la "Campeggio sotto il faggio"- un paradis in inima Alpilor Maritimi

 

Zece zile au trecut de cand am venit aici, intr-un mic paradis. Agnese si Luca inca din primul moment ne-au primit ca pe vechi prieteni, iar in astea zece zile ne-am acomodat atat de bine de parca am fi aici de zece saptamani. De la bun inceput am fost fascinati de atmosfera relaxata si armonia a acestui loc unde munca multa ar putea crea presiuni si stress. Persoanele cu care lucreaza Agnese si Luca ne-au fost prezentate ca si colaboratori si nu ca angajati. 

 

Bulgari uriasi de pamant argilos se pravalesc pe taluzul drumului din cupa unui utilaj condus cu dezinvoltura de un localnic. Mormanele din parcare scad vazand cu ochii, iar cele din zona superioara a campingului se inmultesc, cresc ca si ciupercile dupa ploaie. Va fi munca noastra din urmatoarele zile sa-l distribuim in zonele neregulate si in panta, acoperind bolovanisul ce nu e foarte prietenos cu cuiele celor ce vor sa-si puna cortul…

In timp ce copiii stabiesc un optim raport cu Furio si Irene, jucandu-se cat e ziulica de lunga, impreuna cu Luca incercam sa terasam un pic terenul pentru a-l face mai invitant oaspetilor. Pamantul ce a devenit un enorm bloc compact, in urma ploilor abundante din ultimele zile, suntem nevoiti sa-l taiem felii cu lopata, maruntindu-l ulterior cu nenumarate lovituri ritmice de lopata ce ne macina nervii si ne consuma muschii.

 Greutatea muncii e in schimb compensata de lipsa de presiune din partea gazdelor, fantastice personaje ce cuceresc prin simplitate, naturalete si generozitate.

Inca din prima zi suntem invitati sa mancam impreuna la masa lunga de sub enormul cort ce acopera o zona plata dintre biroul receptiei, devenit camera de joaca pentru copii si masiva cladirea de piatra in care se gasesc bucataria si baile.

In zilele urmatoare deseori ne simtim mai mult oaspeti decat workawayersi ce ar trebui sa-si plateasca cazarea si masa prin munca…

 

Dimineata mutam din pamant cu roaba, terasand o zona destul de vasta, iar in restul zilei ajut in bucatarie la spalatul vaselor si la curatatul bailor tot mai rar folosite de oaspetii imputinati. Vara e pe sfarsite, iar inceputul scolii si inchiderea cabanelor montane reduc si mai mult numarul vizitatorilor acestui minunat parc national, chiar daca vremea ramane predominant buna.

Campingul ocupa o fasie de teren un pic in panta,intr-un faget, pe malul drept al unui mic rau involburat, bogat in pastravi, ingustandu-se tot mai mult inspre partea din aval, unde devine o jungla de vegetatie mixta, aproape de nepatruns, dar care stimuleaza curiozitatea micilor exploratori. De cand am sosit copiii nu au atins cutia cu cuburi Lego, jucandu-se mai tot timpul afara, calare pe biciclete, in jurul focului, la pescut sau prin padure...

Nu avem semnal telefonic si nici internet, asa ca, jocul creativ afara, in natura, e aproape unica optiune, iar ai nostri nu vor sa rateze o asemenea ocazie: invata chiar sa pescuiasca “la musca”, bineanteles “no kill” in paraiasul de munte ce devine uneori un optim loc de baie... 

 

In rest, aduna lemne pentru foc prajindu-si salsiccele- niste carnaciori subtiri tipici, jucand carti sau ajutand la pregatirea pizza-ei…Deseori se ingramadesc intr-unul din incapatoarele caruturi de mana cu roti mari cu care oaspetii isi transporta lucrurile in colturile mai indepartate din camping, devenind in mod magic, pasageri galagiosi in mijloace de transport impinse nebunesc de repede in jos de cate unul dintre ei…

Intr-una din zile, Agnese indeasa cei cinci copii, pe Jana si pe noi in masina, ducandu-ne la un mic muzeu- centru educativ- “Uomini e Lupi”- sa vedem si sa auzim istoria lupului, carnivor reantors in zona de cativa ani, lucru greu acceptat de locuitori…

 

Trecem dintr-o camera in alta ascultand povestea unei fotografe ce se afectioneaza de un lup chemat “Ligabue”supravietuitor al unui accident rutier si al unei tentative de otravire in care ii mor toti ceilalti membri ai haitei si caruia i se aplica un radioemitator pentru a i se monitoriza deplasarile.

 Din Apeninii centrali ajunge in cele din urma in Alpii Maritimi, unde, in cautare de o femela sau de o haita care sa-l accepte, viene ucis, probabil de alti lupi. La sfarsitul istorioarei, adevarate dealtfel, urcam in doua turnuri de observatie al centrului de unde observam cu admiratie si curiozitate patru lupi ce hoinaresc prin vegetatia bogata.

