a raului responsabil de formarea plajei, dupa care incepem lungul urcus de pe versantul opus. Mergem spre sud, pe o poteca destul de grea din cauza lapiezurilor ce pot deveni extrem de alunecosi si, deci, periculosi.
...marcaje particulare...
Cala Luna vazuta de sus.
In curand ajungem si la coborare.
Ploile recente au distrus poteca erodand-o. Uriase balti si infinite tufe dese, sunt cele doua alternative pe care le avem sa ajungem pe plaja. Ne tot invartim intrand in boscheti, incercand sa ocolim apa.
Intr-o tufa deasa, cu ramuri subtiri si spinoase ce mi se incolacesc in jurul pantalonilor, trag o tranta de toata frumusetea. Ma doare al naibii de tare piciorul pe care am cazut, ca era plin de pietre pe care le-am cam simtit pe toate. ( A doua zi o enorma vanataie imi v-a aparea pe pulpa...)
Pana la urma ne intoarcem sa exploram o varianta de poteca pe care o observasem, dar pe care am ignorat-o considerand-o neimportanta.
E varianta buna! Trecem doua brate de apa pe niste scanduri puternic miscatoare, dupa care drumul spre plaja ne e deschis!
De data asta nu suntem singurii care exploreaza zona. Un tanar cu quad si un catel jucaus ne tin companie.
Luam pranzul cu sandvisurile aduse de acasa, admirand peisajul.
Fotografiem grotele unde s-a filmat o parte dintr-un celebru film italian din anii saptezeci: "Travolti da un insolito destino nell'azzurro mare d'agosto"
Plecam spre casa obositi luandu-ne ramas bun de la un alt colt de paradis.
Cala Fiuili cu ale ei ape verzui...
Cu cateva minute inainte de a ajunge la camper, mergand cu capul plecat si ascultand cu atentie conversatia copiilor, ma lovesc cu capul intr-o creanga groasa ce-mi rupe ochelarii. Fix in doua. Imi raman cele doua bucati si zgarietura dintre sprancene...Scot perechea de rezerva cu ideea de a-i lipi si pe astia rupti.
Dupa aproape o suta de kilometri facuti spre nord vest, ajungem in parcarea unui mic bazin cu apa termala. E seara si e foarte inorat, dar apa calda ne atrage asa ca, inarmati cu prosoape si haine groase, facem incet cei o suta de metri noroiosi ce ne despart de tufele impungacioase dupa care se ascunde bazinul.
Locul e super linistit, apa e calda si curata, astfel ca nu prea ne vine sa iesim. Mai ales ca afara e cam frig!
Plecam spre camper pe intuneric, alunecand prin noroiul de cateva degete. O portiune de drum e acoperita de o uriasa balta, iar eu fac greseala de a ma prinde zdravan de stalpul din colt. Cu o miscare brusca ma avant in juru-i ca sa-mi trec corpul ingreunat de rucsac de zona cu apaa. Nevazand bine ce ma asteapta pe partea cealalta, miscarea-mi e puternica...ma opresc pe partea opusa oprit de o sarma ghimpata ce-mi sfarteca nasul si buza. Simt caldura sangelui ce mi se scurge din buza...
Al treilea mic accident pe ziua de azi, al treilea avertisment si pedeapsa pentru lipsa de discernamant de ieri...
In timp ce-mi spal ranile si ma pansez in baie, Ilus imi pregateste un pumn de medicamente. Noapte buna!
Dormim in parcarea unei structuri de cazare abandonate din vecinatatea bazinului, ascunsi de priviri indiscrete.
Dimineata infruntam din nou marea de noroi. Soarele bland ne incurajeaza sa refacem experienta de ieri. Pe lumina de data asta.
Plecam spre Fordongianus, un mic sat, fondat de catre romani intr-un loc cu mai multe izvoare termale. Ne spalam bine incaltamintea ingreunata de noroi in halaul din centrul satului...
Din pacate micul site arheologic e inchis, iar bazinul cu apa termala din exterior are apa prea mica.
...si temperatura prea ridicata.
Aveam intentia de a face o baie in mini bazinele incalzite de apa termala, aflate in albia raului, dar ploile din ultimele zile au ridicat masiv nivelul apei, asa ca acest lucru nu mai e posibil. Noroc ca facusem a doua baie in dimineata asta dincolo!
Continuam inca vreo treizeci de kilometri pana intr-o parcare pentru campere aflata la sud de Oristano, unde, pentru doi euro avem curent timp de opt ore. Scoatem la imprimanta biletul de vapor pentru maine si facem planul de atac pentru urmatoarele zile. Ploua toata noaptea.
Cei nouazeci de kilometri pana in portul din Cagliari ii facem in putin mai mult de o ora, dar nu suntem lasati sa lasam camperul acolo, asa ca ne indreptam spre parcarea unui centru comercial aflat la cativa kilometri. Parcam cu dificultate si dam o raita prin magazine sa facem niste cumparaturi. Dupa pranz si scoala ne intoarcem in port unde s-au format deja doua coloane de vehicule gata pentru imbarcare.
Tirrenia e singura companie care leaga Sardinia de Sicilia. Nava noastra arboreaza mandra steag elen.
Ajunsi la bord, atmosfera sarbatorilor de iarna ne asalteaza... Ne luam in primire cabina, facem dus, cinam si ne punem la nana. Vom ajunge la Palermo maine dimineata pe la opt.
❤️
RăspundețiȘtergere