Italia - din Trentino si pana in Piemonte

 Ne intoarcem in Italia pe strada nationala coborand lent din Pasul Brennero. Facem o pauza in parcarea cetatii din Fortezza sa ne odihnim si sa-l chemam pe amabilul proprietar al casei in care vom locui pentru o saptamana, pe perioada examenelor. Odata ajunsi, descarcam doar in parte pe Hope, incercand si astfel sa ne limitam permanenta in locul asta.

Putinele intalniri si anumite experiente negative din urmatoarele cateva zile aveau sa confirme si sa ne accentueze sentimentul de instrainare pe care-l aveam la inceput...asa ca hotaram sa plecam vineri, dupa exact o saptamana. Suntem constienti ca dezamagirile traite se vor atenua in viitor, din cauza asta cerem scuze celor ce ar fi vrut sa ne intalneasca si carora nu le-am dat posibilitatea de a o face!

Speram doar sa treaca cu bine examenele de maine si poimaine. Insallah!

Prima zi de examen a trecut repede si bine cu o comisie de trei invatatoare pe care nu le cunosteam.

 

A fost italiana, geografie si istorie. Maine v-a fi mai greu cu proba de matematica, stiinte, germana si engleza. Speram in bine!

Noaptea e lunga, iar azi ne trezim de dimineata ca examenul incepe la noua. Copiii intra, noi ne plimbam vreo ora si jumatate, iar la intoarcere suntem cu totii felicitati pentru rezultat!

Urraaa! S-a terminat! Suntem in vacantaa!

Copiii raman la Flavon cu bunica in timp ce plec cu Ilus la Beseno sa vedem ce au panourile de nu incarca. Explic omului ce s-a intamplat de cand am plecat si ne asezam pe o banca. Asteptam cateva ore bune pana ni se da diagnosticul: centrala ce gestioneaza incarcatul bateriilor de la panouri a dat chix, asa ca trebuie schimbata, iar unul din firele de curent de la bateria de la motor a fost legat gresit, de-aia se tot ardeau sigurantele... Schimbam centrala...

Pana la urma platim doar o ora de manopera ca restul ne e bagat pe garantie. Speram sa mearga! Cu banii economisiti luam cinci farfurii noi ca aveam nevoie...

Ne intoarcem franti, dar bucurosi ca a fost o zi fructuoasa. La cina se mananca pizza cu bunica!

Dimineata merg pana la primaria din satul vecin sa depun o cerere pentru a avea permisiunea de a ne pastra rezidenta chiar daca nu avem o casa...macar pana anul viitor in iunie.

Ne adunam catrafusele, curatam apartamentul , predam cheile multumindu-i proprietarului si suntem gata de plecare! Copiii o mai lungesc cu joaca, bucurandu-se de prieteni cu care se harjolesc prin curtea scolii. Se simte un pic de nostalgie in aer...

Vroiam sa mergem sa dormim la magicul lac Tovel, aflat in apropiere, dar vremea nu prea prielnica si faptul ca, de anul asta s-a introdus obligativitatea rezervarii parcarii pe net, ne fac sa o luam incet in jos pe vale. Oprim in Mezzolombardo sa facem niste mici cumparaturi si sa aruncam imensa cantitate de gunoaie ce ni s-au adunat... Gasim o parcare cu alte trei campere si inca un loc disponibil. Parcam si noi pe marginea drumului, in compania lor, sperand intr-o noapte linistita. Mai tarziu ploaia ne ajunge din urma...Somn usor!

E seara tarziu. Apa curge siroaie pe acoperis, iar fulgerele ilumineaza noaptea. E foarte cald si nu prea putem dormi asa ca ne uitam la un film cu un magistral Tom Hanks:  "Cast Away" - povestea unui angajat al unei companii de curierat, unic supravietuitor al unei catastrofe aviatice undeva in sudul Pacificului si care,  in mod miraculos, reuseste sa supravietuiasca aproape cinci ani pe o insula nelocuita. Iubirea pentru viitoarea-i sotie si un ultim colet pe care doreste sa-l livreze personal il fac sa supravietuiasca conditiilor extreme, dar odata intors acasa, femeia iubita are deja familie...