 

 Ne intoarcem in mica oaza a campingului pregatind o alta iesire, mai ales ca Jana pleaca peste cateva zile…

De obicei ne trezim cu putin inainte de opt, facem mic dejun, iar pe la noua ma duc sa salut oamenii. Roaba, lopata si manusile sunt echipamentul meu cu care ma indrept spre mormanele de pamant lasate in mijlocul catorva locuri de cort. Ma apuc de treaba, apoi ritmul imi vine de la sine.Transpir. Transpir mult ca e inca foarte cald pentru perioada asta. Ii dau inainte, ochelarii mi se aburesc iar pe fata-mi curg siroaie de sudoare. Pana la amiaza tricoul imi e ud de ar putea concura chiar si cu camasa unui sofer de seceratoare din Baragan, in timpul culesului...Treaba merge bine, fara ritmi impusi sau obiective de atins, muncim in ritm alert, dar fara sa ne omoram. Dupa pranz, intotdeauna pregatit si servit magistral de Agnese sau Luca, spalam vasele, relaxandu-ne uneori cu puzzle-ul cu furnici cumparat in Verona. 

 

 Toata lumea participa ca sa-l facem ca are peste o mie de piese. Dupa masa mai dau de obicei o raita prin bai sa le curat, dar clientii sunt putini, asa ca nu prea sunt multe de facut, asta si datorita lui Luca, care le spala ultima data pe la miezul noptii.

Intr-una din zile urcam pe o vale laterala sa facem picnic. 

 

 

Suntem patru adulti si cinci copii. Trecem pe langa doua cladiri ale unor congregatii religioase, folosite in timpuri mai bune ca si tabere pentru copii, urcand incet pe drumul forestier. 

 

Cam dupa o ora de la plecare iesim brusc din padurea de foioase, direct in gol alpin, pe o portiune de vale glaciara, aproape orizontala. 

 Trecem pe langa “casa” pastorului, o rulota pazita de un caine atent si cu aspect fioros, oprindu-ne langa niste boulderi eratici,langa un podet, cam dupa alte douazeci de minute de plimbare.

 

 Facem picnic cu pizza ramasa de ieri, oua fierte si salam, pe o vreme de vis. 

 

Copiii se joaca in apa, apoi fac un podet cu scandura unei banci gasite in apropiere, iar la sosirea ciurdei devin pastori improvizati, speriind bietele animale ce alearga de colo colo. 

 

Ne intoarcem la camping fericiti pentru acest “intermezzo”, ingreunati de lungile ramuri uscate pentru focul din seara asta. Copiii pun mana pe fierastrau feliind trunchiurile ce vor fi crapate mai tarziu de Luca. In seara asta se prajeste paine si carne la un foc mirific, intr-o companie placuta. 

 

Pofta buna!

 

Paianjenii impanzesc, la propriu si la figurat, campingul. Unii au corpul alungit si picioare extrem de lungi, miscandu-se repede, dar cel mai periculosi par a fi cei cu corpul rotund si gras, acoperit cu puncte argintii si peri, vizibili chiar si cu ochiul liber.

 Isi intind plasele nestingheriti cam peste tot: in bai, pe terasa, intre pietrele zidurilor, printre ramuri, pe corturi. Ii evitam cu respect, incercand sa-i identificam dintr-o carte dedicata arachnidelor din acest minunat parc national. Sa fie oare ei cei ce atrag oaspetii? 

 ...incet, incet ii dam de capat...

 

     ...liberi...

Jana isi ia ramas bun cu lacrimile-i siroind pe obraji. Chiar daca merge la catarat la Arco cu niste prieteni veniti special din Rep. Ceha ca s-o intalneasca, e trista. Rar se vede asa ceva: muncitorul sezonier, strain ce-si ia ramas bun cu imbratisari si regret de la “patroni”, la sfarsit de sezon!

Intr-una din zile decid sa merg pana in Entraque unde am semnal telefonic si internet sa fac un transfer bancar pentru scoala de muzica a lui Aron. Sunt opt kilometri pe care nu am chef sa-i fac pe jos, dar am incredere ca cineva ma v-a lua la stop. Aron se ofera sa vina cu mine, insa prefer sa fiu singur, asa ca iau calculatorul si telefoanele, le pun in rucsac impreuna cu o sticla de apa, luand in maini si un bat de schi, sa ma ajute in caz ca v-a trebui sa urc inapoi pe jos. Deabea iesit din camping, vad un cuplu in varsta ce se dezbraca de hainele de munte, bagand totul in masina. Ezit pentru un moment, dar stiu ca se moare de foame cu rusinea, asa ca ii abordez politicos cerandu-le sa ma duca pana jos, la baraj, unde, teoretic ar trebui sa am semnal sa-mi fac treaba cu internetu'. Pe drum povestim de toate, bineanteles cu mastile pe fata. Odata ajunsi sub baraj le indic sa opreasca intr-o zona mai deschisa, langa drum unde ar trebui sa am semnal. Imi spun ca vor merge pana in sat, cale de alti cinci kilometri, dupa care se vor intoarce sa ma duca inapoi la camping. Incerc sa le explic ca am mai mult de munca, dar vor neaparat sa ma duca sus, asa ca se ofera sa ma astepte chiar si o jumatate de ora! Sunt surprins, nu ma asteptam la o asemenea manifestare de generozitate! Accept jenat oferta marinimoasa. Incerc sa ma conectez de mai multe ori si in mai multe locuri pe ambele parti ale drumului, dar nu am semnal prea bun. Intre timp se intorc si batraneii “mei” asteaptandu-ma discret in masina. Le comunic de afara, prin geamul intredeschis ca trebuie sa merg mai jos, mai aproape de sat ca nu reusesc sa ma conectez. Oamenii astia simpli ma surprind din nou invitandu-ma in masina sa ma duca intr-un loc mai bun. Il gasim la cativa kilometri, langa locul unde am fost sa vedem lupii, unde*-/ am semnal optim, reusind sa fac tranzactia in cinci minute. Fara ezitare ma duc inapoi la camping, unde cu greutate reusesc sa-i conving sa accepte macar o sticla de “Teroldego”- un optim vin din Trentino. Ne strangem mainile salutandu-ne zambind. Multumesc, oameni buni! 