Filmul se termina pe la miezul noptii iar noi incercam sa adormim sub tot mai puternicele rafale de ploaie...Petra se cuibareste langa mine folosindu-mi bratul ca perna si pupandu-ma repetat. Chiar daca e tarziu si sunt obosit, privesc spre tavanul pe care rapaie ploaia...si plang. Lacrimile imi umezesc perciunii. Da, plang de fericire ca am privilegul sa traiesc momentele astea: binecuvantarea copiilor, a calatoriei, a libertatii neconditionate...

Dimineata plecam spre Trento, caci avem intalnire cu o ex invatatoare pe care o contactasem sa ne ajute  cu didactica copiilor. Vorbisem deja la telefon o data, iar feelingul a fost optim, asa ca am hotarat sa ne intalnim si personal. Ne asteapta cu sotul intr-o mica casa cocheta situata intr-una din suburbiile orasului, cocotata pe unul din versantii ce marginesc valea Adige ului. Ne-am propus sa nu ramanem mai mult de o jumatate de ora, dar ne pierdem in povesti legate de didactica si metodologie, istorii personale si emigratie, asa ca plecam dupa o ora jumate miscati de simplitatea si generozitatea acestui cuplu. 

In drum spre oras, facem o scurta oprire sa luam o fata de masa, dupa care o luam in sus pe Valea Lacurilor. Trecem pe langa magnificul Lac Toblino cu al sau castel, protagonist si spectator al multor aventuri traite in trecut ...via ferrata, canoeing, catarat...

 

Din pacate ploua neantrerupt de azi dimineata asa ca nu stim daca si in ce conditii vom vedea Forra di Limaro - un profund defileu, ce devine pe portiuni un canion aproape inaccesibil. Doar Petra se incumeta sa ma insoteasca , pe o puternica ploaie cu apa super rece. 

Coboram in defileu pana la un pod pietonal, suspendat peste apa involburata, maronie. 

Din pacate poteca ce coboara pe vale e inchisa de o masiva poarta metalica cu indicatia "caderi de pietre", astfel ca elegantul pod roman ce era destinatia noastra , il putem admira numai de departe. 

De prea departe. Ne intoarcem dezamagiti si uzi pana la piele. E momentul sa ne cautam un loc de dormit. Gasim unul la vreo cinspe kilometri langa Lacurile de la Lamar, dar odata ajunsi in zona descoperim niste table ce interzic camparea.

 

Ceea ce am face noi ar fi doar parcare si nu campare, dar e cam greu sa argumentezi cu politistii pe timp de noapte daca esti oprit langa un semn cu camper taiat... Schimbam locul si ne indreptam spre un alt lac, cel de la Terlago unde gasim aceeasi situatie. Decidem sa ramanem totusi in compania unui alt camper, pe o ploaie ce nu da semne ca ar vrea sa inceteze.

Avem si desert...un tort Sacher...

 E sambata seara, robinetii cerului sunt deschisi la maxim, strazile-s pustii si n-am vazut urma de politist... speram doar sa nu fim amendati! Un van ni se alatura mai tarziu...Nopte buna!

Spre bucuria noastra, pe la zece cimineata se opreste ploaia, asa ca decidem sa facem o tura de lac. Iau jos bicicletele pentru copii si dam ocol oglinzii de apa.

 Apoi, descoperim un alt lac, un pic mai mic, inconjurat de vegetatie.

 

Ocolindu-l si pesta avem parte de natura mult mai multa cu un superb ponton din lemn in partea din amonte ce ne aminteste de cascadele din Croatia.

La pranz mama pregateste Tajine si pui la cuptor pentru copii. Delicios!

Pana ce se pregateste pranzul, copiii nu reusesc sa se abtina si coboara la o balaceala...

Dupa pranz ploaia nu vrea sa ne lase in pace obligandu-ne sa plecam spre urmatoarea destinatie: altopiano di Asiago, o zona inalta, izolata si superba,aflata in nordul regiunii Veneto si care, in urma unui referendum, urmeaza sa devina parte din Trentino. Navigatorul alege strada ce ne duce pe Valsugana, pana langa lacul Caldonazzo, cale de vreo patruzeci de kilometri. 