 ...aproape gata...

Pregatim rucsacii pentru munte. Am ales unul din numeroasele circuite din zona, cu plecare chiar din camping.

 

 E extrem de lung si cu o diferenta de nivel deloc de neglijat, asa ca suntem foarte atenti ce punem cu noi. Mergem pe doua zile, deci avem nevoie si de haine groase si de-ale gurii. Bineanteles ca nu poate lipsi primusul cu butelia-i aferenta, oala si frontala, gasita dupa o lunga cautare. Punem gecile de iarna ale copiilor, renuntand la pelerinele de ploaie caci prognoza meteo e favorabila. Nu reusesc sa pun tot cabalacul in doi rucsacei. Trebuie sa-l facem si pe cel de-al treilea, pentru Aron! Cu toate ca ni s-a spus ca in refugiul la care mergem, aflat la 2700m, exista paturi , luam totusi cateva cu noi,din alea calduroase si usoare din material de polar, pentru siguranta.

 Plecam tarziu, pe la zece, stiind ca avem de infruntat cel putin cinci ore de urcus. Pana la podul de langa locul in care am facut picnic-ul oprim doar o singura data sa bem apa. 

Mai tarziu,  la bifurcatia de la care treaba devine serioasa, iar urcusul abrupt, mai facem o halta impartind o ciocolata si niste bomboane moi, sa ne refacem zaharurile consumate. 

 

Urcam in zig zag pe poteca buna dar abrupta, castigand treptat diferenta de nivel. Inainte sa iesim din vegetatie, Markus ma convinge sa adunam lemne pentru un mic foc pe care sa-l facem la refugiu, asa ca, uneori ma aplec sa culeg cate o ramura uscata ce sfarseste fixata in plasa elastica de pe exteriorul ruscasului. Cam la fiecare jumatate de ora facem o pauza de cateva minute sa ne mai regrupam.

 Vederea asupra vaii e tot mai cuprinzatoare, reusim sa deslusim chiar si poteca de pe versantul de vis a vis ce urca la un lac glaciar enorm, dar care ne va ramane partial ascuns vederii de o creasta ascutita. 

 

Urcam, urcam, urcam impresionati de darzenia copiilor ce nu se plang nici macar o data. Deseori, impreuna cu Petra, care e cea mai agila dintre noi toti, ne indepartam de ceilalti in cautarea potecii. 

 

Comunicam cu baietii si mama prin walkie talkie, uitand astfel in parte de efortul depus. Stiu si ei ca destinatia de azi e “undeva intre nori, aproape de cer”. 

Pe la doua ne cam rupe foamea, asa ca ne oprim pe o portiune de poteca mai putin abrupta sa imbucam ceva. Agnese ne-a incarcat cu pizza ramasa de aseara, asa ca nu trebuie sa gatim. Facem in schimb un ceai de fructe cu multa lamaie si foarte dulce pe care-l consumam cu placere.

 Dupa o alta ora de urcus ajungem la un lac glaciar superb pe malul caruia vedem doi ibesci ce se lasa studiati de aproape. Suntem la 2549m, la “Lago Bianco del Gelas”.

 

Facem o pauza langa oglinda apei, timp in care, bineanteles, copiii se plimba cu picioarele goale prin apa mica dar rece de pe margine.

 La refugiu ajungem pe la patru jumate, ingrijorati putin de prezenta unor oameni vazuti de mai de jos. Vom avea loc si noi inauntru?

 

 

Refugiul “ Moncalieri”, aflat la 2710m, e mic, foarte mic; are in dotare doar doua platforme pentru dormit, prevazute cu saltele. Cea de sus e pentru patru persoane, acolo v-a dormi cuplul mai in varsta cu care povestim indelung si care ne previn de prezenta unor pasaje mai delicate pe traseul pe care il vom urma noi maine. Platforma de jos, un pic mai lata are cinci saltele lipite intre ele, de ar putea dormi chiar si opt persoane. Mobilierul e completat cu o mica masa si doua banci laterale. V-a fi mai mult decat suficienta pentru noi. Din cauza virusului in circulatie dormitul in refugiu e permis doar in caz de “extrema necesitate”. E cazul nostru! 