Cand intram pe strada indicata de masinaria asta draceasca ce ne arata drumul, dam peste un indicator ce interzice accesul vehiculelor mai inalte de doi metri jumate. In momentul asta avem o problema fiindca suntem mult mai inalti... Suntem nevoiti sa ne intoarcem spre Trento si sa facem o strada ocolita,foarte ingusta si abrupta, cu serpentine, dar cu toate astea suntem deja obisnuiti...pana la urma reusim sa ajungem pe platou si-i dam directia Asiago.

Oprim la Malga Fratte sa luam niste branza, dar micul magazin cu produse locale e deja inchis! Nu-i nimic, vom incerca si maine, la intoarcere!

Continuam pe drumul asta pe care nu am mai fost niciodata...Surprizele peisagistice nu lipsesc!

O luam spre Malga Fossetta, spre nord, pe un drum tot mai rau si care urca spre cer. Imediat dupa o statie de telecabina, asfaltul se termina brusc, astfel ca suntem nevoiti sa facem vreo zece kilometri pe strada de munte neasfaltata si ingusta, spre disperarea si nemultumirea generala. Oprim de cateva ori sa controlam "la pas si cu ochiul" calitatea drumului... 

 

Sunt nevoit sa merg uneori intr-antaia pe urcusuri si coborasuri nesteptate, printr-o infinita padure de brazi.. Aron e super stresat. Plange si ma roaga sa ne-ntoarcem, dar, spre norocul meu, mama imi ia apararea. De data asta. 

Trecem pe langa cateva constructii pierdute prin ceata, feeric iluminate de un apus pe care l-am pierdut...

Putin mai sus, ajungem la un indicator de la care o poteca traverseaza o poiana in panta si se pierde printre brazi, undeva in dreapta.

Suntem la doar o jumatate de ora de la Malga  Fossetta, de la care incepe traseul pe care vom merge noi, maine, asa ca hotaram sa ne oprim pentru a dormi, intr-unul din putinele locuri prielnice. Reusesc sa intorc pe intuneric, nu fara dificultati insa, pozitionandu-l pe Hope pe marginea drumului, sa nu deranjeze circulatia. Noapte buna!

Dimineata temperatura coboara sub zece grade, dar in camper nu ne-a fost frig.

Fac o scurta plimbare sa inspectez imprejurimile...

Cerul e cam acoperit, dar macar nu da semne ca vrea sa ploua...Preventiv punem cu noi si pelerinele de ploaie.

Dupa un mic dejun rapid, ne imbracam bine si plecam pe jos sa facem o plimbare preconizand vreo patru ore, dus si intors.

 Mici grote marginesc poteca. Nu suntem siguri daca au origine naturala sau daca sunt postatii din primul razboi mondial. Poate ne ajutati voi...

"Vaia", furtuna ce a lovit puternic Dolomitii mai in nord acum cativa ani a facut ravagii si aici...

Ajungem repede la Malga Fossetta, dar destinatia noastra se afla mai sus.

Urcam prin padure

Ajungem in sfarsit si la diramatia mult asteptata: Labirintul!

Imbucam ceva, dupa care ne aventuram in parcursul mult asteptat!

Cale de o jumatate de ora urmarim un marcaj special, numerotat de la 1 la 48, un fel de "fir al Ariannei" ce ne v-a scoate din invalmasirea asta de bolovani, prin care ar fi foarte usor sa te pierzi.

Poteca coteste deseori  in mod brusc, ba la stanga, ba la dreapta, apoi te face sa treci prin niste inguste crapaturi ale rocii de-ti pierzi complet orientarea...

Noroc ca-l avem pe vigilentul Markus in fata, care tine neaparat sa ne arate ca cunoaste toate numerele, asa ca le cauta cu entuziasm...

De mai multe ori coboram in viscerele pamantului...

Enormi bolovani cazuti parca din cer si ramasi suspendati deasupra capetelor noastre intr-un echilibru instabil isi asteapta victimele...

Micile crapaturi, adevarate canioane in miniatura in care lumina soarelui nu patrunde niciodata sunt uneori ata de stramte ca trebuie sa-mi dau jos rucsacul sa pot trece...

Magic!

Ne intoarcem la Hope dupa cateva ore, extenuati de efortul depus.

Ne intoarcem la civilizatie pe drumul cel rau, cu multe gropi umplute de apa ploilor abundente din ultimele zile...

Asiago.

Promis si facut! Ne oprim din nou sa luam branza! Vreo trei kile in total...

Coboram din Folgaria spre valea Adige ului pe un drum abrupt ce ne scoate drept in spatele superbului castel de la Beseno pe care l-am vizitat de curand.

Parcam intr-un loc panoramic deasupra vaii, langa o mica si cocheta localitate din care vom urca maine la cer...

Tata pregateste pranzul: cascaval pane si snitzele de pui...

Deschidem si o sticla de vin...

Apoi mergem la vanatoare de inghetata.

Dimineata, o zi superba ne incurajeaza sa facem un pic de miscare, astfel luam apa la fantana parcarii si incepem urcusul...

Mai bine de o mie cinci sute de trepte ne vor urca circa sase sute de metri diferenta de nivel in doua ore, pe un traseu introspectiv.

 Dintr-un punct panoramic de unde o cruce domina imprejurimile, admiram si noi infinitele vii de pe Valea Adige-ului.

Apoi urcam din nou. Tot mai abrupt.

Poteca ametitoare a fost taiata in stanca...

Nu suntem departe!

Madonna della Corona.

Superba biserica construita intr-o surplomba a rocii ni se destainuie...

Lacasul de cult a fost "lipit" de roca astfel ca au economisit doi pereti...

Manastirea vazuta de jos, de pe poteca.

Coboram mult, mult mai repede...

Umplem bidoanele cu rezerva strategica de apa si ne apucam de spalat haine, ca-i nevoie.

Soarele si vantul isi fac treaba, uscand hainele intr-o clipita, in timp ce tata umple rezervorul de apa.

Mai ramanem o noapte in compania unor nemti ajunsi mai tarziu si plecam urmatoarea zi, de dimineata.

Urcam pe versantul estic al vaii, spre Monti Lessini

Nori amenintatori se aduna pe cer.

Prima noastra destinatie e masivul pod natural de la Veja.

Portalul ramas in picioare, la intrarea unei pesteri in urma prabusirii unei galerii a devenit minunea.

Trecem pe sub pod si gasim intrarea actuala a pesterii.

Zona a fost locuita inca din preistorie...

Un firicel de apa formeaza o mica cascada undeva sub maretul arc de piatra.

Ne-ar placea sa mergem la Bolca, la cariera cu ale sale fosile, dar e prea departe... si inca in directia opusa...Ramane pe data viitoare!

Drumul stramt serpuieste prin padure...noroc ca e foarte putin circulat!

Molina. Mica localitate din Veneto cu superbele-i case din piatra...

 

 

Aici, constructorii aleg materialul cel mai durabil cu putinta: piatra si o folosesc pentru pereti, acoperisuri, trotuare si garduri.

  

 

 

Coboram in valea inverzita ce adaposteste Parcul Cascadelor.

Traseele, cu mai multe "grade de dificultate" sunt usor abordabile chiar si de catre copii mici.

Descoperim o grota "preistorica" in care copii curajosi si indrumatori priceputi incearca uneori sa retraiasca momente magice din trecutul indepartat al omenirii.

Coboram in serpentine,

pana la firul vaii pe care o vom urca.

Apa e cristalina...

Apar si caderile de apa, in toata splendoarea lor, umflate fiind de ploile ultimelor zile.

...specialitatea mea!

Ajungem si la cascada cu leaganul gigantic.

Turnurile de bazalt si ultima cascada...

Ne intoarcem la Hope ce ramase abandonat in pustia parcare pentru campere...

Azi la cina: mamaliga cu vreo patru feluri de branza! O bomba!

Dormim in locul cel mai linistit de pana acum!

Ne trezim de dimineata, Verona ne asteapta!

Facem o plimbare prin zona pietonala a orasului...

Bineanteles ca nu rezistam tentatiei...

Apoi continuam pe malul Adige ului

 

Ne pierdem pe ingustele stradute...

si luam pranzul pe malul raului...