 

Gatim un orez cu sofran pe primus, inauntru, la adapost de vanticelul asta rece, imbogatindu-l cu mult parmezan, in timp ce Markus isi face focul mult dorit afara, printre bolovani.

 Seara se lasa repede. Nestiind ce temperaturi ne va aduce dimineata, ne acoperim cu cateva din numeroasele paturi din dotarea refugiului, inghesuindu-ne unul intr-altul, complet imbracati. Noapte buna!

 

Singurul geam al incaperii ocupa jumatate din usa, lasand sa treaca lumina puternica a diminetii, obligandu-ne sa ne trezim inainte de opt. Nu-i nimic! 

Ies sa fac niste fotografii si merg si pana in Saua Ghetarilor, parcurgand portiunea de creasta un pic expusa de care ne vorbisera cei doi aseara si de unde s-a intors un cuplu de belgieni intalniti in camping, considerandu-l prea periculos. 

 

 

Luam micul dejun...

 ...si incercam sa facem cunostinta...

 

Mie mi se pare ca-l putem face chiar si cu copiii, astfel ca ma intorc mult usurat la refugiu. Golesc in oala apa ce ne mai ramasese in ultima plosca, iar inarmat cu cele trei recipiente goale cobor sa aduc apa, pe urmele cuplului ce plecase putin mai devreme. Initial vroiam sa merg la lacul aflat cam la douazeci de minute sub noi, dar ma razgandesc pe la jumatatea distantei indreptandu-ma spre cateva firicele de apa ce se scurg din cateva pete de ghetar, tristi supravietuitori ai unor vremuri mult mai glorioase. Plicul gol in care a fost orezul de aseara il indoi in doua, facand astfel un mic jgheab pe care-l fixez cu ajutorul unei pietre pe suprafata neteda pe care se prelige apa. Ciocul un pic indepartat imi permite sa umplu repede cele trei plosti, asa ca lipsa apei pe traseul pe care urmeaza sa-l facem nu mai reprezinta o problema. Odata intors la refugiu, facem mic dejun si ne pregatim de plecare. 

 

Petra scrie cateva ganduri in caietul refugiului...

 

...ibecsii astia aproape ca-ti mananca din palma...

Pe o scandurica citim o avertizare:   “ solo escursionisti esperti”. 

 

Marsaluim compact, in ritm lent sa putem alege traseul cel mai usor. Merg in fata, urmat de copiii entuziasti si de mama un pic preocupata. 

Chiar daca creasta nu e extrem de lata, stanca e perfect uscata iar vremea optima. 

 

Ajungem repede in Saua Ghetarilor, de unde trebuie sa traversam circul glaciar nordic cu ale sale jalnice ramasite de ghetar. 

 

 

 

Traseul, un pic intortocheat, urmeaza relieful in mare pe curba de nivel. 

Mai trecem cateva praguri stancoase, dupa care intram pe poteca bine definita ce ne scoate pe niste formatiuni morenice de unde admiram masivul Argentera- partea centrala si cea mai inalta a Alpilor Maritimi, cu varfuri peste 3200m. Facem o scurta halta sa bem apa, langa ruinele unei vechi cazemate militare, apoi incepem coborarea. 

 

Infinit de lunga. Trebuie sa anulam toti metri urcati ieri, solicitand la limita genunchii. 

Facem o halta pentru pranz pe malul unui lac...

 

 Apoi plecam din nou...

 

Undeva in departare, foarte jos incepe sa se vada si cabana Soria- Ellena, dar mai avem de coborat aproape o ora pana pe fundul vaii si alte vreo douazeci de minute pe un vechi drum militar ce lega cazemate militare, pana in drept cu cabana la care nici macar nu oprim. 

Odata ajunsi pe fundul vaii glaciare suntem surprinsi de numarul mare de marmote ale caror fluieraturi de avertizare rasuna de multe ori pe minut. De departe ne minunam de cateva, surprinse fie pe cate un bolovan, fie in urcare pe cate o panta abrupta. Sunt foarte grase, pregatite pentru iarna ce are sa vina peste cateva saptamani. Caraghioase si simpatice, ne fac sa oprim de fiecare data sa le admiram.

 

Suntem foarte obositi din cauza traseului lung, dar portiunea asta de drum militar ce coboara abrupt si in serpentine uneori ne sfarseste de-a dreptul. 

 

E acoperit de o infinitate de bolovani rotunjiti, deci instabili, mari cam de la dimensiunile unei mingi de tenis si pana la marimea pepenilor galbeni. Trebuie sa stam mereu in stand by ca nu stim unde sa punem piciorul, de frica entorselor. Pana la urma trecem cu bine si de portiunea asta mai grea inaintand pe drumeagul ce devine tot mai bun pe masura ce ne apropiem de “civilizatie”.

...oboseala e mare...

 Cu putin inainte de mica localitate in care se afla campingul trecem printre vacile unei ciurde ce a invadat drumul. 

 

Pe la cinci suntem intorsi la baza. Facem un dus, cinam, spalam vasele si mergem la culcare sfarsiti. Un nou morman de nisip, proaspat adus, dar de data asta mai fin, deci mai usor de manevrat imi face cu ochiul din parcare...Noapte buna! Sa vezi ce te asteapta maine!

E ora patru dimineata. Mansarda rasuna sub rafalele de ploaie ce nu ma lasa sa dorm. Iau calculatorul sa mai scriu cate ceva ca am cam ramas in urma. Ce noroc ca am mers la munte ieri si nu azi!

Pe la opt ma lupt cu febra musculara ce ar vrea sa ma tintuiasca la pat, reusind cu greu sa cobor din mansarda. Apoi incepe “rutina”: spalat, imbracat, mic dejun si la treaba! Imi pun manusile si ma inarmez cu o lopata. La locul bataliei, cateva mormane stinghere de pamant implora companie. Ma apuc de treaba aducand vreo douazeci de roabe de pamant din cel nou, afanat, dar nu-mi place cum iasa treaba. Vine si Luca. Modificam aspectul locului construind un zid din enormi bolovani scosi din albia paraiasului temporar ce le strabate campingul, intarind-ul cu alte pietre mai mici incastrate intre fisuri. Pana la amiaza terminam zidul curb, dar estetic, in spatele caruia se deschide o enorma falie de umplut cu pamant. Pana la cina aducem vreo cincizeci de roabe cu care umplem fisura si nivelam partea de sus in care vom semana iarba. Chiar daca ploaia ne-a cam deranjat de cateva ori, udandu-ne pana la piele, reusim sa terminam, superobositi. Azi e sambata, deci e zi de pizza! O meritam din plin!

 

Ploaia ce nu a incetat sa cada a dus la scaderea drastica a temperaturilor, toamna bate zdravan la usa...sper doar sa mai apucam sa facem doua excursii; una la un lac la vreo trei ore de urcus si alta planificata pe doua zile, cu o noapte in refugiu...Azi e duminica, iar Agnese ne-a inscris pe toti sa facem un traseu ghidat intr-o localitate invecinata. In rucsac, pe langa o cutie de pizze ce ne-o da gazda mai punem o sticla de apa si pelerinele, caci ploaia ameninta sa cada din nou. Vine si tatal fetei, cu masina lui asa ca problema transportului e rezolvata. Pe la noua si un sfert ajungem in Sant Anna, un mic satuc de munte de unde v-a pleca excursia. 

 

Participantii se aduna langa muzeul secarei in fata caruia, cele doua fete ce ne vor ghida ne explica traseul. 

Prima halta o facem insa in gradina unui localnic sa-l “ajutam” sa-si semene secara, spre hazul numerosilor copii participanti. In grupuri mici, sub indrumarea atenta a omului, copiii imprastie cu mana semnitele de secara, acoperindu-le ulterior cu ajutorul unei furci.

 Odata treaba terminata urcam pe versantul stang al vaii, cel expus spre soare, unde, pe vremuri existau niste mici catune izolate.

 Dupa cateva minute prin padure, ochiul expert al fetei organizatoare observa o minuscula salamandra ce incearca sa se ascunda plintre frunzele proaspat cazute, asa ca ne oprim sa-i ascultam explicatiile.

 

 Stie sa se relationeze cu copiii, starnindu-le curiozitatea si entuziasmul in mod interactiv. Ne place. Continuam spre primul catun traversand foste terase agricole intarite cu ziduri de piatra, pe o poteca pavata cu lespezi de sisturi. Padurea isi revendica teritoriul, astfel ca, din majoritatea cladirilor au ramas doar zidurile exterioare, martori tacuti al multor suferinte.

Mai urcam vreo douazeci de minute pana la un balcon natural destul de larg pe care incape tot grupul fara sa fim prea ingramaditi. 

Sub noi se vede satul din care am plecat si toata valea inverzita.

 

Din pacate varfurile mai inalte sunt invaluite de nori amenintatori dar care ne-au crutat pana acum. Se mananca din brisca iar una din cele doua ghide, de meserie arheolog, dar care lucreaza ca si ghid turistic le arata copiilor “comorile” ascunse din ruscac: xilecsi, fibule, monede vechi, oase si ceramica veche sunt atent studiate de copiii curiosi. Ne ghiftuim cu ultimele bucati din delicioassa si mereu binevenita pizza facuta de Agnese dupa care incepem coborarea spre sat.

 Cumparam cartea uneia dintre fete; o atotcuprinzatoare prezentare a Alpilor pentru copii, pe care dealtfel am avut ocazia deja sa o rasfoim in mica dar bogata biblioteca din camping. Odata urcati in masini incepe ploaia ce v-a tine pana seara tarziu.

 ...artisti...

 ...pregatim cina...

...la joaca...
 