Din cauza traficului esim din Verona destul de lent pentru ce aveam in plan...O calc cat pot de tare, dar ajungem prea tarziu la Modena sa mai prindem vaporul cu care vroiam sa facem o mini croaziera pe unul din lacurile pe malul carora se intinde orasul...Nu-i nimic, ramane pe data viitoare!

Admiram Castello di San Giorgio...

si admiram vitrinele magazinelor capcana pentru turisti ce inconjoara piata Sordello.

Noi suntem cam salbatici ca nu prea (mai) apreciem arhitectura...preferam natura, natura, natura!

Ne indreptam spre Suzzara unde ne asteapta o verisoara a Ilusei. Primirea calduroasa, compania catelusei si povestile nesfarsite ne lungesc vizita pana dupa lasarea intunericului. Liana si Pasquale, va multumim pentru ospitalitate si lectie de viata!

Dormim intr-o parcare pentru campere, chiar langa un distribuitor gratuit de apa la care vin o sumedenie de persoane  pana seara tarziu. Umplem si noi bidoanele la cei trei robineti cu apa naturala si minerala. De admirat si de urmat ca exemplu!

Avem asigurarea de la camper expirata de cateva zile, asa ca prioritatea numarul unu este gasirea unei agentii de asigurari pentru a o reannoi! Pe internet urmez sugestia unor camperisti ce sunt asigurati cu o anumita agentie, alta decat cea pe care o avem noi si care ni se pare cam scumpa...Gasesc biroul cel mai apropiat in Cremona, asa ca ne indreptam intr-acolo! Parcam cu dificultate intr-o parcare superaglomerata si o luam cu Aron la picior, grabiti sa nu inchida. Ajungem, dam actele si asteptam sa ni se faca pretul, dar doamna functionara, cam rigida, ne spune ca nu ni-l poate asigura pe Hope pentru ca nu suntem rezidenti in zona. Deluzie completa! 

Iesim si ne indreptam spre centrul vechi al orasului sa admiram domul.

Odata intorsi la camper decizia e luata: directia Dalmine! 

Ajungem dupa masa, gasim si agentia de asigurari, intram, mai taiem din clauze, reannoim si platim cu o suta mai putin decat anul trecut. Cu UnipolSai. 

De aici nu ne mai lipseste mult pana la Carnate, o mica localitate din nordul Milano lui unde avem fantastice rude ce nu se satura de noi , astfel ca continuam si continuam sa-i vizitam. Oameni buni iertati-ne ca venim asa des in ultima vreme!

Parcam pe Hope in locul pe de-acum bine cunoscut...si ne luam doua zile de vacanta! Multumim!

Sambata iesim la o inghetata pedaland cale de vreo cinci kilometri printre surprinzatoare campuri verzi si inevitabile elemente de infrastructura. Ai nostri nu sunt prea disciplinati pe strada, dar, din fericire traficul e extrem de redus.

 

Duminica nu pare a fi ziua potrivita pentru plecare, caci gazdele noastre ne-au pregatit o surpriza naturalistica, asa ca amanam cu placere plecarea pe luni si mergem din nou la pedalat. Sau cel putin intentionam sa o facem, caci bicicleta lui Aron are roata din fata complet dezumflata din cauza a doi spini ce i-au sfartecat camera. Facem o oprire la un mega centru comercial unde luam doua camere, sustituind cea gaurita chiar langa magazin. 

 

Umflam roata cu compresorul si ne indreptam spre pista ciclabila! Parcarea aproape plina ne avertizeaza ca nu vom fi singuri de-alungul Adda-ei…

Coboram pe asfalt, pana in dreptul unor constructii hidrotehnice, indreptandu-ne spre nord, de-a lungul raului pe drumul neasfaltat, ocolind in slalomuri stramte drumetii veniti sa se recreeze.

 

 Ciclovia merge pana la Lecco, pe malul lacului cu acelasi nume, dar ne oprim pe la jumatatea distantei, la o inghetatarie cu renume…

Sa pedalezi pe langa un ambient atat de acvatic e o tentatie, astfel ca, copiii gasesc modul de a ne convinge sa-i lasam sa se balaceasca.