Cobor in Entracque- satul cel mai apropiat, merg la banca sa scot niste bani, apoi dau telefon la scoala sa vad daca ne-au pregatit manualele. Mi-au promis ca pe vineri putem trimite pe cineva sa le ia si sa ni le expedieze. Speram sa nu uite vreuna...Dupa masa ploua din nou asa ca amanam munca pe maine…

Dimineata bag la lopata si roaba, iar Luca ma asecondeaza asa ca pana la amiaza facem destul de multe. Aron pana la urma reuseste sa ma convinga sa mergem la magazinul de pescuit ca sa-si urmeze noua pasiune a pescuitului la musca. Luam si bicicleta sa o ducem la reparat ca are din nou schimbatorul defect...Aron si acrobatiile lui de downhill! Batul de pescuit, firul, momelile,mulineta si permisele ne costa o cifra considerabila, dar pasiunea e mare…

Lasam si bicicleta cu promisiunea ca ne vor telefona in cateva zile sa mergem sa o luam. OK! Seara Markus se joaca cu Furio si cu un cuplu de olandezi un joc complicat cu zaruri, viermi si niste piese de plastic asemanatoare cu alea de domino. Se inteleg in italiana si engleza. A doua zi, stand de vorba cu Martin, simpaticul olandez de aseara, aflu ca e hidrogeolog la Amsterdam si ca a facut Geologie Geografie! Hm, chiar asa!

...socializare...cu Martin din Amsterdam.
 

Incet incet devin expert in terasamente! Sapat si lopatat, carat cu roaba si batut pamantul sunt operatiuni ce nu mai au secrete pentru mine! Daca cineva are nevoie, sa ma contactati va rog pe e-mail!

La ora pranzului ma retrag de pe santier ca azi am fost singur. Dani ne aduce bicicleta de la reparat, spre bucuria copiilor. Citesc din mai multe carti si reviste cateva articole interesante despre paleoantropologie, apoi ma intorc la roabele mele.

 Mai lucru cam o ora dupa care ii iau pe cei trei baieti si mergem cu masina lui Luca la Sant’Anna, la pescuit. 

Locul e super, dar apa e foarte rece ca a tot plouat zilele trecute asa ca baietii nu prind nimic. Colac peste pupaza se mai apuca si de plouat asa zdravan de trebuie sa ne retragem spre camping.

Miercuri si sambata sunt zilele in care Agnese pregateste pizza. O urmaresc de cateva ori de dimineata sa vad cum face aluatul asta atat de pufos. Foloseste trei feluri de faina, pune multa apa, aproape aceeasi cantitale ca si faina, ulei de masline in abundanta si sare, dupa care lasa aluatul in frigider sa se odihneasca. Dupa masa il portioneaza folosind un mic cantar si-l lasa la dospit, iar mai tarziu il intinde in enormele tavi ce le stivuim una peste alta, fiecare intoarsa perpendicular pe cea anterioara. Ne marturiseste ca vara, in timpul sezonului de varf, cand campingul e plin, pregateste chiar si peste treizeci de tavi...Acoperim tot cu un enorm prosop umezit si asteptam seara. Pe la sase jumate Luca face focul in cuptor, care devine operativ cam dupa o jumatate de ora. Oaspetii au intalnirea gastronomica fixata la sapte jumate. La inceput vin coapte pizzele cu gusturi usoare si simple, gen margherita, apoi urmeaza un crescendo continuu cu cea vegetariana, una cu ceapa si gorgonzola, carnati si se sfarseste cu specialitatea locului: usturoi si acciughe. Fiind coapte pe rand, trece un pic de timp intre diferitele feluri, lasand spatiu berilor sau vinului ce curg valuri. Olandezii si belgienii, multi clienti fideli, sunt abonati ficsi, nu lipsesc niciodata. E adevarat ca la sfarsit poti sa te prezinti sa ceri supliment, daca ti-a placut vreuna in mod particular...Ajuta si Ilus la distribuirea pizzelor, echipata cu masca si un halat cu numele locului.

Aron, de cand are bicicleta reparata nu se mai coboara de pe ea, ba chiar ii propune lui Furio o excursie in susul vaii, pana in locul in care am mers sa facem picnic cu Jana. Se duc intr-o zi in care nori negri ameninta sa le strice ziua, dar sunt norocosi, intorcandu-se cam in doua ore fara sa fie udati. Mancam impreuna de pranz, dupa care toarna cu galeata!

Terminam de nivelat si ultimul morman de pamant desemnat pentru anul asta. Ar mai fi doua, dar Luca nu mai are chef, am facut oricum mult, mult mai mult decat reusise el sa niveleze anul trecut...Pentru sezonul viitor are cinci locuri noi, cu teren in panta usoara, foarte invitante pentru oaspetii cu corturi. Mai trebuie doar sa semanam iarba si sa batucim tot cu un imens cilindru metalic ce trebuie umplut cu apa sa fie mai greu…

De vreo doua saptamani mi s-au umflat mainile si ma dor nebuneste de ma trezesc in fiecare noapte, spre dimineata sa mi le masez. Articulatiile degetelor mi-au devenit rigide, iar in interiorul antebratului imi simt toate tendoanele, pana la cot. Sa fie nenumaratele roabe de pamant si lopatatul de vina? Cred ca da.