Un superb apus ne surprinde in drum spre casa, fericiti fiind ca am putut descoperi un colt de rai atat de verde situat asa aproape de Milano…

 

Unii, mai slabi, sunt doborati de oboseala…

 

Week-end ul a trecut repede, intre lungi povesti spirituale intrerupte de numeroase partide de sah si frecvente mese sofisticate. Multumim oameni buni pentru caldura su care ne primiti de fiecare data!

E luni dimineata. Incepem un nou ciclu temporar cu o megacumparatura la un magazin pe masura: “Il Gigante”. Facem si plinul la un pret avantajos in benzinaria alaturata, dupa care plecam spre o noua regiune: Piemonte. Ploaia uda asfaltul autostrazii, exact ca in decembrie anul trecut, cand mergeam la Torino. De data asta cotim spre Val d’Aosta, fara sa intram in regiunea asta atat de bine cunoscuta pentru muntii sai patrumiari. Ne indreptam spre o mica localitate de munte unde locuieste momentan Kiziah, fosta colega de scoala a Petrei, cu care a legat o prietenie stransa. Pe drum, trecem prin centrul istoric al unui orasel, cu strazi intortocheate si stramte, unde, ne facem semne indecente cu un sofer ce ne urma si care, probabil, ardea de nerabdare sa ajunga acasa la pranz. Din pacate nu reusesc sa ma controlez, iar aspectul asta, poate sa ne amestece pe viitor in situatii potential periculoase...Da sa opreasca, franand si tragand spre margine, dar se pare ca foamea, sau bunul simt il duc mai departe. Iti multumesc si iarta-ma pamantene! 

 

 Amhar si Zohaib, parintii Kiziah-ei ne surprind cu un delicios pranz tipic pakistanez, cu multe bunataturi vegetariene, placut aromate cu condimente exotice ce ne aduc aminte de subcontinentul indian. Dupa pranz urcam pe un drum extraordinar de abrupt in unele locuri, spre o biserica construita pe varful unui deal. Ramanem chiar blocati intr-o serpentina stramta spre dreapta, in care trebuie sa fac marsarriere ca sa putem trece si unde rotile nu reuseau sa ne urneasca din loc din cauza pantei… si asta pe asfalt!

Biserica are doar importanta locala, nefiind prea interesanta pentru noi, dar privelistea magnifica ce se deschide de pe terasa ei,atarnata parca in gol precum un balcon, a meritat efortul: pe campia aflata mult sub noi se vad micile asezari, iar undeva departe , ascunse intr-un untos nor argintiu se intrezaresc cladirile mai inalte din Torino.

 La coborare oprim de cateva ori sa imortalizam peisajul...

 

Dupa cina imbelsugata, ne luam ramas bun de la familia asta simpla, exemplu de modestie si umilinta crestineasca, si mai mergem vreo zece kilometri instalandu-ne intr-o confortabila parcare de campere gratuita, unde golim rezervoarele si ne legam la curent. Copiii tin neaparat sa incerce jocurile din parcul invecinat, asa ca mergem la culcare destul de tarziu. 

Dimineata, inainte de plecare, umplu rezervoarele cu apa si curat interiorul, dar fac si o boacana uitand superbele sandale ale Petra-ei si ale Ilus-ei, dar si utilul covoras tesut de bunica ei pe un morman de pietre...ne dam seama de pierdere doar a doua zi, la prea multi kilometri departare…

Oprim la Cuneo langa un centru comercial , facem un salt la posta, parcand departe si cu mare greutate intr-o zona interzisa completandu-ne si camara cu cateva lucruri de care uitasem ieri dimineata. 

 

Ne indreptam spre un camping aflat la capat de drum in plin Parc National al Alpilor Maritimi, intr-o magnifica padure de fagi, la peste o mie doua sute de metri altitudine!

 

 Agnese, Luca si copiii, Furio si Irene sunt gestionarii acestui mirific colt de paradis ce ne v-a deveni casa temporara pentru urmatoarele saptamani in care vom face un fel de voluntariat. Primirea calduroasa si relaxata ne fac sa ne simtim de la inceput ca acasa. Ii cunoastem si pe colaboratorii cu care lucreaza: harnica Jana- o tanara cataratoare cehoaica ce vine de cativa ani si Dani, calmul si eficientul ghid montan, deveniti parte din familie.