...din nou la pescuit...

 

...la scos cartofi...

Temperaturile au coborat drastic saptamana asta; diminetile avem deseori sub zece grade, dar cu toate astea, clientii nu lipsesc. Cei mai curajosi dorm in cort, sau in optimele corturi fixe, Canevascamp, puse la dispozitie de camping. Unii vin cu rulota, van-ul sau in camper. Identific, dupa port comportament si muzichie si mai multe familii de pe la noi, politicos rugati la un moment dat de Agnese sa reduca volumul...noroc ca astia vin doar sa faca cate un gratar…

Chiar daca meteorologii au promis putine grade, unele chiar sub zero, pentru zilele urmatoare, plecam totusi sa mai facem o excursie in imprejurimi. Luca ne imprumuta masina cu care mergem vreo treizeci de kilometri, pana intr-o vale paralela, intr-un loc numit Gias delle Mosche unde parcam intr-o sambata dimineata.

 Nici de data asta nu am fost prea matinali, asa ca se face unspe jumate pana plecam, dar soarele ne incalzeste placut in timpul urcusului.

 Suntem pe la o mie sapte sute, dar trebuie sa ajungem la doua mii patru, unde am vrea sa dormim intr-un minuscul refugiu, langa niste lacuri. 

Pasim incet, sub un soare prietenos, pe drumul ce urca spre capatul vaii, catre o cabana deja inchisa, dand jos ba o geaca, ba un polar ce sfarsesc pe spatele rucsacilor, ca inauntru nu mai incap, asa ca semanam mai degraba cu satrele ce se vedeau pe vremuri, cu de toate agatate pe exterior, balanganindu-se la fiecare pas...Trecem valea pe un pod si atacam versantul abrupt de vale glaciara.

 Majoritatea drumetilor intalniti coboara spre vale...se vede ca au plecat de dimineata! Incet, incet castigam si noi altitudine, printre bolovanii cu cicatrici, martori muti a unor vremuri mult mai reci. 

 

Ocolim cateva bastioane de roca granitica, apoi facem un lung traverseu ascendent spre dreapta, gasindu-ne brusc pe buza unui prag in spatele caruia, citim pe un indicator, mai ramane foarte putin pana la lacul Fremamorta din Mijloc, iar de-acolo bivuacul e doar la o aruncatura de bat.

 

Ne umplem cele trei sticle cu apa rece din lac si ne indreptam spre minusculul bivuac afla pe o mica creasta secundara. 

 

Ajungem impreuna cu un cuplu de tineri francezi, obisnuiti de-al locului. 

Ben, care prezice o noapte cu multe grade sub zero, e foarte decis sa faca un foc in seara asta printre pietrele cladite din fata refugiului. Impreuna cu prietena lui si cu Aron, il insotim cale de vreo zece minute pana la ruinele unei foste cladiri militare aflate langa un lac din apropiere.

 

 

Gasim doua grinzi pe care le ducem victoriosi la refugiu, sperand sa putem face focul ala mult dorit. 

 

Intre timp a sosit si un cuplu de italieni din zona Cuneo, asa ca suntem in noua intr-un refugiu de doi metri jumate pe trei. Are noua locuri in paturi suprapuse de cate trei, dispuse pe trei laturi. Mai este si o masa ingusta, lunga cam de-un metru, cu doua banci astfel ca in minusculul spatiu ramas in fata usii incapem doar patru persoane, inghesuite in picioare, cam ca intr-un autobuz de navetisti din ‘88. 

 

Gatim pe rand si mancam in picioare tinand farfuria sub nas sa nu ne-o rastoarne cel de langa noi cu cotul...de distantarea sociala nici nu se poate vorbi...Impartim saltelele si paturile, fiecare merge la veceu sa nu deranjeze mai tarziu si incercam sa ne acomodam cat mai bine cu putinta. Aron doarme intr-un enorm sac de dormit gasit in refugiu, impreuna cu Petra in patul central superior. Mama si Markus ocupa locul de sub ei, iar eu nimeresc tot la etajul de jus, dar lateral, intr-un pat foarte ingust. Umarul stang imi e lipit de acoperisul inclinat al refugiului, astfel ca sunt nevoit sa-mi var mana dreapta in buzunarul de la pantaloni, doar ca sa nu-mi cada din pat in timpul somnului. Ne acoperim cat se poate de bine cu paturile de pile aduse de acasa si cu cele gasite in micul adapost. Mai aruncam o privire cerului instelat in timp ce Ben incearca sa faca un fel de bariera termica cu doua paturi, prinzand una in jurul usii grele, din fier,ca oricum nu se inchide prea bine, iar cea de-a doua o atarnand-o de raftul de deasupra. Speram doar sa aiba efect…

Noaptea e lunga, intunecata cum doar la munte poate fi si rece, foarte rece. Neavand saci de dormit ne cam foim in paturi. Pe la doua jumate Ilus se trezeste inghetata bocna. Petra stranuta si-si sufla repetat nasul. O fac sa schimbe locul ca sa o pot acoperi mai bine, mutandu-l pe Aron care dormea in sacul de dormit pe partea interioara. Dormind cap langa cap, dar perpendiculari unul pe celalat, avem parte de un minunat moment intim, doar al nostru. Multumesc fatuca draga! Sunt un norocos!

Micul geam de plexiglas e acoperit pe interior de un strat gros de gheata.

 

Italienii pleaca foarte devreme, urmati la scurt timp si de francezii ce-si iau un ramas bun calduros, in timp ce noi mai ramanem un pic la refugiu, incercand zadarnic sa ne incalzim la soare.

 

Ilus sufera din greu, asecondata in bombaneli de copii. 

 

Trecem pe langa lacul de la care urcasem ieri, ajungand la o bifurcatie de trasee de unde am putea cobora pe direct, inapoi la masina. 

 

 

 

Cu greu, reusesc sa-i conving pana la urma pe toti sa mai continuam cale de o ora si sa coboram pe o alta vale...In sfarsit incepe sa se mai dezmorteasca si Ilus, cu toate ca e inca foarte rece. La unspe jumate, in plin soare, gasim un mic lac, de cativa metri diametru pe suprafata  caruia gheata are inca cel putin un centimetru grosime, spre bucuria copiilor exaltati de noua jucarie...

Ne refacem rezervele de apa, mai coboram un sfert de ora si facem o halta de un ceai la o bifurcatie de trasee.

 Mi-ar fi placut sa mergem sa vedem alte trei lacuri aflate in fundul vaii, dar asta ar fi insemnat prelungirea plimbarii cu alte doua ore, iar eu nu am avut curajul sa insist.

 

Poteca coboara in serpentine largi pe care le taiem uneori, luand-o pe direct. 

Odata ajunsi in vale numarul excursionistilor creste mult, asa ca ne oprim sa pregatim pranzul langa niste ruine de vechi cazemate. 

Fierbem tortellini, bem si un ceai si mai cotrobaim prin rucsac dupa resturile de mancare: paine, ton, unt, rosii, branza, prune uscate.

Bem si un ceai, ne odihnim un pic, apoi ne miscam...

 Bagajele se usureaza ca nu mai avem nevoie nici de prea multa apa asa ca atacam relaxati ultima portiune de coborare, o ora si jumatate pana la Terme di Valdieri.

 Ca sa recuperam masina, mai avem de urcat cu Aron inca o ora pe drumul facut ieri, vreo patru kilometri, fara sa putem face autostop ca toate masinile coboara din munte, la ora asta nimeni nu mai urca.

Ne intoarcem la San Giacomo d’Entracque pe la cinci. Luca, multumim pentru cadoul pe care ni l-ai facut de ziua ta, La Multi Ani!

 ...facem un rafting?

...aproape gata de drum.

Apa ce aprovizioneaza campingul v-a fi oprita in intai octombrie, peste trei zile. A venit momentul inchiderii si a impachetatului. Ne ia o jumatate de zi sa demontam, sa curatam si sa impachetam corturile ce vin inchiriate, iar pe locurile nou terasate, in pamantul inca moale, cu ajutorul copiilor semanam iarba, batucind bine pamantul cu cilindrul .

Demontam si cele doua corturi externe ce acopera terasa, iar geamurile de la bai le inlocuim cu niste placi metalice ce vor proteja structura de intemperii peste iarna.

In scurtele pauze ma grabesc sa termin cartea pe care o citesc, o interesanta poveste adevarata a unui om simplu din Val d’Aosta, salahor pe santier si braconier, devenit un acerb protector al unui parc de vanatoare.

Pachetul cu manualele lui Aron, expediat ieri a ajuns cu bine azi. Sunt multe si extrem de stufoase. Vom avea de taiat materie...

Incet, incet, fiecare lucrusor isi gaseste un loc in magazie si birou. Dupa masa adunam si noi ce aveam in jurul camperului; scaunele si masa, bidoanele cu apa, covorul si parasolarul. Fixez si bicicletele la locul lor stiind ca maine v-a ploua toata ziua.

In timp ce fetele deseneaza...

 

 Spre seara soseste un grup de olandezi galagiosi si insetati cu sapte masini de teren echipate pentru offroad. Fac un foc gigantic in mijlocul campingului, golind incet toate sticlele de vin rosu ce ii mai ramasesera lui Luca… 

Nici noi nu ne lasam mai prejos...

...facem niste vinete,

...stam la foc pana tarziu...

...la cina avem pastrav prajit...

Azi e ultima zi. A douazeci si cincea de cand suntem aici. Ploua de rupe, tuna si fulgera. Apa de ploaie siroieste prin camping, baltind in zonele mai plate. 

...urmarim cu ingrijorare nivelul raului...

Un diluviu! Facem scoala in camper si planuim urmaroarele zile. Prognoza pe maine da vreme buna, asa ca am vrea sa mergem la un lac, aflat nu prea departe. Vom vedea maine dimineata!

 

...nici unul dintre noi nu prevedea dezastrul ce avea sa vina...